Categorii

Părintele R. Cantalamessa – A cincea predică de Postul Mare 2016: Drumul spre unitatea creştinilor: reflecţie asupra decretului Unitatis redintegratio

Cantalamessa-predica-V-PM1. Drumul ecumenic după Conciliul al II-lea din Vatican

Ştiinţa hermeneutică modernă a făcut familiar principiul lui Gadamer al „istoriei efectelor” (Wirkungsgeschichte). Conform acestei metode, pentru a înţelege un text trebuie ţinut cont de efectele pe care el le-a produs în istorie, inserându-se în această istorie şi dialogând cu ea[1]. Acest principiu este de mare utilitate aplicat la interpretarea Scripturii. Ne spune că nu se poate înţelege pe deplin Vechiul Testament decât în lumina roadelor pe care le-a produs în viaţa Bisericii. De aceea, nu e suficient obişnuitul studiu critico-filologic al „izvoarelor”, adică al influenţelor suferite de text; este nevoie să se ţină cont şi de influenţele exercitate de el. Este regula pe care Isus a formulat-o cu mult timp înainte, spunând că orice pom se cunoaşte din roadele sale (cf. Lc 6,44).

Făcând proporţiile cuvenite, acest principiu – am văzut în meditaţiile precedente – se aplică şi la textele Conciliului al II-lea din Vatican. Astăzi aş vrea să arat cum se aplică el îndeosebi la decretul despre ecumenism, Unitatis redintegratio, care este tema acestei meditaţii. Cincizeci de ani de drum şi de progrese în ecumenism demonstrează virtualităţii cuprinse în acel text. După ce a amintit motivaţiile profunde care îi induc pe creştini să caute unitatea între ei şi după ce a luat act de răspândirea printre creştinii din diferite Biserici a unei noi atitudini în această privinţă, părinţii conciliari exprimă astfel intenţia documentului: „De aceea, Conciliul, privind toate acestea cu bucurie, după ce a afirmat învățătura despre Biserică, îndemnat de dorința restabilirii unității între toți ucenicii lui Cristos, vrea să pună în fața tuturor catolicilor ajutoarele, căile și mijloacele prin care ei pot răspunde la această chemare și la acest har dumnezeiesc”[2].

Realizările, sau roadele, acestui document au fost de două specii. Pe planul doctrinal şi instituţional, a fost constituit Consiliul Pontifical pentru Unitatea Creştinilor; în afară de asta, au fost demarate dialoguri bilaterale cu aproape toate confesiunile creştine, cu scopul de a promova o mai bună cunoaştere reciprocă, o confruntare a poziţiilor şi depăşirea prejudecăţilor.

Alături de acest ecumenism oficial şi doctrinal, s-a dezvoltat încă de la început un ecumenism al întâlnirii şi al reconcilierii inimilor. În acest domeniu se evidenţiază câteva întâlniri celebre care au marcat drumul ecumenic în aceşti 50 de ani: cea a lui Paul al VI-lea cu patriarhul Atenagora, nenumăratele întâlniri ale lui Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea cu conducătorii diferitelor Biserici creştine, a papei Francisc cu patriarhul Bartolomeu în 2014, şi, ultima, aceea cu patriarhul de Moscova Kiril în Cuba care a deschis un orizont nou pentru drumul ecumenic.

Tot la acest ecumenism spiritual aparţin şi multele iniţiative în care credincioşii din diferite Biserici se întâlnesc pentru a se ruga şi a proclama împreună Evanghelia, fără intenţii de prozelitism şi fiecare în fidelitate deplină faţă de propria Biserică. Am avut harul să particip la multe dintre aceste întâlniri. Una dintre ele mi-a rămas deosebit de vie în amintire pentru că a fost ca o profeţie vizibilă la ceea ce va trebui să ne ducă mişcarea ecumenică.

În 2009, s-a ţinut la Stockholm o mare manifestaţie de credinţă denumită „Jesus manifestation”, „O manifestaţie pentru Isus”. În ziua finală, credincioşii din diferite Biserici, fiecare pe un drum diferit, mergeau în procesiune spre centrul oraşului. Şi micul grup de catolici, avându-l în frunte pe episcopul local, mergeam pe strada noastră rugându-ne. Ajunşi în centru, rândurile se rupeau şi era o unică mulţime care proclama domnia lui Cristos în faţa unei mulţimi de 18 mii de tineri şi de trecători înmărmuriţi. Ceea ce se intenţiona a fi o manifestaţie „pentru” Isus a devenit o puternică manifestaţie „a lui” Isus. Prezenţa sa se putea aproape atinge cu mâna într-o ţară neobişnuită cu manifestaţii religioase de acest gen.

Şi aceste dezvoltări ale documentului despre ecumenism sunt un rod al Duhului Sfânt şi un semn al invocatelor noi Rusalii. Cum a reuşit Cel Înviat să-i convingă pe apostoli să se deschidă neamurilor şi să-i primească şi pe ei în comunitatea creştină? L-a condus pe Petru în casa centurionului Corneliu, l-a făcut să asiste la venirea Duhului asupra celor prezenţi, cu aceleaşi manifestări pe care apostolii le-au experimentat la Rusalii: vorbirea în limbi, glorificarea lui Dumnezeu cu glas tare. Lui Petru nu i-a rămas decât să tragă concluzia: „Aşadar, dacă Dumnezeu le-a dat şi lor acelaşi dar ca şi nouă… cine eram eu ca să-l pot împiedica pe Dumnezeu?” (Fap 11,17).

Domnul înviat face acelaşi lucru astăzi. Îl trimite pe Duhul său şi carismele sale asupra credincioşilor din cele mai diferite Biserici, şi cele pe care le credeam cele mai distante de noi, adesea cu manifestări externe identice. Cum să nu vedem în asta un semn că El ne determină să ne acceptăm şi să ne recunoaştem reciproc ca fraţi, deşi încă în drum spre o unitate mai deplină pe planul vizibil? În orice caz a fost ceea ce m-a convertit pe mine la iubirea faţă de unitatea creştinilor, obişnuit, ca din studiile mele preconciliare, să-i văd pe ortodocşi şi protestanţi numai ca „adversari” care trebuie contestaţi în tezele noastre de teologie.

2. La un an de la al V-lea centenar al reformei protestante (1517)

În Postul Mare din anul trecut am încercat să arăt rezultatele la care a ajuns, la nivel teologic, dialogul ecumenic cu Orientul ortodox. Broşurii care cuprinde acele meditaţii i-am dat titlul „Doi plămâni, o unică respiraţie”, care spune de la sine spre ceea ce tindem şi care în mare parte este deja realizat[3]. Cu această ocazie aş vrea să îndrept atenţia spre raporturile cu celălalt mare interlocutor al dialogului ecumenic care este lumea protestantă, fără a intra în chestiuni istorice şi doctrinale, ci pentru a arăta cum totul ne determină să mergem înainte în efortul de a recompune unitatea Occidentului creştin.

O circumstanţă face deosebit de actual acest efort. Lumea creştină se pregăteşte să celebreze al cincilea centenar al Reformei în 2017. Este vital pentru tot viitorul Bisericii să nu irosească această ocazie, rămânând prizonieri ai trecutului, sau limitându-se să folosească tonuri mai irenice în stabilirea greşelilor şi motivelor de ambele părţi. Este, cred, momentul de a face un salt de calitate, ca atunci când o barcă ajunge la sfârşitul unui fluviu sau al unui canal care îi permite să continue navigarea la un nivel superior.

Situaţia s-a schimbat profund în aceşti cinci sute de ani, dar ca întotdeauna cu greu se ia act de acest lucru. Chestiunile care au provocat despărţirea dintre Biserica din Roma şi Reformă în secolul al XVI-lea au fost mai ales indulgenţele şi modul în care are loc justificarea celui păcătos. Însă, din nou, putem spune că acestea sunt problemele cu care stă sau cade credinţa omului de astăzi? Într-o conferinţă ţinută la Centrul „Pro unione” din Roma, cardinalul Walter Kasper afirma pe bună dreptate că în timp ce pentru Luter problema existenţială numărul unu era cum să se depăşească sentimentul de vinovăţie şi să se obţină un Dumnezeu binevoitor, astăzi problema este contrariul: cum să se redea omului de astăzi adevăratul simţ al păcatului pe care l-a pierdut cu totul.

Eu cred că toate discuţiile seculare dintre catolici şi protestanţi în jurul credinţei şi al faptelor au ajuns să ne facă să pierdem din vedere punctul principal al mesajului paulin. Ceea ce pe apostol îl determină să afirme înainte de toate în Rom 3 nu este că suntem justificaţi prin credinţă, ci că suntem justificaţi prin credinţa în Cristos; nu este atât că suntem justificaţi prin har, cât mai ales că suntem justificaţi prin harul lui Cristos. Cristos este inima mesajului, mai înainte de har şi de credinţă.

După ce a prezentat în cele două capitole precedente din Scrisoare omenirea în starea sa universală de păcat şi de pierzare, apostolul are curajul incredibil să proclame că această situaţie este acum schimbată radical „în virtutea răscumpărării realizate de Cristos”, „prin ascultarea unui singur om” (Rom 3,24; 5,19).

Afirmaţia că această mântuire se primeşte prin credinţă şi nu prin fapte este prezentă în text şi era lucrul cel mai important de scos în evidenţă în timpul lui Luter, când era paşnic, cel puţin în Europa, că era vorba despre credinţa în Cristos şi despre harul lui Cristos. Dar el vine în al doilea rând, nu în primul rând. Am comis eroarea de a reduce la o problemă de şcoli, din interiorul creştinismului, ceea ce pentru apostol era o afirmaţie de însemnătate mult mai vastă şi universală. Astăzi suntem chemaţi să redescoperim şi să proclamăm împreună fondul mesajului paulin.

În descrierea bătăliilor medievale există mereu un moment în care, după ce au fost depăşiţi arcaşii, cavaleria şi tot restul, gloata se concentra în jurul regelui. Acolo se decidea rezultatul final al bătăliei. Şi pentru noi astăzi bătălia este în jurul regelui… Persoana lui Isus Cristos este adevărata miză. Avem nevoie să ne întoarcem, din punctul de vedere al evanghelizării, la timpul apostolilor. Există o analogie între timpul nostru şi al lor. Ei aveau în faţa lor o lume pre-creştină; în Occident, noi avem în faţa noastră o lume pe larg post-creştină.

Când apostolul Paul vrea să rezume într-o frază esenţa mesajului creştin nu spune: „Noi vă vestim învăţătura aceasta sau aceea”; spune: „Noi îl predicăm pe Cristos răstignit” (1Cor 1,23), de asemenea: „Noi îl predicăm pe Domnul Cristos Isus” (2Cor 4,5). Acesta este din nou adevăratul „articulus stantis et cadentis Ecclesiae”, articolul cu care Biserica stă sau cade.

Asta nu înseamnă a ignora tot ceea ce Reforma protestantă a produs nou şi valabil, atât în domeniul teologiei cât şi în cel al spiritualităţii, mai ales cu reafirmarea primatului Cuvântului lui Dumnezeu. Înseamnă mai degrabă a permite întregii Biserici să beneficieze de cuceririle sale pozitive, odată eliberate de anumite excese şi înţepeniri, datorate climatului de supraîncălzire al momentului, ingerinţei politicii şi polemicilor succesive.

Un pas semnificativ în această direcţie a fost „declaraţia comună despre doctrina justificării” semnată la 31 octombrie 1999 între Biserica catolică şi Federaţia Mondială a Bisericilor luterane[4]. În concluzia sa ea spune: „Înţelegerea doctrinei justificării expuse în această Declaraţie arată existenţa unui consens între luterani şi catolici cu privire la adevăruri fundamentale ale acestei doctrine a justificării. În lumina acestui consens sunt acceptabile diferenţele care subzistă în ceea ce priveşte limbajul, dezvoltările teologice şi accentuările particulare pe care le-a asumat înţelegerea justificării. […] Pentru acest motiv, elaborarea luterană şi elaborarea catolică a credinţei în justificare sunt, în diferenţele lor, deschise una alteia şi de aşa natură încât să nu invalideze din nou consensul obţinut cu privire la adevăruri fundamentale”[5].

Eu am ajuns să fiu prezent când acordul a fost proclamat în bazilica „Sfântul Petru” în timpul unor vespere solemne prezidate de Ioan Paul al II-lea şi de arhiepiscopul de Uppsala, Bertil Wrkström. M-a uimit o observaţie pe care a făcut-o papa în omilie. Exprima, dacă îmi amintesc bine, acest gând: a venit timpul de a înceta să facem din această doctrină a justificării prin credinţă o temă de lupte şi de dispute între teologi şi să căutăm în schimb să-i ajutăm pe toţi cei botezaţi să facă din acest adevăr o experienţă personală şi eliberatoare. Din acea zi, nu am încetat, ori de câte ori am avut oportunitatea în predica mea, să-i îndemn pe fraţi să aibă această experienţă.

Justificarea prin credinţa în Cristos ar trebui să fie predicată de toată Biserica şi cu mai mare vigoare ca oricând. Însă nu în opoziţie cu „faptele bune” care este o chestiune depăşită şi rezolvată, ci în opoziţie, eventual, cu pretenţia lumii secularizate că se poate mântui singură, cu propria ştiinţă, tehnică sau cu tehnici spirituale inventate de ea. Sunt convins că dacă ar fi vii astăzi, acesta ar fi modul în care Luter, Calvin şi ceilalţi reformatori ar predica justificarea gratuită prin credinţă!

„Societăţile moderne – se citeşte într-o carte care a avut răsunet – sunt construite pe ştiinţă. Îi datorează bogăţia lor, puterea lor şi certitudinea că bogăţii şi puteri şi mai mari vor fi într-un viitor accesibile omului, dacă el va vrea asta […]. Înzestrate cu orice putere, dotate cu toate bogăţiile pe care ştiinţa le oferă lor, societăţile noastre încearcă încă să trăiască şi să înveţe sisteme de valori, deja ameninţate la bază chiar de această ştiinţă”[6].

„Sistemele de valoare depăşite” sunt desigur, pentru autor, sistemele religioase. Jean-Paul Sartre ajunge la aceeaşi concluzie pornind de la un punct de vedere filozofic. El pune pe buzele unui personaj cuvintele: „Eu însumi astăzi mă acuz şi numai eu pot să mă şi dezleg, eu omul. Dacă Dumnezeu există omul este nimic”[7]. Şi acestui tip de provocări lansate de scientismul ateu şi de secularism creştinii de astăzi trebuie să răspundă cu doctrina că „omul nu este justificat în faţa lui Dumnezeu de propriile fapte, ci prin har şi prin credinţă” (cf. Gal 2,16).

3. Dincolo de formule

Sunt convins că asupra dialogului ecumenic cu Bisericile protestante apasă puternic rolul de frânare al formulelor. Mă explic. Formulările doctrinale şi dogmatice, care la naşterea lor erau rod al proceselor vitale şi oglindeau drumul coral al comunităţii şi adevărul obţinut cu trudă, cu trecerea timpului tind să se înţepenească, să devină „cuvinte de ordine”, etichete care indică o apartenenţă. Credinţa nu se mai termină la realitatea lucrului, ci la formularea sa. Suntem la antipozii a ceea ce ar trebui să fie ordinea lucrurilor după celebra afirmaţie a lui Toma de Aquino: „Fides non terminatur ad enuntiabile, sed ad rem”: credinţa nu se termină în formularea sa, ci în lucrul în sine[8].

Este fenomenul formalismului în desfăşurare deja în antichitate, odată terminată faza creativă a marilor dogme[9]. Numai recent s-a înţeles, de exemplu, că diviziunile în sânul Orientului creştin, între Bisericile calcedoniene şi aşa-numitele Biserici monofizite sau nestoriene, erau bazate, în multe cazuri, pe formule şi pe sensul diferit dat, în ele, termenilor ousia şi ipostasis, care nu atingeau substanţa doctrinei. Astfel s-a putut stabili comuniunea dintre şi cu diferite Biserici orientale.

Acest obstacol este deosebit de vizibil în raporturile cu Bisericile Reformei. Credinţă şi fapte, Scriptură şi tradiţie: sunt contrapoziţii comprehensibile, şi în parte justificate, la naşterea lor, dar devin înşelătoare dacă sunt repetate şi ţinute în picioare, ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat în cinci sute de ani.

Să luăm contrapoziţia dintre credinţă şi fapte. Ea are un sens dacă prin fapte bune se înţeleg îndeosebi (aşa cum se întâmpla din păcate în timpul lui Luter) indulgenţe, pelerinaje, posturi, pomeni, lumânări votive şi aşa mai departe. Devine deviant dacă prin fapte bune înţelegem faptele de caritate şi de milostenie. Isus, în Evanghelie, ne avertizează că fără ele nu se intră în împărăţia cerurilor şi el va fi constrâns să spună: „Plecaţi de la mine”. Nu suntem justificaţi aşadar prin faptele bune, dar nu ne mântuim fără faptele bune. Justificarea este fără condiţii, dar nu este fără consecinţe. Acest lucru îl credem toţi, catolici şi protestanţi, şi deja spunea asta Conciliul din Trento.

Acelaşi lucru trebuie spus despre contrapoziţia dintre Scriptură şi tradiţie. Ea se evidenţiază, imediat ce se atinge problema revelaţiei, ca şi cum protestanţii ar avea numai Scriptura şi catolicii Scriptura şi Tradiţia. Dar în realitate nicio Biserică nu este fără o tradiţie proprie. Ce anume explică existenţa atâtor denumiri diferite în sânul protestantismului dacă nu modul lor diferit de a interpreta Scriptura? Şi ce anume este Tradiţia, în conţinutul său cel mai adevărat, dacă nu, întocmai, Scriptura citită în Biserică şi de Biserică?

Nici formula luterană „Simul iustus et peccator”, „drept şi păcătos în acelaşi timp”, nu este un obstacol insurmontabil în calea comuniunii. Face parte din tradiţia catolică, încă din timpul Părinţilor, definiţia Bisericii ca „prostituată curată” (casta meretrix) şi ca „sfântă şi mereu de reformat”[10]. Ceea ce se spune despre Biserică în ansamblul său, ca trup al lui Cristos, n-ar trebui să se aplice şi fiecăruia dintre membrii săi?

Ceea ce poate să fie subiect de explicaţie diferită şi complementară este modul în care este înţeleasă această co-prezenţă de sfinţenie şi de păcat în omul răscumpărat. În Adaosul la Declaraţia comună despre justificare există o explicare a formulei „simul iustus et peccator” care nu este în divergenţă cu doctrina catolică. Se afirmă că justificarea realizează o reînnoire reală în viaţa celui botezat, deşi aceasta nu devine niciodată o posesie dobândită, pe care omul se poate sprijini în faţa lui Dumnezeu, dar rămâne mereu dependent de acţiunea Duhului Sfânt.

În 1974 a fost o ştire care a uimit şi a distrat întreaga lume. Un soldat japonez, trimis în timpul ultimului război mondial într-o insulă din Filipine pentru a se infiltra în rândul duşmanilor şi a culege informaţii, a trăit treizeci de ani ascunzându-se ici şi acolo în junglă şi hrănindu-se cu rădăcini, fructe şi ceva vânat, convins că războiul încă mai continua şi că el încă era în misiune. Când l-au găsit, cu greu l-au convins că războiul s-a terminat şi că se putea întoarce în patrie. Eu cred că se întâmplă ceva asemănător între creştini. Există creştini care trebuie convinşi, în ambele tabere, că războiul s-a terminat, războaiele de religie dintre catolici şi protestanţi s-au terminat. Avem cu totul altceva de făcut decât să ducem război unul împotriva altuia! Lumea l-a uitat, sau nu l-a cunoscut niciodată, pe Mântuitorul său, pe cel care este lumina lumii, calea, adevărul şi viaţa, şi noi pierdem timpul polemizând între noi?

4. Unitate în caritate

Însă nu e suficient acest motiv practic pentru a face unitatea creştinilor. Nu e suficient să fim uniţi pe frontul evanghelizării şi al acţiunii caritative. Aceasta este o cale pe care mişcarea ecumenică a experimentat-o la începuturile sale cu mişcarea „Viaţă şi acţiune” („Life and Work”), dar care s-a dovedit repede insuficientă. Dacă unitatea discipolilor trebuie să fie o reflexie a unităţii dintre Tatăl şi Fiul, ea trebuie să fie înainte de toate o unitate de iubire, pentru că aceasta este unitatea care domneşte în Treime. Cele trei persoane divine nu sunt unite prin faptul că „realizează împreună” creaţia şi toate celelalte opere ad extra; sunt unite în însăşi fiinţa lor. Scriptura ne îndeamnă să „facem adevărul în caritate – veritatem facientes in caritate” (Ef 4,15). Şi sfântul Augustin afirmă că „nu se intră în adevăr decât prin caritate – non intratur in veritate nisi per caritatem[11].

Lucrul extraordinar, cu privire la această cale spre unitate bazată pe iubire, este că ea este deja larg deschisă în faţa noastră. Nu putem „să sărim etapele” cu privire la doctrină, pentru că diferenţele există şi trebuie rezolvate cu răbdare în locurile corespunzătoare. În schimb putem sări etapele în caritate şi să fim pe deplin uniţi, încă de acum. Semnul adevărat şi sigur al venirii Duhului nu este, scrie tot sfântul Augustin, vorbirea în limbi, ci este iubirea faţă de unitate: „Să ştiţi că îl aveţi pe Duhul Sfânt atunci când sunteţi de acord ca inima voastră să adere la unitate printr-o caritate sinceră”[12].

Să ne gândim din nou la imnul adus iubirii al sfântului Paul. Fiecare frază a sa capătă o semnificaţie actuală şi nouă, dacă este aplicată iubirii dintre membrii diferitelor Biserici creştine, în raporturile ecumenice:

„Iubirea este îndelung răbdătoare…

nu este invidioasă…

nu caută ale sale [sau numai interesul propriei Biserici]…

nu ţine cont de răul primit [eventual, de răul făcut altora]…

Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură” (1Cor 13,4 şu).

„A se iubi” s-a spus „nu înseamnă a privi unul pe celălalt, ci a privi împreună în aceeaşi direcţie”. Şi între creştini a se iubi înseamnă a privi împreună în aceeaşi direcţie care este Cristos. „El este pacea noastră” (Ef 2,14). Dacă ne vom converti la Cristos şi vom merge împreună spre El, noi creştinii ne vom apropia şi între noi, ajungând să fim, aşa cum a cerut El, „una cu El şi cu Tatăl” (cf. In 17,21). Se întâmplă ca pentru spiţele unei roţi. Ele pornesc de la puncte distante ale circumferinţei, dar treptat ce se apropie de centru, se apropie şi între ele, ajungând să formeze un singur punct. Se întâmplă ca în ziua aceea la Stockholm…

Ne pregătim să celebrăm Paştele. Pe cruce Isus „a dărâmat zidul despărţitor, desfiinţând în trupul său ura […] prin el, amândoi avem intrare deschisă într-un singur Duh la Tatăl” (Ef 2,14-18). Să nu încetăm să facem asta, pentru bucuria Inimii lui Cristos şi pentru binele lumii.

Sfinte Părinte, venerabili părinţi, fraţi şi surori: Săptămână Sfântă frumoasă şi Paşte fericit!

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

[1] Cf. H.G. Gadamer, Wahrheit und Methode, Tübingen 1960.

[2] UR, 1.

[3] Due polmoni, un unico respiro. Oriente e Occidente di fronte ai grandi misteri della fede, Libreria Editrice Vaticana 2015.

[4] Textul Declaraţiei comune se poate găsi în Enchiridion Vaticanum (EV) 17,744-817.

[5] Ibid., nr. 40.

[6] J. Monod, Il caso e la necessità, Mondadori, Milano 1970, pag. 136 şu.

[7] J.-P. SARTRE, Diavolul şi bunul Dumnezeu, X, 4, Gallimard, Paris 1951, pag. 267 şu.

[8] Sf. Toma de Aquino, Summa teologiae, II-IIae , q. 1, a. 2, ad 2.

[9] G. L. Prestige, God in Patristic Thought, London 1952, chap. XIII; ed. italiană Dio nel pensiero dei Padri, Bologna, Il Mulino, 1969, pag. 273 şu. (Triumful formalismului).

[10] Cf. H.U. von Balthasar, „Casta meretrix”, în: Sponsa Christi, Morcelliana, Brescia, 1969.

[11] Augustin, Contra Faustum, 32, 18 (CCL 321, pag. 779).

[12] Augustin, Discursuri, 269, 3-4 (PL 38, 1236 şu).

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.