Categorii

Pedagogia distanței

Situația pe care o trăim ne-a luat pe toți prin surprindere. Și asta nu numai din punctul de vedere al resurselor medicale, ci mai ales din cel al resurselor noastre interioare. Cât de echipați suntem din punct de vedere afectiv, psihic, spiritual sau social înaintea provocărilor pandemiei? Care sunt rezervele sufletești pe care le putem folosi pentru nu lăsa ca distanțarea socială să provoace o distanțare a inimilor? Ce am putea învăța din ceea ce trăim? Cum am putea trece dincolo de fluxul informativ mediatic pentru a descoperi caracterul formativ al experiențelor noastre? La aceste întrebări au încercat să răspundă mai mulți oameni cu mintea și inima deschise. Printre ei se numără și unii autori creștini (Jose Tolentino Mendonca, Enrico Parolari, Stefano Guarinelli) de la care am luat mare parte din gândurile pe care vi le propun mai departe.

ÎNTREBĂRILE „DISTANȚĂRII”
Dintr-o dată am văzut cum multe dintre punțile care ne puneau în legătură cu cei din jur s-au transformat în pereți de sticlă. Strângerile de mâini au fost înlocuite de măști și viziere protectoare. Imaginea medicului implicat în tratarea pacienților infectați cu noul coronavirus, care își poate saluta copilul doar prin ușa de sticlă a casei sale e doar un exemplu. Distanța socială ne constrânge să lăsăm ca întrebările profunde ale vieții să iasă la suprafață: Ce și cine ne este cu adevărat distant sau aproape? Ce ne poate apăra și ce ne poate expune? Cât de puternici ne considerăm și cât de vulnerabili ne descoperim? Cât de multă frică putem experimenta și ce dă pace inimii noastre? Pe cine putem conta și cât de mult putem conta pentru ceilalți? În fond, cât de mult sau cât de puțin știm despre viața noastră?

REÎNVĂȚÂND VIAȚA
Paradoxal, acest timp de izolare poate deveni oportunitatea de a reînvăța să ne întâlnim. Putem înțelege mai bine ce înseamnă a face parte dintr-o comunitate. Viața noastră nu depinde doar de noi și de alegerile noastre: cu toții suntem în mâinile celorlalți și experimentăm cât de vitală este interdependența, cât de mult viața noastră depinde de capacitatea de a dărui și a fi recunoscători, de a oferi respect și solidaritate. Cu toții ne punem speranța unii în ceilalți și ne stimulăm reciproc pentru ca fiecare să își împlinească propria sa parte. Cu toții contăm acum.
Putem reînvăța să folosim internetul nu doar ca pe o formă de relaxare ci drept posibilitatea de a fi prezenți, atenți și ascultători față de ceilalți. Fără a ne atinge putem să reînvățăm valoarea unui salut, importanța unui compliment, forța incredibilă primită printr-un zâmbet sau o privire atentă. Fără ca brațele noastre să poată întâlni brațele celorlalți, putem să îi cuprindem în inimile noastre poate cu o intensitate crescută, oferind astfel încurajare, găzduire, certitudinea că nimeni nu va fi lăsat singur. Fără ca să ne cunoaștem unii pe alții, putem reînvăța să nu condamnăm pe nimeni la indiferență, să nu îi mai tratăm pe semenii noștri drept necunoscuți. Pentru că toți am ajuns să cunoaștem în aceste vremuri ce este ființa umană: un mănunchi unic de dorință și teamă, de generozitate și slăbiciune, un amestec minunat alcătuit din praf de lut și praf de stele.

FIORUL FRICII ȘI RAZELE SPERANȚEI
Un alt lucru pe care am putea să îl reînvățăm este cel legat de modul de a trăi propria frică. Știm cu toții că frica se folosește de multe canale pentru a se face prezentă în viața noastră. Ia naștere drept o reacție la percepția simțurilor: un zgomot neașteptat, o imagine neobișnuită, un miros straniu. Imaginile orașului aproape părăsit și ale spitalelor pline cu bolnavi, știrile cu informații alarmante, sfaturile care vin de la tot felul de experți au un puternic impact asupra simțurilor noastre și pot genera în noi fiori de frică. În afară de aceste canale obișnuite, experimentăm frică și atunci când ceilalți de lângă noi trăiesc acest sentiment. Da, pentru că noi avem capacitatea de a simți ceea ce simt ceilalți. Ne trezim astfel cu o frică interioară despre care nu știm prea bine de unde vine și cât va rămâne. Este frica înaintea dușmanului invizibil care ne amenință viața.
Cum putem reacționa pentru ca această frică să nu devină panică și astfel să ne blocheze? În Săptămâna Sfântă îl contemplăm pe Mântuitorul iubindu-i pe oameni până la capăt. Cu pașii inimii îl urmăm pe Isus în agonia sa de pe Muntele Măslinilor, unde „a început a se înfiora şi a se nelinişti spunând: „Sufletul meu este trist până la moarte” (Mc 14, 33-34). Cristos a simțit și el fiorul neliniștii și al fricii. O parte importantă a pătimirii sale s-a consumat când a ales să împărtășească cu noi și frica noastră de abandon și moarte. Cum a reacționat El? „Mergând puţin mai în faţă, a căzut la pământ şi se ruga … zicând: „Abbá, Tată” (Mc 14, 35-36). Chiar dinăuntrul neliniștii sale Isus a ales să se încredințeze Tatălui. Atunci razele speranței au răsărit în inima Mântuitorului și au luminat întreaga sa jertfă. L-au luminat apoi pe Petru în falimentul său, pe tâlharul căit, pe apostolul Ioan și, la urmă pentru că cea dintâi, pe Maica sa sfântă. Razele speranței continuă să mângâie și inimile noastre cuprinse de fiorul fricii. Cu o condiție: să ne mutăm privirea de la dușman către Tatăl, de la orașul pustiit la mâinile care îmbrățișează pe cruce umanitatea suferindă.

APROPIERE LA DISTANȚĂ?
Știm că viața noastră are nevoie și de apropiere și de distanță. Fără una sau cealaltă nu am reuși să supraviețuim. Fără apropierea primordială a părinților nu am fi venit la viață. Dar și fără o progresivă distanțare și separare existența noastră nu și-ar fi găsit locul. Fiecare dintre noi e chemat să construiască propria lume interioară din echilibrul a două cuvinte: unire și diferențiere. Datorită acestui echilibru descoperim treptat semnificația iubirii, a încrederii, a îngrijirii, a creativității, a dorinței.
Este adevărat că atât în spațiul personal cât și în cel social multe distanțe sunt forme bolnăvicioase de a ridica bariere, de a inocula în organismul comunității virusul inegalității. Și de asemenea trebuie să recunoaștem că multe forme de apropiere nu sunt decât modalități de a ne impune asupra altora, de a-i face să se simtă proprietatea noastră. Nu este mereu de la sine înțeles că prin felul nostru de a trăi relațiile îi lăsăm celuilalt spațiul de care are nevoie pentru a crește în adevărul propriei chemări. A trăi aproape de celălalt nu înseamnă că suntem „aproapele” său în sens evanghelic. De aceea apropierea și distanța au nevoie să fie purificate. Pedagogia distanței din această perioadă, deși e exigentă, ne invită să înțelegem că a iubi cuprinde și delicatețea unei distanțe: a lăsa spațiu celuilalt, a face un pas înapoi, a nu-i invada intimitatea. A iubi nu presupune doar prezența, ci și distanța. E vorba de acea distanță de care o persoană are nevoie pentru ca să se schimbe și să crească.

OCROTITORI ȘI CREATIVI
Pedagogia acestui timp special poate să ne mai reînvețe ceva. Ne ajută să devenim conștienți că fiecare dintre noi poate fi și „periculos” pentru celălalt. Dar nu numai acum, când ne gândim la posibilitatea de a fi infectați „asimptomatici”. Ci și în viața obișnuită de dinainte sau de după pandemie. Într-o cultură în care de multe ori suntem îndemnați să avem o încredere nemăsurată în propriile capacități și calități, putem învăța să ne punem în discuție mai ales pe noi înșine: oare comportamentul propriu e mereu sănătos pentru ceilalți? Când ne punem sub semnul întrebării atitudinile și gesturile facem deja un pas important spre posibilitatea de a-l ocroti pe celălalt. O anumită prudență față de noi înșine ne permite să îi ocrotim mai eficient pe ceilalți de virusul orgoliului nostru. Și, nu în ultimul rând, să îi ferim de tendința de a considera că răul vine mereu din exterior, de la un ipotetic dușman dinafară.
Putem rămâne cu o întrebare: După ce vom fi ieșit din încercarea aceasta, cu ce vom umple acel spațiu de 1-2 metri care ne acum ne desparte? Să nu ne amăgim că vom putea relua cu ușurință totul așa cum a fost înainte. Poate că o astfel de dorință ne-ar spune că nu am deprins mare lucru din pedagogia distanței. De aceea timpul petrecut acum în singurătate izolați nu trebuie privit ca un timp de congelare a vieții, blocați fiind într-o continuă enumerare a ceea ce ne este luat. Timpul de față ne dă prilejul de a deveni și mai creativi în relația cu cei ale căror chipuri le vedem pe ecranele telefoanelor, dar și cu Cel al cărui chip îl vedem pe crucea de pe peretele camerei noastre. Timpul acesta stă înaintea noastră drept un interval deschis creativității inspirate de credință și mai ales de acel strigăt de speranță pe care îl vom intona în curând: „Cristos a înviat”.

Pr. dr. Daniel Iacobuț

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.