Categorii

Pentru a înţelege Adventul

Adventul, pe care creativitatea minunată a Bisericii l-a ticluit ca porţiune semnificativă a anului lui Dumnezeu, este trăit de comunitatea creştină ca timp de aşteptare şi, imediat, de aşteptare a venirii la sărbătoarea Crăciunului, care vine în fiecare an în calendarul liturgic al Bisericii. Însă la o reflecţie mai atentă şi aprofundată ies în evidenţă o perspectivă şi un conţinut al Adventului cu mult mai vaste faţă de cele propuse de profilul liturgic.

Din acest profil, subiectul originar al Adventului nu este Biserica, ea care aşteaptă, după ritmul şi scadenţele anului liturgic, venirea Domnului, comemorându-i întruparea în istorie.

Subiect al Adventului este în schimb Cristos însuşi care vine, începând, în acest mod, timpul şi istoria. Pentru a înţelege Adventul trebuie pornit de la începutul absolut. Adică de la Treime. În interiorul Treimii, Fiul reprezintă imaginea perfectă a Tatălui, în timp ce toată realitatea care poate fi concepută, creată sau creabilă, îi poartă amprenta în mod necesar, găsind numai în Fiul motivaţia şi fundamentul. Pentru motive care ne sunt necunoscute, încă din veşnicie este prezentă în Tatăl voinţa de a crea universul şi îndeosebi pe om. În orice ca, omul creabil şi absolut originar este Isus înviat din moarte, sau este Răstignitul glorios, în care totul este concepibil şi conceput. Aşadar, înseamnă că timpul şi ceea ce el conţine au existenţa şi consistenţa lor, sau, dacă se poate spune aşa, posibilitatea lor istorică şi ontologică, în acelaşi Răstignit glorios.

Din acest profil nu scurgerea timpului ca atare ni-l procură pe Isus; dimpotrivă, Isus însuşi este cel care produce timpul pentru ca să-l aducă. Timpul este în întregime în slujba sa. Înainte de a fi cel aşteptat, Isus este deci cel care trebuie să vină şi cel iminent sau cel care este „dăruit”.

Aşa cum a fost în fiecare moment al istoriei, din care n-a fost niciodată absent, chiar şi atunci când nu eram conştienţi de asta. Cu alte cuvinte, conţinutul arcului istoriei este în mod esenţial şi existenţial cristic. Dacă n-ar fi această consistenţă şi această finalitate cristică, direcţia zilelor ar fi în mod substanţial goală şi zadarnică. De fapt, n-a existat niciodată un timp neutru sau indiferent, şi este ca şi cum am spune că n-a existat niciodată o umanitate lipsită de Isus Cristos.

S-ar putea obiecta: în această perspectivă ce sens are naşterea lui Isus la Betleem? Exact sensul de a revela şi de a oferi într-o zonă delimitată ceea ce din totdeauna ne-a fost rezervat. De aici importanţa timpului ca moment şi întâlnire decisivă cu Dumnezeu; şi de aici şi atenţia de a nu ne lăsa distraşi şi distraţi, de a nu ceda în faţa disipării inimii. Exact la acest punct poate să apară sensul originar şi împlinit al Adventului: acela de a fi, mai înainte timp al aşteptării noastre, timp de dăruire divină. Pentru aceasta trebuie să ne ferim să-l irosim. Noi suntem responsabili şi de cea mai mică clipă pe care ne-o acordă Dumnezeu. Spus mai împlinit: timpul este în întregime în vederea intenţiei Tatălui ceresc de a ne oferi pe Fiul înviat şi glorios. Ba chiar, în această linie, ar fi pur şi simplu adevărat că nimic n-ar exista, dacă n-ar fi acest plan trinitar de a ni-l oferi pe Fiul. Cât priveşte sentimentele noastre: de vreme ce însuşi Dumnezeu susţine şi însoţeşte timpul, sunt depăşite şi învinse fie teama noastră de a fi lăsaţi singuri, fie neliniştea de a fi abandonaţi fragilităţii noastre şi fie neliniştea necunoscutului. Isus Stăpânul timpului ne asociază la domnia sa, motiv pentru care nu poate exista un obstacol insurmontabil sau o suferinţă care să reuşească să ne dărâme.

Concluzând: în fiecare moment al vieţii nu există eveniment capabil să ne dărâme sau să ne distrugă. Din partea noastră, să răspundem la această domnie lui Isus cu speranţa, şi apoi cu rugăciunea bucuroasă şi recunoscătoare, pe care Dumnezeu însuşi o trezeşte în noi, pentru ca să ţesem în viaţă. De altfel, această rugăciune nu poate să rămână neascultată, din moment ce, aşa cum scrie apostolul Paul, însuşi Duhul Sfânt, care ne-a fost oferit în dar, o înalţă, implorând în noi „cu suspine negrăite” (Rom 8,26). Sprijinul nostru tare şi de neclintit este rugăciunea lui Cristos, care este ascultată mereu de Tatăl (cf. In 11,42). Am putea afirma coerent că din totdeauna lumea şi întregul univers sunt susţinute de rugăciunea Domnului, de Fiul lui Dumnezeu care se roagă. Aşadar, Adventul: aşteptare a Bisericii, dar şi mai înainte Venire, aproape „iminenţă”, a celui care o atrage şi o înţelege.

De Inos Biffi

(După L’Osservatore Romano, 2 decembrie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.