Categorii

Pentru aniversarea seculară a Iertării de la Assisi acordată de Honoriu al III-lea în 1216: Drum al Bisericii

PortiunculaPublicăm fragmente din scrisoarea pastorală a episcopului de Assisi – Nocera Umbra – Gualdo Tadino.

Providenţa mereu ne însoţeşte şi adesea ne surprinde. Cine ar fi putut să prevadă că, pentru al VIII-lea centenar al iertării din Assisi, vom avea un papă cu numele Francisc? Şi cum să ghicim că această aniversare va cădea în anul dedicat milostivirii? Sunt circumstanţe care trezesc uimire şi ne fac să intuim un plan al lui Dumnezeu.

Predecesorului meu Teobaldo, în 1310, i-a revenit să confirme, împotriva glasurilor critice, indulgenţa de Porţiuncula pe care Francisc o obţinuse de la Papa Honoriu al III-lea. Mie îmi revine probabil să explic sensul şi actualitatea ei. Trăiesc, în episcopie, printre valurile de har generate de Duhul lui Dumnezeu în tânărul Francisc, când, sub ochii episcopului Guido, s-a despuiat de toate pentru a se conforma lui Cristos. În locul unde se comemorează evenimentul se admiră pictura care-l aminteşte, în timp ce în faţă este reprezentată chiar Porţiuncula, în actul încredinţării făcută de benedictini lui Francisc. Apoi în centrul sălii atârnă Iertarea din Assisi, cu faţa radioasă a sfântului, în timp ce imploră indulgenţa de la Răscumpărătorul prin mijlocirea Fericitei Fecioare.

Mi se pare că observ un fir între diferitele scene. Francisc, care a renunţat la comorile pământului, împarte cu mâini pline comorile cerului. Şi în timp ce dumnezeul-ban a destrămat familia sa trupească, o capelă săracă şi neîngrijită primeşte şi plăsmuieşte familia sa spirituală. „De acum nu tată Pietro di Bernardone, ci Tatăl nostru care eşti în ceruri”: de la despuiere la indulgenţa Porţiunculei se întinde drumul unui om transfigurat.

Transfigurat pentru a transfigura: dând vestea „iertării”, la 2 august 2016, Francisc a exclamat: „Eu vreau să vă trimit pe toţi în paradis!”. Porţiuncula devenea o poartă a cerului. Deschisă mai ales pentru cei simpli şi săraci. Casa în care prezenţa lui Dumnezeu se percepe ca o mângâiere şi pietrele au căldura unui sân matern.

Oare ce a simţit Francisc în acest loc, îndrăgit de el mai mult decât de oricare altul? Putem presupune că aici el s-a abandonat dialogului cu Treimea, legănat de braţele Mamei. În această mică biserică el a primit consacrarea Clarei, „mica plantă” a sa, şi i-a adunat pe însoţitorii care se uneau cu el, pentru a face din ei fraternităţi în misiune prin lume.

Aşadar, indulgenţă. Despre ce este vorba? Este cuvânt legat cu iertarea: iertare specială, iertare supraabundentă. Iertare profundă şi deplină. Ce anume adaugă indulgenţa la toate acestea? Pentru a înţelege trebuie reflectat asupra situaţiei spirituale în care ne aruncă păcatul.

Păcatul lasă în noi „cruste” dureroase. Teologie vorbeşte despre ele în termeni de „pedeapsă”.

Dacă suntem căiţi sincer, putem conta mereu pe milostivire. Dar păcatul nu este numai o vină de iertat. Este şi o boală a sufletului. Cine nu vede că, şi după ce a obţinut iertarea, păcatele lasă în noi înclinaţii nesănătoase, care ne determină să recădem în aceleaşi greşeli? Păcatul poartă pedeapsa pentru sine însuşi! Sacramentul iertării pune remediu unui aspect fundamental al acestei pedepse: separarea de Dumnezeu (prin păcatele grave) sau îndepărtarea de El (prin păcatele veniale). Rămân cel mult de învins reziduurile bolii. Dacă nu le îngrijim în viaţă, va fi necesar să facem asta după moarte, în purgator. În funcţie de această „îngrijire”, în vechea manieră de a celebra sacramentul reconcilierii, care a avut diferite faze şi forme, erau prevăzute fapte grele de pocăinţă. Cu timpul s-a afirmat o pedagogie diferită: un soi de îngrijire „intensivă” a milostivirii, care, pe baza iertării sacramentale obţinute cu căinţa sinceră şi propunerea de viaţă nouă, constă în implorarea eclezială, aşadar nu numai individuală, a unui har ulterior care să determine la un răspuns tot mai profund la iubirea lui Dumnezeu. Astfel se naşte actuala practică a pocăinţei. Concepută astfel, răspândeşte în noi eficacitatea iertării sacramentale, favorizând o deschidere la Dumnezeu aşa de profundă, încât dispune inima noastră la întâlnirea definitivă cu El.

Fiecare dezlegare sacramentală stimulează şi cere o ulterioară creştere spirituală, a cărei exprimare este însăşi „pocăinţa” pe care ne-o dă duhovnicul. Dar câtă trudă şi nesiguranţă, din partea noastră! Cum să nu simţim nevoia unui har special, care să ne permită să realizăm această vindecare totală a inimii?

Iată harul indulgenţei! Ea nu este o „diminuare” a datoriilor noastre: cu totul altceva! Este mai degrabă o energie interioară cu care Duhul Sfânt dă nouă forţă angajării noastre, eliberându-ne de reziduurile păcatelor deja iertate. La truda de a combate aceste reziduuri Biserica se referă vorbind despre „pedeapsa vremelnică”, pentru a o distinge de „pedeapsa veşnică” – Iadul! – pe care păcătosul însuşi şi-o aplică atunci când, liber şi definitiv, în maniera Satanei, se împietreşte în rău şi refuză iertarea lui Dumnezeu. Este un har, cel al indulgenţei, care trebuie implorat cu rugăciune umilă şi încrezătoare.

De la Honoriu al III-lea, care a acordat acest dar Porţiunculei, la Papa Francisc, care vine s-o viziteze pentru a primi el însuşi acest dar, străluceşte în Porţiuncula slujirea succesorului lui Petru adusă unităţii şi sfinţeniei Bisericii. Isus nu încetează să onoreze promisiunea sa. Indulgenţa este har pur. În dialogul ecumenic trebuie să-i asigurăm pe fraţii protestanţi despre această convingere a noastră. Nicio operă, din partea noastră, n-ar putea s-o merite. Este dar gratuit al lui Dumnezeu prin medierea Bisericii, trup şi mireasă a lui Cristos, care aproape se concentrează, cu implorare arzătoare, în slujirea succesorului lui Petru, prezentând Tatălui meritele infinite ale Răscumpărătorului, unite cu cele care din El apar în Fecioara Maria şi în toţi sfinţii. Dumnezeu cheamă, omul răspunde. Nicio magie sau automatism. De aici condiţiile pe care Biserica le stabileşte: căinţă, mărturisirea păcatelor, Euharistie, rugăciuni şi gesturi precum vizita la Porţiuncula. Condiţia cea mai exigentă şi importantă este angajarea de a contrasta alipirea de păcat, chiar şi cel venial.

Este frumos a trăi această experienţă în Porţiuncula. Este frumos a simţi între zidurile sale ecoul sfinţeniei şi al fraternităţii pe care generaţii de credincioşi l-au experimentat pe urmele lui Francisc. „Comuniunea sfinţilor” se exprimă, în indulgenţă, şi ca proiect de viaţă. milostivirea devine dar reciproc. Ia asupra sa chiar şi răposaţi, cărora indulgenţa poate să fie aplicată, ca ajutor pentru purificarea lor.

Un aspect care nu trebuie neglijat, în implorarea indulgenţei, este rugăciunea după intenţiile Sfântului Părinte. Este providenţial că, în acest an al milostivirii, Papa Francisc a ales să vină la Porţiuncula, pelerin între pelerini. Îl primim cu bucurie. Ne rugăm pentru el. Şi cum să nu-l simţim, la Assisi, deosebit de drag, aproape de două ori „al nostru”, ca primă Papă care poartă numele sfântului nostru?

În sfârşit să nu uităm solidaritatea. Indulgenţa a fost pentru Francisc şi un cadou pentru oamenii mai umili şi lipsiţi de mijloace. Francisc a cerut Papei o indulgenţă „fără obol”. Aşadar pe măsura celor care n-au nimic! Şi cu Porţiuncula el devenea apărător şi păzitor al săracilor. Această capelă îndrăgită de el poartă înscris idealul său, relansat de Papa Francisc: „O Biserică săracă pentru cei săraci”. Primind, în Porţiuncula, indulgenţa, se percepe că ea dilată inima. Ne determină să ne suflecăm mânecile pentru a construi o lume mai dreaptă, fraternă, primitoare. O lume de pace. „Vreau să vă trimit pe toţi în paradis!”. Se gândea Francisc numai la lumea de dincolo? Dimpotrivă: cred că voia să împărtăşească cu toţi paradisul pe care-l avea înăuntru. Dacă stăm în harul lui Dumnezeu, suntem deja, într-un fel, în paradis. Dar a-l experimenta pe deplin în această viaţă implică o sintonie cu Duhul Sfânt care, atunci când nu este întreruptă de păcatul grav, este cel mult deranjată de fragilităţile noastre. Indulgenţa, fiind obţinută iertarea sacramentală, tinde să dezvolte această sintonie. A o primi în Porţiuncula este cam cum ne-am lăsa îngrijiţi într-un „ambulatoriu” singular, în care Isus ia de la noi „inima de piatră” şi ne dăruieşte o „inimă de carne”: însăşi inima sa! „Paradis! Paradis!”, au exclamat atâţia sfinţi. Indulgenţa este o bucată de cer. Este un răspuns la nevoia de bucurie a inimii noastre.

Isus, şi numai Isus, îi cunoaşte secretul. Să nu lipsim, în acest an special, la întâlnirea cu bucuria. Vă rog, rugaţi-vă şi pentru mine.

De Domenico Sorrentino

(După L’Osservatore Romano, 3 august 2016)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.