Categorii

„Pentru viaţa călugărească criza este o oportunitate de schimbare”

Părinte Glenday, dumneavoastră sunteţi scoţian de origine şi din 2009 sunteţi secretar al Uniunii Superiorilor Generali (USG); pare că în Europa viaţa călugărească suferă de acum în mod cronic de o scădere constantă a numărului vocaţiilor, sunteţi de acord?

Admitem că în general în Europa există o scădere însemnată a numărului vocaţiilor. Însă înainte de toate acestea, nu este mereu adevărat, în al doilea rând, dacă astăzi un tânăr francez decide să urmeze viaţa călugărească, asta indică o alegere foarte radicală; şi atunci probabil că este adevărat că nu există multă cantitate, dar un pic de calitate va exista pentru că acest tânăr sau tânără trebuie să ia o asemenea decizie fără multe sprijine sociale sau familiare, deci în mod extrem de convins. În afară de asta, cred că în Europa călugării şi călugăriţele trăiesc fenomenul în desfăşurare fără panică, gândind că acesta este momentul pentru a ne întoarce la rădăcini, pentru a redescoperi esenţa vieţii călugăreşti; în afară de asta există convingerea că în Europa viaţa călugărească, deja reînnoită de atâtea ori în secolele trecute, mai devreme sau mai târziu se va reînnoi şi în viitor. Apoi din punct de vedere numeric cine poate spune asta: se poate întâmpla ca – o spun ca glumă – probabil că înainte erau prea mulţi; dar în fond nu este vorba numai despre o glumă pentru că un aspect al acestui fenomen este că astăzi există conştiinţa de a se putea dedica Domnului în atâtea „stări”, chiar şi ca laici de exemplu.

Lărgind privirea dincolo de Europa cadrul se schimbă…

Eu, personal, nu sunt foarte entuziast de cel care se consolează spunând: eh, suntem puţini în Europa dar suntem mulţi în altă parte, în Asia sau în Africa… Pentru că se vede destul de clar cum factorii care au influenţat negativ în Europa încep să ajungă şi în alte realităţi şi ţări. Să ne gândim de exemplu la urbanizare: Biserica, după părerea mea, n-a rezolvat problema urbanizării şi cred că şi viaţa călugărească are această problemă. Eu am lucrat 11 ani la Manila, şi am verificat că este mult mai dificil să se aibă răspunsuri vocaţionale faţă de trecut, pentru că există mai multă dezagregare, mediul social şi contextul nu ajută, nu există formare. Cu alte cuvinte ne convine să înfruntăm dificultăţile europene pentru că asta ne va ajuta să ne confruntăm cu aceleaşi probleme în altă parte.

Care este situaţia în Africa?

În unele zone se poate avea încă un bun răspuns numeric, dar în mod evident ne vrea un discernământ atent pentru a evita ca atracţia faţă de viaţa călugărească să fie datorată numai lipsei de alternative de viaţă. Totuşi noi combonianii, de exemplu, acum ne aflăm aproape cu aproape toţi superiorii provinciali din provinciile africane care sunt de origine africană, motiv pentru care vreau să spun: există un răspuns vocaţional, şi numeric, capabil să conţină un răspuns de consacraţi de toată valoarea.

Cum a fost receptat magisteriul Papei Francisc de viaţa călugărească, luând în considerare că este foarte orientat asupra temelor sociale, a raportului dintre nordul şi sudul lumii?

Receptarea în largă măsură aş spune că a fost entuziastă. În afară de asta trebuie considerat că Papa însuşi este un „călugăr”, şi nu numai pe hârtie, este călugăr ca persoană, ca mod de a concepe slujirea sa, adică o slujire de reformă a Bisericii, de reînnoire, care este sămânţa oricărui institut, a oricărui fondator care voia să reînnoiască Biserica. Prin urmare noi ne aflăm mult în sintonie; apoi ne entuziasmează şi ne provoacă prin impulsul misionar pe care-l promovează, ideea despre Biserica în ieşire. Aş spune şi aici cu o glumă: eram obişnuiţi, în raport cu Biserica instituţională, să ne gândim la avangardă, dar acum cu Francisc suntem constrânşi să alergăm în urma lui; de fapt nu ne cruţă de provocări şi de solicitări. Apoi demonstrează un interes viu pentru viaţa călugărească, întâlneşte grupuri de călugări, a întâlnit mereu cele două uniuni (de superioare şi superiori) când i s-a cerut asta, şi pentru dialoguri de o anumită însemnătate. Motiv pentru care eu spun că el este izvor de energie pentru călugări şi uneori creează şi acel „zbucium” sănătos care este o provocare.

În ultimii ani au reieşit probleme referitoare la o rea gestiune financiară din partea multor institute, cum evaluaţi ceea ce se întâmplă?

Problemele reieşite au fost un soi de alarmă sau de deşteptător; o lecţie pe care am învăţat-o este că trebuie să facem să funcţioneze acele „checks and balances” care deja există în constituţiile noastre. Superiorul general nu poate să acţioneze singur în privinţa anumitor lucruri, trebuie să aibă votul consiliului său, economul trebuie să fie obligate să comunice generalului şi consiliului. Când aceste şi alte mecanisme de garanţie nu funcţionează sau sunt ignorate, se nasc probleme. Pentru că unele lucruri ar fi fost simplu de rezolvat. Cu privire la cazurile care au ieşit la iveală, reacţia institutelor implicate a fost în mod fundamental sănătoasă chiar dacă a fost grea, adică au încercat să înveţe din experienţă. Şi pentru că a fost vorba despre lucruri foarte grave, trăim un moment de purificare.

Dumneavoastră sunteţi de acum de mai mulţi ani în Italia, unde au apărut multe din aceste scandaluri financiare, dar este şi o ţară din care au plecat foarte mulţi misionari…

Provocările sunt mari precum şi dificultăţile şi cred că poate să existe o anumită rezistenţa în a primi momentul actual mai degrabă ca pe o oportunitate decât ca pe un declin sau un dezastru. Apoi nu ştiu cât este de pozitiv raportul dintre viaţa călugărească şi Biserica locală, cred că ar putea să crească simţul de comuniune în folosul tuturor. Însă există încă atâtea resurse umane pentru viaţa călugărească, mă gândesc de exemplu la diferitele familii franciscane care mi se pare că încă au multă vivacitate chiar şi vocaţională, şi apoi este adevărat: Italia are încă atâţia misionari în lume, motiv pentru care situaţia este de provocare, de oportunitate şi desigur că există şi oarecare rezistenţă, dar există multe posibilităţi pentru viitor.

Să vorbim despre Irlanda: din mare naţiune catolică la ţară care a trăit o criză profundă în raportul cu Biserica şi institutele călugăreşti datorată şi scandalurilor abuzurilor asupra minorilor; cum merg lucrurile acum?

Am impresia că situaţia este încă destul de dură fie pentru Biserică fie pentru viaţa călugărească. Însă la bază, în parohii, practica religioasă este încă puternică, vreun ordin călugăresc chiar creşte, asta nu înseamnă că este un moment foarte dur din cauza problemelor reieşite. Şi asta influenţează, totuşi oamenii ştiu să distingă, ştiu să spună: „Au existat lucruri foarte negative dar nu era totul negativ”. Pornind de la această sămânţă pozitivă se maturizează şi practica religioasă. Însă cu siguranţă este un scenariu cu totul diferite de acum 50 de ani, când Irlanda trimitea în toată lumea preoţi, surori, fraţi”.

În orice caz Papa va merge în Irlanda cu ocazia Întâlnirii Mondiale a Familiilor în 2018, un fapt relevant…

Da, un lucru foarte important, după stilul său. Este evident că el – aproape că s-ar putea spune – cu cât este mai greu locul, cu atât este mai hotărât să meargă acolo. Apoi trebuie luat în considerare că a fost o puternică reînnoire a episcopatului irlandez precum şi în trecut raporturi dificile între Sfântul Scaun şi guvern care acum sunt depăşite.

Părinte Glenday, în lume există grosso modo 800 de mii de surori şi 200 de mii de călugări, dar între voi colaboraţi?

La nivelul celor două uniuni (cea a superiorilor şi a superioarelor) ne întâlnim în mod obişnuit, în afară de asta, există câteva comisii comune în care colaborăm: sănătate, educaţie, dialog, dreptate şi pace. Apoi este şi o justă autonomie deoarece pentru alte lucruri interesele sunt diferite.

Francisc a vorbit despre ipoteza „bărbaţilor încercaţi”, a cerut să se discute despre asta. Ce rol pot să aibă laicii în Biserică?

Cred că este un domeniu care trebuie dezvoltat în întregime; cât priveşte sacramentul preoţiei şi aşa mai departe Papa a spus: „Să discutăm despre asta!”; ceea ce înseamnă că nu este interzis, se poate deci gândi şi că ar putea să fie un lucru bun. Dar cu siguranţă toată tema despre laici, despre laice, poate să fie dezvoltată, este mult de făcut.

Pentru voi ca USG este clar în ce zone ale lumii există carenţă de misionari, lucraţi cu privire la fiecare zonă geografică?

Din păcate lipseşte o planificare misionară, există numai la nivel informal; Biserica din Africa vorbeşte despre „solidaritate pastorală organică”, dar n-a fost făcută niciodată. Aici, în cadrul celor două uniuni, s-a născut o iniţiativă de solidaritate cu Sud Sudanul pentru a desfăşura o muncă în acea ţară, şi este un mic exemplu. Apoi fraţii marişti şi Fraţii Şcolilor Creştine s-au unit pentru refugiaţii sirieni din Liban, dar o planificare mondială de acest tip încă lipseşte, din păcate. Suntem înceţi în aceste lucruri, şi cu privire la asta încă trebuie să lucrăm pentru că vorbim despre un milion de persoane (între călugări şi călugăriţe), o armată, foarte prezentă la frontiere, care ar putea să fie organizată un pic mai bine.

De Francesco Peloso

(După Vatican Insider, 19 aprilie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.