Categorii

Perspectivele pastorale din „Amoris laetitia”. În slujba concretă a Evangheliei

perspective-pastoralePapa Francisc a făcut un omagiu tuturor familiilor cu exortaţia apostolică Amoris laetitia; cardinalul Baldisseri a spus pe bună dreptate că exortaţia vine într-un moment în care instituţia trăieşte una dintre crizele cele mai serioase din istoria sa.

Pontiful dedică două capitole aspectului esenţial în căsătorie şi în familie: iubirea. Deşi este clar, explică asta spunând că „nu vom putea încuraja un drum de fidelitate şi de dăruire reciprocă dacă nu stimulăm creşterea, consolidarea şi aprofundarea iubirii conjugale şi familiale” (nr. 89). De aici titlurile capitolelor al patrulea şi al cincilea: „Iubirea în căsătorie” şi „Iubirea care devine rodnică”. În toată exortaţia se insistă asupra ideii căsătoriei şi familiei ca intimă comunitatea de viaţă şi de iubire. Dar acelaşi Papă recunoaşte că acest cuvânt „iubire”, care este unul dintre cuvintele cele mai utilizate, de multe ori apare desfigurat. Face apoi o analiză foarte frumoasă şi intensă a imnului adus carităţii al sfântului Paul (1Cor 13,4-7), în care găsim câteva caracteristici ale iubirii adevărate. Rămânem uimiţi în faţa capacităţii de introspecţie psihologică a Papei. Este un tratat despre frumuseţea cotidianităţii iubirii.

Conţinuturile lui Amoris laetitia îndeamnă la o reflecţie şi la o reînnoire a pastoraţiei familiale, la o convertire pastorală autentică în sensul exprimat de Evangelii gaudium. Misiunea pe care exortaţia ne-o încredinţează este dificilă, deoarece în intervenţiile făcute în timpul adunărilor sinodale au fost prezentate diferitele situaţii concrete ale vieţii conjugale şi ale familiilor din toată lumea. De aceea realitatea cere un efort reînnoit din partea tuturor.

Aşa cum a afirmat Papa, părinţii sinodali au fost de acord în a spune că „principala contribuţie la pastoraţia familială o oferă parohia, care este familie de familii, în care se armonizează contribuţiile micilor comunităţi, mişcări şi asociaţii ecleziale” (nr. 202). Trebuie să ne oprim asupra pregătirii îndepărtate şi apropiate la căsătorie, care începe în anii adolescenţei şi continuă în anii tinereţii. Trebuie ajutaţi tinerii să descopere valoarea şi bogăţia căsătoriei. Trebuie să poată percepe fascinaţia unei uniri depline care ridică şi perfecţionează dimensiunea socială a existenţei, care atribuie sexualităţii sensul său cel mai bun, şi în acelaşi timp promovează binele copiilor şi le oferă contextul cel mai potrivit pentru maturizare şi educaţie. Este importantă şi pregătirea imediată la celebrarea sacramentului şi însoţirea soţilor, mai ales în primii ani.

E vorba de a se apropia de persoane pentru a le cunoaşte concret şi pentru a se oferi să fie însoţite şi să fie ajutate după exemplul bunului samaritean. Pastoraţia implică o atenţie faţă de persoane şi faţă de familiile concrete. În paginile exortaţiei există o privire deschisă, profund pozitivă, care nu se hrăneşte cu abstracţii şi proiecte ideale, ci cu atenţie pastorală faţă de realitate. Papa afirmă că „păstorilor le revine nu numai promovarea căsătoriei creştine, ci şi discernământul pastoral al situaţiilor multora care nu mai trăiesc această realitate” (nr. 293).

În Amoris laetitia viaţa creştină este prezentată încontinuu ca un proces care se realizează şi trebuie să tindă la obţinerea idealului său. Ioan Paul al II-lea a propus „legea gradualităţii” având conştiinţa că fiinţa umană cunoaşte, valorizează şi realizează binele moral pe baza diferitelor faze de creştere. Pastoraţia trebuie să ţină cont în mod deosebit de această lege a gradualităţii, care este diferită de „gradualitatea legii”.

Conştiinţa nu numai că poate să înţeleagă că o situaţie nu răspunde în mod obiectiv la propunerea generală a Evangheliei, ci poate să şi discearnă cu sinceritate şi onestitate ceea ce, pentru moment, este răspunsul generos care se poate oferi lui Dumnezeu, şi să descopere cu o anumită siguranţă morală că aceea este angajarea pe care Dumnezeu i-o cere în mijlocul complexităţii concrete a limitelor sale. Dar este adevărat şi că păstorul ştie că acest discernământ este dinamic şi trebuie să rămână mereu deschis la noi faze de creştere în procesul de viaţă creştină şi la noi decizii care să permită realizarea idealului în mod mai deplin.

Magisteriul Papei Francisc duce la redescoperirea importanţei conştiinţei personale în viaţa creştină şi în viaţa Bisericii. Conştiinţa, ne spune Conciliul al II-lea din Vatican, „nucleul cel mai tainic şi sanctuarul omului, unde omul se află singur cu Dumnezeu, al cărui glas îi răsună în străfunduri” (Gaudium et spes, nr. 16). Şi apoi adaugă: „Aşadar, cu cât prevalează conştiinţa dreaptă, cu atât persoanele şi grupurile evită arbitrariul şi caută să se conformeze normelor obiective ale moralităţii” (ibidem).

Exortaţia recomandă preotului să-i însoţească pe divorţaţii şi pe cei care sunt căsătoriţi numai civil sau pur şi simplu uniţi pentru un proces de discernământ interior, pentru a putea reuşi astfel să cunoască în conştiinţă care este situaţia lor în faţa lui Dumnezeu, în vederea unei integrări mai mari a lor în comunitatea creştină; în sfârşit, în prezenţa circumstanţelor atenuante sau care scutesc, pentru a le permite să primească ajutorul sacramentelor. Amoris laetitia aplică principiul moralei tradiţionale a Bisericii prezentată în Catehismul Bisericii Catolice despre aceste circumstanţe care diminuează sau elimină vinovăţia subiectivă gravă (cf. nr. 1735 şi 2352).

Axa, sau mai bine zis finalitatea, capitolului al VIII-lea din Amoris laetitia constă în a căuta o integrare mai mare a tuturor în comunitatea creştină, chiar şi a celor care trăiesc situaţii aşa-numite „iregulare”.

Pentru a concretiza angajarea de a oferi acestor botezaţi o integrare mai mare în comunitate, trebuie făcut ceea ce este indicat de Amoris laetitia: trebuie „să se discearnă care dintre diferitele forme de excludere practicate actualmente pot să fie depăşite”. Papa adaugă că această integrare mai mare va fi un bine pentru ei şi chiar pentru educaţia creştină a copiilor care trebuie să fie consideraţi cei mai importanţi. Trebuie să ne bucurăm de integrarea mai mare a botezaţilor în comunitatea creştină. Nu e vorba de o întoarcere la casa paternă a Bisericii pentru că n-au fost excomunicaţi. Această integrare mai mare poate însă să nu fie înţeleasă sau să nu fie acceptată de unii membri ai comunităţii. Trebuie amintit că noi toţi creştinii suntem păcătoşi, aşa cum erau fiul mai mic şi fiul mai mare din parabola evanghelică, şi că toţi trebuie să ne convertim şi să fim milostivi.

De Lluís Martínez Sistach

Arhiepiscop de Barcelona

(După L’Osservatore Romano, 23 noiembrie 2016)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

 

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.