Categorii

Părintele Raniero Cantalamessa: A doua predică de Postul Mare 2019 – Reintră în tine însuţi!

Sfântul Augustin a lansat un apel care la distanţă de atâtea secole păstrează intactă actualitatea sa: „In teipsum redi. In interiore homine habitat veritas”: „Reintră în tine însuţi. În omul interior locuieşte adevărul”[1]. Într-un discurs adresat poporului, cu insistenţă şi mai mare îndeamnă: „Reintraţi în inima voastră! Unde vreţi să mergeţi departe de voi? Mergând departe vă veţi pierde. De ce porniţi pe drumuri pustii? Reintraţi din rătăcirea voastră care v-a scos în afara drumului; întoarceţi-vă la Domnul. El este gata. Mai întâi reintră în inima ta, tu care ai devenit străin pentru tine însuţi, rătăcind în afară: nu te cunoşti pe tine însuţi şi îl cauţi pe cel care te-a creat! Întoarce-te, întoarce-te la inimă, dezlipeşte-te de trup… Reintră în inima ta: acolo examinează ceea ce probabil percepi despre Dumnezeu, pentru că acolo se află imaginea lui Dumnezeu; în interioritatea omului locuieşte Cristos, în interioritatea ta tu eşti reînnoit după imaginea lui Dumnezeu”[2].

Continuând comentariul început în Advent despre versetul din Psalm, „Sufletul meu e însetat de Dumnezeul cel viu”, să reflectăm asupra „locului” în care fiecare dintre noi intră în contact cu Dumnezeul cel viu. În sens universal şi sacramental acest „loc” este Biserica, dar în sens personal şi existenţial este inima noastră, ceea ce Scriptura numeşte „omul interior”, „omul ascuns în inimă”[3]. La această alegere ne determină şi timpul liturgic în care ne aflăm. Isus în aceste patruzeci de zile este în pustiu şi acolo trebuie să ajungem la El. Nu toţi pot să meargă într-un pustiu exterior; însă toţi putem să ne refugiem în pustiul interior care este inima noastră. „În interioritatea omului locuieşte Cristos”, ne-a spus Augustin.

Dacă vrem o imagine plastică sau un simbol care să ne ajute să realizăm această convertire spre interior, ne-o oferă Evanghelia cu episodul lui Zaheu. Zaheu este omul care vrea să-l cunoască pe Isus şi, pentru a face asta, iese din casă, merge prin mulţime, urcă într-un copac… Îl caută afară. Dar iată că Isus trecând îl vede şi îi spune: „Zaheu, coboară repede pentru că astăzi trebuie să rămân în casa ta” (Lc 19,5). Isus îl conduce din nou pe Zaheu în casa sa şi acolo, în ascuns, fără martori, are loc minunea: el cunoaşte cu adevărat cine este Isus şi găseşte mântuirea. Noi ne asemănăm adesea cu Zaheu. Îl căutăm pe Isus şi îl căutăm afară, pe străzi, prin mulţime. Şi însuşi Isus este cel care ne invită să reintrăm în casa noastră în însăşi inima noastră, unde el doreşte să se întâlnească cu noi.

Interioritatea, o valoare aflată în criză

Interioritatea este o valoare aflată în criză. „Viaţa interioară” care odinioară era aproape sinonimă cu viaţa spirituală, acum tinde în schimb să fie privită cu suspiciune. Există dicţionare de spiritualitate care omit complet cuvintele „interioritate” şi „reculegere” şi altele care le au, dar nu fără a exprima unele rezerve. De exemplu, se notează că, până la urmă, nu există niciun termen biblic care să corespundă exact acestor cuvinte; că poate că a existat, în acest punct, o influenţă determinantă a filozofiei platonice; că ea ar putea favoriza subiectivismul şi aşa mai departe.

Un simptom revelator al acestei scăderi a gustului şi a stimei faţă de interioritate este soarta pe care a avut-o Imitaţiunea lui Cristos care este un soi de manual de introducere la viaţa interioară. De la cartea cea mai iubită printre creştini, după Biblie, ea a trecut, în puţine decenii, să fie o carte uitată.

Unele cauze ale acestei crize sunt vechi şi inerente înseşi naturii noastre. „Compoziţia” noastră, adică faptul că suntem constituiţi din carne şi spirit, face în aşa fel încât suntem ca un plan înclinat, însă înclinat spre exterior, spre vizibil şi spre multiplu. Ca universul, după explozia iniţială (vestitul Big bang), şi noi suntem în fază de expansiune şi de îndepărtare de centru. „Ochiul nu se satură să vadă şi urechea nu se umple cu ceea ce aude” (Qoh 1,8). Suntem veşnic „în ieşire”, prin cele cinci uşi sau ferestre care sunt simţurile noastre.

În schimb alte cauze sunt mai specifice şi actuale. Una este urgenţa „socialului” care este desigur o valoare pozitivă a timpurilor noastre, dar care, dacă nu este reechilibrată, poate să accentueze proiecţia spre exterior şi depersonalizarea omului. În cultura secularizată şi laică din timpurile noastre rolul pe care-l desfăşura interioritatea creştină a fost asumat de psihologie şi de psihanaliză, care se opresc însă la inconştientul omului şi oricum la subiectivitatea sa, făcând abstracţie de legătura sa intimă cu Dumnezeu.

În domeniul eclezial, afirmarea, cu Conciliul, a ideii despre o „Biserică pentru lume” a făcut în aşa fel încât idealul antic al fugii de lume a fost înlocuit uneori de idealul fugii spre lume. Abandonarea interiorităţii şi proiecţia spre exterior este un aspect – şi printre cele mai periculoase – al fenomenului secularismului. A existat chiar o tentativă de a justifica teologic această nouă orientare care a luat numele de teologia morţii lui Dumnezeu, sau a cetăţii seculare. Dumnezeu – se spune – ne-a dat El însuşi exemplul. Întrupându-se, El s-a golit, a ieşit din El însuşi, din interioritatea trinitară, s-a „mondenizat”, adică s-a risipit în profan. A devenit un Dumnezeu „ieşit din sine”.

Interioritatea în Biblie

Ca întotdeauna, la criza unei valori tradiţionale în creştinism trebuie să se răspundă făcând o recapitulare, adică reluând lucrurile la începutul lor pentru a le duce la o nouă împlinire. Cu alte cuvinte, este vorba de a reporni de la Cuvântul lui Dumnezeu şi, în lumina sa, de a regăsi, în Tradiţia înseşi, elementul vital şi peren, eliberându-l de elementele slabe în care s-a îmbrăcat de-a lungul secolelor. Este ceea ce Conciliul al II-lea din Vatican a urmat ca metodă în toate lucrările sale. Aşa cum în natură, primăvara, se curăţă pomul de ramurile din perioada precedentă pentru a face posibil trunchiului o nouă înflorire, tot aşa trebuie făcut şi în viaţa Bisericii.

Deja profeţii din Israel luptaseră pentru a muta interesul poporului de la practicile exterioare de cult şi de la ritualism, la interioritatea raportului cu Dumnezeu. „Poporul acesta – citim în Isaia – se apropie de mine cu gura şi mă preamăreşte cu buzele, dar inima lui este departe de mine, iar teama de mine este o poruncă învăţată de la oameni” (Is 29,13). Motivul este că „omul se uită la ochi, Domnul, însă, se uită la inimă” (1Sam 16,7). „Sfâşiaţi-vă inimile, nu hainele”, se citeşte într-un alt profet (Il 2,13).

Este tipul de reformă religioasă pe care Isus l-a preluat şi l-a dus la împlinire. Unul care examinează activitatea lui Isus şi cuvintele sale, în afara preocupărilor dogmatice, dintr-un punct de vedere al istoriei religiilor, observă înainte de toate un lucru: că El a voit să reînnoiască religiozitatea iudaică, ajunsă adesea în pericolele ritualismului şi legalismului, repunând în centrul ei un raport intim şi trăit cu Dumnezeu. El nu încetează să facă referinţă la acel loc „secret”, „inima”, unde se realizează adevăratul contact cu Dumnezeu şi cu voinţa sa vie şi de care depinde valoarea oricărei acţiuni (cf. Mt 15,10 şu). Referinţa la interioritate îşi are motivaţia sa biblică mai profundă şi obiectivă în doctrina locuirii lui Dumnezeu, Tată, Fiu şi Duh Sfânt, în sufletul celui botezat[4].

Cu trecerea timpului, în viziunea biblică a interiorităţii creştine ceva s-a întunecat, contribuind la criza despre care am vorbit mai sus. În anumite curente spirituale, ca şi în unii dintre misticii renani, s-a întunecat caracterul obiectiv al acestei interiorităţi. Ei insistă asupra întoarcerii la „adâncul sufletului” prin ceea ce ei numesc „introversiune”. Dar nu apare clar întotdeauna dacă acest „adânc al sufletului” aparţine realităţii lui Dumnezeu sau realităţii eu-lui, sau, mai rău, dacă el este ambele lucruri împreună, unite în mod panteist.

În ultimele secole aspectul metodei a ajuns să prevaleze asupra conţinutului interiorităţii creştine, conducând-o uneori mai mult la un soi de tehnică de concentrare şi de meditaţie, decât la întâlnirea cu Cristos cel viu în inimă, chiar dacă nu au lipsit în nicio epocă realizări splendide ale interiorităţii creştine. Sfânta Elisabeta a Sfintei Treimi este în linia celei mai pure interiorităţi obiective, când scrie: „Eu am găsit paradisul pe pământ, pentru că paradisul este Dumnezeu şi Dumnezeu este în inima mea”[5].

Întoarcerea la interioritate

Dar să ne întoarcem la prezent. De ce este urgent să vorbim din nou despre interioritate şi să redescoperim gustul ei? Trăim într-o civilizaţie proiectată în întregime spre exterior. Se întâmplă şi domeniul spiritual ceea ce se observă în domeniul fizic. Omul trimite sondele sale până la periferia sistemului solar, fotografiază ceea ce este pe planete îndepărtate; în schimb ignoră ceea ce se agită la puţine mii de metri sub scoarţa terestră şi de aceea nu reuşeşte să prevadă cutremure şi erupţii vulcanice. Şi noi ştim, de acum în timp real, ceea ce se întâmplă în celălalt capăt al lumii, dar ignorăm ceea ce se agită în adâncul inimii noastre. Trăim ca într-o centrifugă în acţiune cu toată viteza.

A evada, adică a ieşi afară, este un soi de cuvânt de ordine. Există chiar o literatură de evadare, spectacole de evadare. Evadarea este, ca să spunem aşa, instituţionalizată. Tăcerea provoacă frică. Nu se reuşeşte să se trăiască, să se lucreze, să se studieze fără vreun glas sau muzică în jur. Există un soi de horror vacui, de frică de gol, care duce la năucire.

Am avut ocazia să pun piciorul o dată într-o discotecă, invitat să vorbesc tinerilor adunaţi acolo. Mi-a fost suficient pentru a-mi face o idee despre ce anume domneşte acolo: orgia gălăgiei, zgomotul asurzitor ca drogul. S-au făcut investigaţii printre tineri la ieşirea din discotecă şi la întrebarea: „De ce vă adunaţi în acest loc?”, unii au răspuns: „Pentru a nu gândi!”. Dar este uşor să ne imaginăm la ce manipulări sunt expuşi tinerii care au renunţat de acum să gândească.

„Să apese munca asupra acestor oameni şi să fie ocupaţi, aşa încât să nu dea dreptate cuvintelor lui Moise”, a fost porunca faraonului din Egipt (cf. Ex 5,9). Porunca tacită, dar nu mai puţin energică, a faraonilor moderni este: „Să apese gălăgia asupra acestor tineri, să fie năuciţi de ea, aşa încât să nu gândească, să nu facă alegeri libere, ci să urmeze moda care ne convine nouă, să cumpere ceea ce spunem noi, să gândească aşa cum vrem noi!”. Pentru un sector foarte influent din societatea noastră, cel al spectacolului şi al publicităţii, indivizii contează numai pentru că sunt „spectatori”, numere care fac să crească „audience” a programelor. Trebuie să ne opunem cu un „nu!” hotărât acestei goliri. Tinerii sunt şi cei mai generoşi şi gata să se răzvrătească împotriva sclaviilor şi există de fapt grupuri de tineri care reacţionează la acest asalt şi, în loc să fugă, caută locuri şi timpuri de tăcere şi de contemplaţie pentru a se regăsi din când în când pe ei înşişi şi, în ei înşişi, pe Dumnezeu. Sunt mulţi, chiar dacă nimeni nu vorbeşte despre asta. Unii au fondat case de rugăciune şi de adoraţie euharistică perpetuă şi prin reţea dau posibilitatea atâtora să se unească cu ei.

Interioritatea este calea spre o viaţă autentică. Se vorbeşte mult astăzi despre autenticitate şi se face din ea criteriul de reuşită sau nereuşită a vieţii. Filozoful probabil cel mai cunoscut din secolul trecut, Martin Heidegger, a pus acest concept în centrul sistemului său. Pentru creştin autenticitatea adevărată nu se obţine decât trăind „coram Deo”, în faţa lui Dumnezeu.

„Un văcar – scrie Kierkegaard – care, dacă acest lucru ar fi posibil, este un eu în faţa vacilor, este un eu foarte scund; un suveran care este un eu în faţa servitorilor săi, la fel. Niciunul din cei doi nu este un eu; în ambele cazuri lipseşte măsura… Dar ce realitate infinită nu dobândeşte eu-l, dobândind conştiinţa că există în faţa lui Dumnezeu, devenind un eu uman, a cărei măsură este Dumnezeu! […] Se vorbeşte mult despre vieţi irosite. Dar irosită este numai viaţa acelui om care nu şi-a dat seama niciodată, pentru că n-a avut niciodată, în sensul cel mai profund, impresia că există un Dumnezeu şi că el, chiar el, eu-l său, stă în faţa acestui Dumnezeu”[6].

Evanghelia ne relatează istoria unuia dintre aceşti „văcari”. A fugit din casa paternă şi a irosit bunurile sale şi tinereţea sa, trăind dezordonat. Însă într-o zi „a reintrat în el însuşi”. A trecut în revistă viaţa sa, a pregătit cuvintele de spus şi a pornit la drum spre casa paternă (cf. Lc 15,17). Convertirea sa s-a realizat în acest moment, înainte de a se mişca, în timp ce era singur în mijlocul unei turme de porci. S-a realizat în momentul în care „a reintrat în el însuşi”. După aceea n-a făcut decât să execute ceea ce a deliberat. Convertirea externă a fost precedată de cea interioară şi a primit de la aceasta valoarea sa. Câtă rodnicie în acel „a reintra în sine însuşi”!

Nu numai tinerii sunt luaţi de valul de exterioritate. Sunt şi persoanele mai angajate şi active în Biserică. Şi persoanele consacrate! Disipare este numele bolii mortale care ne ameninţă pe toţi. Ajungem să fim ca o haină întoarsă pe dos, cu sufletul expus la cele patru vânturi. Într-un discurs ţinut superiorilor unui ordin călugăresc contemplativ, sfântul Paul al VI-lea a spus: „Astăzi suntem într-o lume care pare că se luptă cu o febră care se infiltrează chiar şi în sanctuar şi în singurătate. Zgomotul şi gălăgia au invadat aproape toate lucrurile. Persoanele nu mai reuşesc să se reculeagă. Căzute pradă miilor de distrageri, ele risipesc în mod obişnuit energiile lor în spatele diferitelor forme ale culturii moderne. Ziare, reviste, cărţi invadează intimitatea caselor noastre şi a inimilor noastre. Este mai greu decât odinioară a găsi oportunitatea pentru acea reculegere în care sufletul reuşeşte să fie ocupat pe deplin în Dumnezeu”.

Sfânta Tereza de Avila a scris o lucrare intitulată Castelul interior care este cu siguranţă unul din roadele cele mai mature din doctrina creştină despre interioritate. Dar, vai, există şi un „castel exterior” şi astăzi constatăm că este posibil să fim închişi şi în acest castel. Închişi în afara casei, incapabili să reintrăm în ea. Prizonieri ai exteriorităţii! Sfântul Augustin descrie astfel viaţa sa înainte de convertire: „Tu erai înăuntrul meu şi eu stăteam afară şi te căutam aici pe pământ, aruncându-mă diform asupra acestor forme de frumuseţe care sunt creaturile tale. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu tine. Mă ţineau departe de tine acele creaturi care nici n-ar exista dacă n-ar fi pentru tine care le faci să existe”[7].

Câţi dintre noi ar trebui să repete această mărturisire amară: „Tu erai înăuntrul meu, dar eu eram afară”! Există unii care visează singurătatea, dar o visează numai. O iubesc, numai să rămână în vis şi să nu se traducă niciodată în realitate. În realitate fug de ea, le este frică de ea. Dispariţia tăcerii este un simptom grav. Au fost înlăturate aproape peste tot acele afişe tipice care la fiecare coridor din casele călugăreşti afirmau în latină: Silentium! Eu cred că asupra multor ambiente călugăreşti ameninţă dilema: Ori tăcere ori moarte! Ori se regăseşte un climat şi timpuri de tăcere şi de interioritate ori este golirea spirituală progresivă şi totală. Isus numeşte iadul „întunericul din afară” (cf. Mt 8,12) şi această desemnare este deosebit de semnificativă.

Nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de obiecţia obişnuită: dar Dumnezeu se găseşte afară, în fraţi, în săraci, în lupta pentru dreptate; se găseşte în Euharistia care este în afara noastră, în Cuvântul lui Dumnezeu… Totul este adevărat. Dar unde îl „întâlneşti” cu adevărat pe fratele şi pe sărac, dacă nu în inima ta? Dacă-l întâlneşti numai afară, nu este un eu, o persoană pe care o întâlneşti, ci un lucru; mai mult îl izbeşti decât să-l întâlneşti. Unde-l întâlneşti pe Isus din Euharistie dacă nu în credinţă, adică înăuntrul tău? O adevărată întâlnire între persoane nu poate avea loc decât între două conştiinţe, două libertăţi, adică între două interiorităţi.

Este greşit de altfel a crede că insistenţa asupra interiorităţii poate dăuna angajării reale pentru împărăţie şi pentru dreptate; a crede, cu alte cuvinte, că a afirma primatul intenţiei poate dăuna acţiunii. Interioritatea nu se opune acţiunii, ci unui anumit mod de a face acţiunea. Departe de a diminua importanţa acţiunii pentru Dumnezeu, interioritatea o întemeiază şi o ocroteşte.

Eremitul şi schitul său

Dacă vrem să imităm ceea ce a făcut Dumnezeu întrupându-se, să-l imităm cu adevărat până la capăt. Este adevărat că El s-a golit, a ieşit din El, din interioritatea trinitară, pentru a veni în lume. Însă ştim cum s-a întâmplat asta: „Ceea ce era a rămas, ceea ce nu era a asumat”, spune o veche vorbă cu privire la întrupare. Fără a abandona sânul Tatălui, Cuvântul a venit în mijlocul nostru. Şi noi să mergem spre lume, dar fără a ieşi niciodată total din noi înşine. „Omul interior – spune Imitaţiunea lui Cristos – se reculege spontan pentru că nu se risipeşte niciodată total în lucrurile externe. Pentru el nu este de prejudiciu activitatea externă şi ocupaţiile necesare în timpul său, ci ştie să se adapteze la circumstanţe”[8].

Dar să încercăm să vedem şi cum să facem, concret, pentru a regăsi şi a păstra obişnuinţa cu interioritatea. Moise era un om foarte activ. Dar se citeşte că îşi construise un cort portabil şi la fiecare etapă a exodului monta cortul în afara taberei şi în mod obişnuit intra în el pentru a-l consulta pe Domnul. Acolo, Domnul vorbea cu Moise „faţă în faţă, cum vorbeşte un om cu aproapele lui” (Ex 33,11).

Asta nu se poate face mereu. Nu ne putem retrage mereu într-o capelă sau într-un loc solitar pentru a regăsi contactul cu Dumnezeu. Sfântul Francisc de Assisi sugerează o altă subtilitate mai la îndemână. Trimiţându-i pe fraţii săi pe drumurile din lume, el spune: Noi avem un schit mereu cu noi oriunde mergem şi de fiecare dată când vrem putem, ca eremiţi, să reintrăm în acest schit. „Fratele trup este schitul şi sufletul este eremitul care locuieşte înăuntru pentru a se ruga lui Dumnezeu şi a medita”[9].

Este aceeaşi recomandare pe care sfânta Ecaterina de Siena o exprima cu imaginea „chiliei interioare” pe care fiecare o poartă cu sine şi în care este posibil mereu să se retragă cu gândul, pentru a reînnoda un contact viu cu Adevărul care locuieşte în noi. La această chilie invizibilă, nedelimitată de pereţi, scrie sfântul Ambroziu, ne invită Isus cu cuvintele: „Când te rogi, intră în camera ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău care este acolo, în ascuns” (Mt 6,6).

Am ascultat la început apelul din inimă al sfântului Augustin de a reintra în inimă, să terminăm ascultând un alt apel tot din inimă în aceeaşi direcţie, cel pe care sfântul Anselm de Aosta îl adresează cititorului său la începutul lucrării sale Proslogion: „Hai, omuleţule, abandonează pentru un moment ocupaţiile tale, ascunde-te un pic de gândurile tale tumultuoase. Abandonează acum preocupările grele, amână angajările tale laborioase. Dedică-te un pic lui Dumnezeu şi odihneşte-te în El. Intră în camera spiritului tău, exclude din ea totul, în afară de Dumnezeu şi de ceea ce îţi poate folosi pentru a-l căuta, şi, închizând uşa (Mt 6,6), caută-l. Spune acum, o inima mea, în totalitatea ta, spune acum lui Dumnezeu: «Eu caut faţa ta; faţa ta, Doamne, o caut» (Ps 27,8).

Cu aceste dorinţe şi propuneri să începem ziua noastră de muncă, în slujba Bisericii.

[1] Sf. Augustin, De vera rel. 39, 72 (PL 34, 154).

[2] Sf. Augustin, In Ioh. Ev., 18, 10 (CCL 36, pag. 186).

[3] Cf. Rom 7,22; 2Cor 4,16; 1Pt 3,4.

[4] Cf. In 14,17.23; Rom 5,5; Gal 4,6.

[5] Sf. Elisabeta a Sfintei Treimi, Scrisoarea 122.

[6] S. Kierkagaard, La malattia mortale, II, în Opere, a cura di C. Fabro, Firenze 1972, pag. 662-663.

[7] Sf. Augustin, Confesiuni, X, 27.

[8] Imitaţiunea lui Cristos, II, 1.

[9] Legenda Perugina, 80 (Fonti Francescane, nr. 1636).

 

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.