Categorii

Pariul rus al Papei Francisc

KirilFără biserici, mănăstiri, palate apostolice, curii patriarhale. Papa Francisc şi patriarhul rus Kiril se vor întâlni în sălile de aşteptare ale unui aeroport. „Dar aeroportul”, afirmă Alexander Shchipkov, unul dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Kirile „este o răscruce simbolică. Şi când persoanele se întâlnesc la răscruce, întâlnirile lor sunt scurte, dar sincere şi profunde”. Acolo, de obicei, se vorbeşte „cu sinceritate” despre lucruri „care sunt mai importante”.

Unitatea creştinilor – şi nu numai aceea – are o răscruce inedită şi încărcată de viitor în scurta întâlnire cubaneză dintre Episcopul de Roma şi Patriarhul de Moscova. Dar deja pregătirea şi zilele ajunului se arată semănate de semnale şi implicaţii mai mult decât elocvente. Demascând supoziţiile greşite care se năpustesc să intoxice evenimentul ca o simplă chestiune de „înaltă politică” ecleziastică.

Fără condiţii

Deşi îl îmbrăţişează pe Kiril, Papa Francisc nu a pus nicio precondiţie. „I-am spus (lui Kiril): eu vin acolo unde vrei tu. Tu mă chemi şi eu vin”. Aşa a povestit însuşi Pontiful în zborul care-l aducea la Roma de la Istanbul, la 30 noiembrie 2014. Papa Francisc a aderat la propunerile care veneau de la Moscova şi cu privire la locul şi la modalităţile întâlnirii, precum şi la conţinuturile declaraţiei comune care va fi semnată de cei doi. În acel text, judecând din accentele puse şi de dominicanul Hyacinthe Destivelle, de la Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, se regăsesc teme şi accente asupra cărora se concentrează de mult timp intervenţiile publice şi „politice” ale unor exponenţi autoritari din Patriarhia de Moscova: alarmă datorită secularizării şi derivei etice a modernităţii, apărarea vieţii, a familiei şi a căsătoriei heterosexuale, denunţarea persecuţiilor creştinilor în Orientul Mijlociu.

În ultimii ani, purtătorii de cuvânt oficiali ai ortodoxiei ruse au accentuat condamnările „decadenţei morale” occidentale, identificată de ei cu fenomene precum legalizarea convieţuirilor homosexuale, şi au propus bătăliile etice ca teren privilegiat al „alianţei” cu Biserica catolică. În acelaşi timp, chemările insistente ale liderilor ortodocşi ruşi la apărarea creştinilor din ţările arabe au mers în sinergie perfectă cu agenda medio-orientală a lui Putin, cu intenţia de a revendica rolul – de tip neo-ţarist – de protector al creştinilor din Orient.

Scaunul Apostolic de la Roma, la rândul său, nu merge pe tonuri de cruciadă anti-modernă pătrunse de homofobie care se găsesc totuşi în unele intervenţiile liderilor ruşi. Şi cu privire la Orientul Mijlociu, privirea realistă a Sfântului Scaun cu privire la conflictul sirian a sabotat desigur în fapte „cordonul sanitar” pe care unele cercuri occidentale voiau să-l facă în jurul Rusiei lui Putin. Însă în constanta predică a Papei Francisc cu privire la martiriul creştinilor medio-orientali nu se află urmă a limbajului de „Război Sfânt” folosit de exponenţi ai Patriarhiei de Moscova pentru a binecuvânta bombele ruseşti împotriva „Răului” jihadist.

Declaraţia comună va rămâne ca atestat documentar al întâlnirii din Cuba, dar nu merită să o supraevaluăm drept cheie interpretativă a acestui eveniment. Papa Francisc a aderat fără ezitări la perspectiva de a semna un text predispus conform sensibilităţii Moscovei, numai să faciliteze îmbrăţişarea cu Patriarhul Kiril. Pe el îl interesează întâlnirea şi ceea ce se va putea naşte din întâlnire. Restul – ţara aleasă pentru rendez-vous, „location” anormală, declaraţia comună – este secundar.

„Busola” unităţii depline

Episcopul de Roma a spus în mai multe ocazii prin cuvinte incontestabile ce aşteptări îl însufleţesc cu privire la fraţii din Bisericile ortodoxe. La 30 noiembrie 2014, vorbind la Fanar în faţa Patriarhului ecumenic Bartolomeu, Papa Francisc a spus că pentru a ajunge la unitatea deplină cu creştinii ortodocşi Biserica catolică „nu intenţionează să impună vreo exigenţă, decât aceea a mărturisirii credinţei comune”. Şi anul trecut, în mesajul trimis Patriarhului ecumenic pentru sărbătoarea patronală a sfântului Andrei, Papa a repetat că între catolici şi ortodocşi „nu mai există niciun obstacol în calea împărtăşirii euharistice care să nu poată fi depăşită prin rugăciune, purificarea inimilor, dialog şi afirmarea adevărului”.

Unitatea sacramentală deplină, şi nu numai ratificarea de „sfinte alianţe” împotriva duşmanilor comuni, reprezintă orizontul spre care creştinii sunt chemaţi să meargă. Şi numai mergând împreună – aşa crede Papa Francisc – vor cădea ostilităţile şi echivocurile, şi ne vom da seama mai devreme sau mai târziu că suntem deja uniţi. „Unitatea – a spus Episcopul de Roma la 25 ianuarie 2014 – nu va veni ca o minune la sfârşit: unitatea vine pe drum, o face Duhul Sfânt pe drum… Ea se face pe acest drum, la fiecare pas, şi nu o facem noi: o face Duhul Sfânt, care vede bunăvoinţa noastră”.

Ut unum sint pusă în practică

La rândul său, pentru a uşura drumul, Papa Francisc realizează în faptele săvârşite „forma de exercitare a primatului” deschisă „la o situaţie nouă” care a fost evocată în enciclica wojtyliană Ut unum sint drept cotitură ecumenică cerută în timpul prezent, după Conciliul al II-lea din Vatican. Actualul Succesor al lui Petru nu impune proprii „linii” de gândire, lasă să cadă orice precondiţie teologică şi orice revendicare de proeminenţă jurisdicţională faţă de primaţii din Bisericile din Orient. Apar arhivate şi tacticile preocupate să „gestioneze” diferenţele şi rivalităţile dintre diferitele articulări ale ortodoxiei. Biserica din Roma a renunţat pentru totdeauna la orice imaginară „politică a celor două coşuri” care trebuie aplicată dualismului cronic dintre Patriarhia de Moscova şi „Biserica mamă” din Constantinopol: Papa Francisc a avut grijă să avertizeze prin scrisoare pe „fratele Bartolomeu” despre întâlnirea pe care o va avea cu „fratele Kiril”, când lipseau încă nişte zile până la anunţul oficial. Aceeaşi grijă este rezervată de Episcopul de Roma tuturor conducătorilor Bisericilor din Orient, făcând abstracţie de „greutatea” lor politică, urmând criteriile acelei ecleziologii „sinodale” pe care Pontiful argentinian vrea s-o favorizeze şi în sânul Bisericii catolice. Pentru Papa Bergoglio, reţeaua crescând de prietenii cu conducătorii celorlalte Biserici nu se măsoară cu echerul raporturilor de forţă: şi încrucişarea cu Kiril nu va fi atât o întâlnire cu liderul entităţii „celei mai mari” din ortodoxie, cât mai ales îmbrăţişarea cu conducătorul unei Biserici de sfinţi şi de martiri, care a păstrat credinţa în deceniile ateismului forţat, dăruind întregii creştinătăţi comori de credinţă şi de spiritualitate inestimabile. Şi care acum, chiar şi prin ambiguităţi şi umbre, vede o reînflorire neîndoielnică, ce nu poate să nu-l îmbucure pe Episcopul de Roma şi pe toţi ceilalţi creştini.

Timpul şi spaţiul unităţii

Papa Francisc îi îmbrăţişează pe fraţii ortodocşi aşa cum sunt: cu limitele lor, bogăţiile lor, conflictualităţile şi înclinaţiile lor nu întotdeauna în acord. Nu are o „linie” a sa de impus. Ştie bine că unitatea nu va veni ca efect al negocierilor doctrinale, ci încurajează la fel dialogul teologic atât de îndrăgit de Ioannis Zizioulas, mitropolitul din Patriarhia ecumenică nu atât de mult iubit de ruşi, pe care Francisc îl defineşte „cel mai mare teolog creştin în viaţă”. În acelaşi mod, ştie bine că unitatea dintre creştini nu se poate reduce la o „alianţă” neo-rigoristă împotriva modernităţii. Dar însoţeşte tot ceea ce poate fi împărtăşit în denunţările liderilor ortodocşi ruşi, preocupaţi de derivele secularizării. Pentru Bergoglio, unitatea cu fraţii în Cristos nu este omologare, ci „diversitate reconciliată”, realizată de Duhul Sfânt, care trebuie descoperită de-a lungul drumului. La asta foloseşte şi întâlnirea din Cuba, în afara logicilor auto-satisfăcătoare a „mega-evenimentelor” celebrative: pentru el, important era să-l întâlnească pe Kiril, pentru a merge împreună privind spre viitor. Tot restul este secundar: modalităţile întâlnirii, ceremonialul, frazele din împrejurare, şi chiar locul. Un aeroport cubanez este bun ca orice alt loc. Pentru că este valabil şi pentru unitatea creştinilor principiul bergoglian că timpul este superior spaţiului. Şi că este important „mai mult a demara procese decât a ocupa spaţii”.

De Gianni Valente

(După Vatican Insider, 11 februarie 2016)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.