Categorii

Piacenza: a nu folosi Internetul pentru a amplifica răul care pătrunde lumea

„Suntem conştienţi că astăzi, navigând jumătate de oră în internet, se poate primi mai mult rău decât se putea primi într-o întreagă existenţă chiar şi numai cu un secol în urmă?”. Nu, nu este o anatemă a Bisericii împotriva web şi social network, ci o reflecţie generală asupra „răului” care pare să pătrundă de acum orice domeniu, public şi privat, al vieţii umane lectio magistralis rostită de cardinalul Mauro Piacenza, poenitentiarius maior, la introducerea cursului despre forul intern care începe astăzi la Tribunalul Penitenţiariei Apostolice. Este vorba de a treizecia ediţie a iniţiativei aprobate şi susţinută în perioada instituirii sale, în 1989, de Ioan Paul al II-lea care se declara conştient de urgenţa unei formări integrale pentru duhovnici.

Urgenţă care devine prezentă şi astăzi, probabil şi mai mult faţă de trecut, pentru preoţii care trebuie să înfrunte „misterul răului” care „în manieră tot mai evidentă şi violentă” atinge unele „macro-domenii” ale vieţii: „De la raporturile dintre state la marea economie internaţională; de la finanţe la comerţul cu arme; de la neo-sclavia exploatării persoanelor la echilibrul puterilor violente, care creează armistiţii false. Lumea, în ansamblul său – spune Piacenza – pare învăluită de o reţea de rău de mai multe ori denunţată de Sfântul Părinte Francisc, când a afirmat că trăim un „al treilea război mondial pe bucăţi”, unde, adesea, violenţa bombelor tradiţionale este înlocuită cu violenţa finanţelor ridicate, capabile să ruineze ţări întregi, generând foame, distrugere şi violenţă”.

Dar şi în „micro-domenii” se infiltrează un rău care, în mod paradoxal, este „şi mai capabil să-l rănească pe om, pentru că îl atinge direct”: adică răul „în locurile de muncă, în locurile de educaţie, în familii, în violenţa comisă împotriva celor mai slabi – copii, femei, bătrâni”; răul „celui care se joacă cu viaţa, ajungând la suprimarea ei sau la manipularea ei”; răul „minciunii”, care „pare să domnească suverană” pretutindeni.

„Omul din orice timp trăieşte experienţa răului din jurul său şi a răului din el”, afirmă cardinalul. Şi asta se întâmplă de secole, chiar dacă, în ultimii cincizeci de ani şi îndeosebi în ultimii douăzeci, „pentru prima dată întreaga omenire trăieşte o experienţă nemaiîntâlnită înainte: aceea a amplificării răului prin mijloacele de comunicare, mai întâi televiziunea şi după aceea internetul”.

Atenţie, nu se „demonizează” un instrument care „adesea poate să fie şi sursă de cunoaştere autentică şi chiar de vestire evanghelică”, afirmă cardinalul. Însă trebuie să fim conştienţi de „non-neutralitatea” unui instrument, „când el, în procente impresionant de ridicate, este folosit pentru rău şi nu pentru bine, pentru a amplifica răul şi a mortifica binele”.

De fapt, pentru Piacenza „este neîndoielnic” că în spatele acestor mecanisme de comunicare sunt „strategii precise de înjosire a raţiunii şi a voinţei umane de a rezista şi de a lupta împotriva răului şi, în acelaşi timp, tentativa de a face să se creadă că el este în mod substanţial invincibil”.

Întrebarea care trebuie să se pună este: „Omul este făcut pentru a suporta tot acest rău?”. Pare oportun în acest sens, evidenţiază Piacenza, să se trateze o temă despre care „probabil că nimeni nu îndrăzneşte să vorbească” astăzi care este cea a „ecologiei sufletului”, care „nu vrea în niciun mod să privească unilateral la persoană, ci pur şi simplu să sublinieze exigenţa unei recuperări a spiritualităţii, într-un context vast materialist şi fals spiritualist”.

„Atât în macro-domenii cât şi în micro-domenii”, conform penitenţiarului major, „este urgentă şi necesară o sensibilitate ecologică nouă, care să se nască din însăşi nevoia umană de bine, din refuzarea umană a răului, şi să fie conştientă că ea nu este numai în jurul omului, ci şi – probabil mai ales – înăuntrul lui”.

Cardinalul sintetizează toate acestea într-un cuvânt, probabil „demodat” dar „absolut foarte clar”: „păcat”, un concept „absolut marginalizat şi chiar scos din limbajul comun, dacă nu în exprimările sale cele mai banale”. De fapt „pentru ca să existe simţ al păcatului este indispensabil ca să existe simţ al sacrului, ca să fie clară, prezentă şi recunoscută existenţa lui Dumnezeu”. În schimb omul contemporan pare că a „eliminat” sau oricum a „arhivat” problema despre Dumnezeu: nu se mai vorbeşte despre „păcat” ci, în termeni mai soft, despre „greşeală” şi omul, „excluzând prezenţa şi ajutorul lui Dumnezeu şi al harului său, se auto-condamnă la o singurătate dramatică în răul propriu”.

Rezultă „imposibilitatea de a recunoaşte propria limită şi propriul păcat, încredinţându-l lui Dumnezeu ca Tată milostiv şi drept” şi se generează „o stranie atitudine în societatea contemporană”, adică faptul că „ascultarea, adevărul şi binele, drept criterii de judecată a acţiunii umane, sunt înlocuite, în manieră tot mai trivială, de criteriul relativist al «coerenţei»”. Cu alte cuvinte, „o acţiune care nu mai poate fi judecată ca bună sau rea, ca adevărată sau falsă, ci pur şi simplu ca acţiune coerentă sau non-coerentă cu principiile enunţate de cel care a săvârşit-o”.

Pătruns de acest „relativism substanţial”, este imposibil pentru om „să recunoască adevăruri şi bunuri universale”: „Poate totul şi contrariul a tot, corect sau greşit, adevărat sau fals, şi, mai ales, nu există niciun spaţiu pentru milostivire, pentru că incoerenţa, care nu este altceva decât un aspect al păcatului lumii, ajunge să fie unic criteriu de judecată, de aceea singură cauză de condamnare inapelabilă”, afirmă cardinalul Piacenza.

Aşadar le cere preoţilor şi păstorilor Bisericii să nu uite că „toată dezordinea, toată «murdăria» prezentă în lume, în istoria omenirii” are „o unică rădăcină ireductibilă: mysterium iniquitatis, misterul păcatului”. „A urmări o autentică ecologie a sufletului, semn al ecologiei integrale a omului, înseamnă înainte de toate a recunoaşte cu umilinţă cauza dezordinii. Nu se poate imagina purificarea apelor unui fluviu murdar fără a recunoaşte cauza murdăririi, fără a înţelege ce firme deversează produse poluante în ape şi apoi la ce intervenţii este necesar să se recurgă”, subliniază cardinalul.

Păcatele „trebuie să fie găsite nu cu lupa ideologică”, insistă el, „există desigur o gradualitate în păcat, o responsabilitate diferită în comiterea lui, aşa cum există un ecou diferit pe care el îl are în viaţa omului şi a societăţilor. Totuşi, până când nu va fi recunoscută rădăcina ultimă a poluării sufletului, nu va fi posibil să se combată în mod corespunzător pentru a obţine o ecologie integrală a sa”.

De aceea, „fiecare dezlegare sacramentală constituie cea mai mare contribuţie care se poate da ecologiei umane, ecologiei sufletului şi, prin intermediul lor, ecologiei lumii şi a universului”, spune Piacenza. „Vreţi să fiţi cu adevărat preoţi moderni şi ecologişti? Staţi mai mult în confesional!”. Amintind că „nu suntem funcţionari ai sacrului, chemaţi să propunem răspunsuri din punct de vedere uman şi psihologic acceptabile şi integrante, nici prea inteligente, la greşelile oamenilor”, ci „slujitori ai lui Cristos”, „părtaşi şi slujitori ai acţiunii sale mântuitoare faţă de lume”.

De Salvatore Cernuzio

(După Vatican Insider, 25 martie 2019)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.