Categorii

Părintele Monge: „Sfânta Sofia” să poată fi folosită ca simbol al lumilor religioase diferite

„«Sfânta Sofia» este unul din acele situri mondiale cu o frumusețe seducătoare, care vorbește puternic despre Dumnezeu şi care ar trebui să continue să poată fi folosit în toată plinătatea sa precum şi în contradictorietatea unui simbolism care convocă universuri religioase şi culturale diferite”. Părintele Claudio Monge, 51 de ani, dominican, responsabil al centrului dialogului intercultural DoSt-I din Istanbul, încearcă să citească în afara schemelor şi a simplificărilor ceea ce s-a întâmplat în ultimele săptămâni, cu decizia președintelui turc de a retransforma marea bazilică bizantină în moschee. În acest colocviu lung cu Vatican News, călugărul recapitulează principalele etape ale istoriei acelui monument care sunt legate de diviziunile sângeroase între creştini înainte de cucerirea turcă.

Părinte Monge, puteți reparcurge pe scurt istoria bazilicii „Sfânta Sofia”?

Este imposibil de reparcurs istoria extraordinară şi frământată în spațiul de câteva rânduri. Edificiul maiestuos consacrat în 537 de împăratul Iustinian nu era primul care s-a ridicat în acel loc. Prima biserică, ştiută ca Marea Biserică, a fost construită de Constantin sau mai probabil de Constanţiu al II-lea şi a fost inaugurată în 360. Edificiul era în formă de bazilică având tavan de lemn şi a fost dedicat Logos-ului, sărbătorit la 25 decembrie, devenind noua catedrală. Această primă bazilică a fost distrusă de un incendiu în 404. Teodosiu al II-lea a construit o a doua biserică, urmând tot forma de bazilică având tavan de lemn proiectatz de arhitectul Rufin. Edificiul a fost inaugurat la 10 octombrie 415, însă a fost transformat în cenușă în timpul revoltei lui Nika, insurecţie gravă izbucnită la Constantinopol în 532 şi care aproape că a costat tronul şi viaţa lui Iustinian însuși. Au fost făcute săpături la acest al doilea edificiu numai la o parte a coloanelor de la intrare, la o cotă mai joasă decât actual, şi rămân monumentalele fragmente arhitectonice sculptate de deasupra vestibulului. La câteva zile după distrugerea celei de-a doua bazilici, împăratul Iustinian a decis să construiască o bazilică nouă complet diferită, mai mare şi mai maiestuoasă faţă de cele ale predecesorilor săi.

O bazilică maiestuoasă şi capodoperă de frumusețe…

Lucrările au fost încredințate lui Isidor din Milet şi Antemiu din Tralles. Fazele construcției sunt descrise de Procopiu, care remarcă interesul constant şi participarea împăratului la diferitele faze de construcție şi la procurarea materialelor prețioase. Biserica a fost recunoscută deja în acea vreme ca o mare operă de arhitectură, mai ales prin maiestuozitatea cupolei sale care la origine era circa 7 metri mai joasă decât cea actuală şi înconjurată la bază de un inel de ferestre ale căror lumină o făcea să apară „suspendată” spre cer. Procopiu din Cezareea va vorbi despre efectul mistic al unei lumini care pare generată de bazilica însăși şi care pare să anuleze consistența şi greutatea structurilor. Edificiul a fost inaugurat la 27 decembrie 537 de împărat şi de patriarhul Eutih şi a devenit baza ceremoniilor imperiale şi mai ales a încoronărilor. Solicitată de o serie de cutremure care au lovit Constantinopolul între 553 şi 14 decembrie 557, cupola principală s-a prăbușit complet în timpul unui cutremur din 7 mai 558, distrugând altarul, ciboriul şi amvonul. Împăratul a ordonat o refacere imediată, încredințând lucrările lui Isidor cel Tânăr, care a folosit materiale mai ușoare şi a înălțat cupola cu alți 6,25 metri, conferind edificiului înălțimea sa internă actuală de 55,6 metri. Această reconstrucție, care a dat edificiului aspectul său actual, s-a terminat în 562.

Așadar, încă de la începutul istoriei sale a fost un loc unde tronul şi altarul s-au împletit?

Da, aşa cum am amintit deja, sub cupola sa erau încoronaţi împăraţii şi, conform tradiției, în ziua inaugurării sale din 537, Iustinian admirând-o ar fi exclamat „Solomon, te-am depășit!”. Deşi această aluzie la Solomon este pusă la îndoială de unii studioși, este sigur că o astfel de bravură arhitectonică răspundea mai mult la logici de afirmare a prestigiului imperial decât unui cult curat şi dezinteresat adus măreției şi maiestăţii divine. Așadar, religie, putere, politică, prestigiu, au fost mereu dimensiuni de care nu se poate face abstracţie ale istoriei „Sfintei Sofia” şi nu dau numai măsura evenimentelor mai recente. Cu privire la împletirea de evenimente istorico-politice şi religioase, în „Sfânta Sofia” începe în 1054, cu depunerea pe altar a excomunicării patriarhului Cerularie din partea delegatului papei, marea schismă între Biserica din Orient şi cea din Occident; în „Sfânta Sofia” strălucirea liturgiei ortodoxe induce la convertirea poporului rus.

Se poate afirma că acea bazilică a fost un loc simbol al diviziunilor sângeroase între creştini?

„Sfânta Sofia” cunoaște şi revanşa teribilă şi efemeră a Occidentului creştin, în perioada celei de-a patra cruciade din 1204. Aici este imposibil să se aprofundeze motivele răsunătoarei schimbări a obiectivului unei expediţii militare care ar fi trebuit să ducă la eliberarea Sfântului Mormânt şi nu la jefuirea Constantinopolului. Însă este sigur că, în cadrul amplu al istoriei mondiale, consecințele acestui eveniment istoric pentru Europa au fost mai degrabă dezastruoase atât dintr-un punct de vedere etic şi moral, cât şi dintr-un punct de vedere politic. Istoricul Steven Runciman îl numără printre cele mai grave crime împotriva umanității. De fapt, nu este vorba numai de distrugerea şi risipirea unei cantități incredibile de comori din trecut adunate şi păstrate în mii de ani de istorie, ci şi de o lovitură foarte dură dată unei civilizații creştine încă mari, care de atunci nu va mai fi aceeași. Vorbind politic, imperiul bizantin a fost mereu o fortăreață puternică pentru europeni faţă de populațiile din est: faptul de a o fi slăbit va fi o problemă care va provoca multe necazuri în viitor. Pe de altă parte, imperiul latin demonstrează consistența sa efemeră imediat. Europa occidentală este departe şi nu pare să se ocupe prea mult de supraviețuirea sa. Dacă n-ar fi existat sprijinul convins şi esenţial al Veneţiei probabil că s-ar fi sfârşit şi mai înainte, scurtând astfel viaţa sa şi-aşa scurtă.

Care au fost consecințele acestor evenimente pentru lumea creştină?

Din punctul de vedere al creștinătății bilanțul este foarte diferit. Pentru papalitate sfârşitul traumatic al schismei şi reunirea Bisericilor n-ar fost niciodată o adevărată realitate. Nu există nicio îndoială că furtul unui număr enorm de relicve – fiecare biserică, fiecare sanctuar, fiecare mănăstire din Constantinopol avea relicve de mare importanță spirituală care au făcut din capitala bizantină una din principalele ținte ale pelerinajului religios – jefuirile edificiilor ecleziastice şi, în general, cruzimea cruciaţilor avea să fie o amintire de neșters care va săpa o brazdă şi mai adâncă făcând diviziunea intra-creştină ulterior completă şi definitivă.

Se ajunge astfel la reunirea Bisericilor care pare să stabilească sfârşitul schismei. Însă după câteva luni Constantinopolul este cucerit de sultan.

La 12 decembrie 1452, în prezența cardinalului Isidor, patriarh latin de Constantinopol, venit înadins de la Roma, slăbiciunea extremă a Bizanţului oferea ocazia de a realiza unirea Bisericilor, cu o liturgie care stabilește formal sfârşitul schismei orientale începute în 1054. Însă această unire este înţeleasă ca un act de supunere a Bisericii orientale. Corolarul acestei reconcilieri trebuia să fie o asistență militară materializată de o cruciadă împotriva turcilor care de multe săptămâni asediau orașul. Însă acest ajutor nu va veni niciodată şi, în orice caz, ierarhia Bisericii ortodoxe nu accepta ideea acestei supuneri, aşa încât a considerat pătrunderea arabă islamică drept un rău mai mic, pentru a nu vorbi despre o alternativă mai încurajatoare şi chiar mai puţin străină din punct de vedere cultural. Mărturia lui Mihai Sirianul, călugăr iacobit (monofizit) de la sfârşitul secolului al XII-lea, este un exemplu elocvent, şi deloc izolat, al acestei stări sufletești. El salută, fără jumătăți de măsură, pe fiii lui Ismael veniţi din sud pentru eliberarea creştinilor orientali! La 29 mai 1453, în „Sfânta Sofia” intră triumfal Mahomed al II-lea pentru a stabili luarea în posesie a întregului oraș, a cărui inimă era bazilica. În fond, sultanul reprezintă traducerea islamică a gestionării cezaro-papiste a puterii care timp de secole a caracterizat imperiul bizantin: ideea pe care Eusebiu din Cezareea, la sfârşitul secolului al III-lea, o aplica imperiului constantinian, despre o evoluție providențială a umanității unde unitatea politică asigurată de Pax romana era condiție necesară pentru construirea unității religioase a întregii lumi cunoscute pe atunci. Pentru Mahomed al II-lea, acum otomanii sunt adevărații continuatori şi păstrători ai moștenirii bizantine cu pretenție universală şi trans-culturală.

Un mesaj care nu apare în linie cu o viziune naționalistă şi suverană…

Mai mult, această interpretare universalistă este exact contrariul unei viziuni naţionaliste şi suverane a puterii. În acest sens, a fost răsunătoare şi foarte contestată, şi de la diferite voci din Turcia, forţarea simbolică a întregii celebrări de redeschideri pentru cultul islamic a „Sfintei Sofia” petrecută la 24 iulie 2020: de la retorica intervenției președintelui lui Diyanet (Ministerul Problemelor Religioase) cu sabia în mâna stângă (conform tradiţiei cuceririi otomane, unde sabia în mâna stângă însemna „pace”) şi în vârful lui minbar (catedra pentru predică, în timpuri moderne tot mai puţin folosită în moschei, cam ca vechile pupitre din biserici), la cântarea surei Fatiha („Deschidere” sau prima sură din Coran, care cuprinde esența cărții sacre islamice) şi a primelor 5 versete din sura al-Baqara (sau a „Junincii”, care promite prosperitate celor care urmează calea Domnului), intonate de șeful statului personal.

Să nu întoarcem la secolul al XV-lea: „Sfânta Sofia” a influențat arta şi arhitectura islamică?

Sultanul Mahomed al II-lea Cuceritorul avea să rămână el însuși uimit şi subjugat de splendoarea edificiului, aşa încât, relatează izvoarele, ar fi lovit un soldat orbit de fanatism care se năpustea împotriva pavimentului de marmură sfărâmându-l. În fond, incompatibilitatea iconografică a locului cu un context de rugăciune islamic care nu admite imagini, nu putea să elimine extraordinara estetică atractivă a unei capodopere de artă. Această atracție va fi într-un fel însoțită, cel puţin din punct de vedere arhitectonic, exercitând o influență irezistibilă asupra arhitecţilor otomani, de la marele Sinan care s-a îngrijit de construirea moscheii lui Suleiman la elevul său Sedefkar Mehmed Ağa, căruia i se datorează în schimb ridicarea splendidei „Moschei albastre”. Așadar, bazilica ce fusese centrul cultural al imperiului bizantin a continuat să mențină acest rol prestigios în timpul întregului imperiu otoman, ai cărui sultani au arătat mereu atenţie faţă de edificiul care sfidase secolele, cunoscând, printre altele, deja în context creştin, o perioadă toată lipsită de imagini, corespunzătoare cu criza iconoclastă din secolele al VII-lea şi al VIII-lea. Şi tocmai în numele acestui caracter de model arhitectonic, care sfidează secolele şi străbate culturile şi religiile, „Sfânta Sofia” a fost recunoscută de UNESCO drept patrimoniu al umanității, exprimând dorința, încă din 2002 cu „Declarația de la Budapesta”, semnată şi de Turcia, ca să fie respectate directive pentru un echilibru just între conservare, sustenabilitate şi dezvoltare pentru a tutela mai bine binele universal.

Să venim la decizia lui Atatürk, care în 1934 transformă bazilica devenită moschee într-un muzeu…

Considera că alegerea lui Mustafa Kemal Atatürk, care ca om politic extrem de pragmatic a intuit periculozitatea extremă a revendicărilor religioase rămășițe ale unei istorii complexe şi extrem de „litigioase”, de a transforma „Sfânta Sofia” în muzeu reprezenta, şi încă reprezintă, unicul mod de a-i ocroti nu numai extraordinara factură arhitectonico-artistică, ci şi valoarea simbolică şi amintirea tangibilă a acestui trecut complex şi stratificat pe care am încercat să-l reparcurgem. Desigur, mulţi credincioşi – atât creştini cât şi musulmani – nu gândesc în acelaşi mod. Însă mi se pare degradant pentru o cultură oarecare, şi mai mult încă într-un context religios, a identifica maturitatea istorică sau puterea unei revelații sau a unui crez practicat, cu cantitatea de steguleţe puse pe o hartă geografică şi cu spaţii şi simboluri monopolizate cu excluderea celuilalt.

Părinte Monge, alegerea de a retransforma „Sfânta Sofia” într-o moschee după aproape un secol a provocat reacții şi în lumea islamică. De ce?

Global, n-au fost mai puține reacții negative în lumea islamică decât în Occident. De fapt, într-o bună parte a lumii arabe islamice visele „neo-otomane” trezesc suspiciuni istorice, care se traduc – de la Cairo la Riad – în declarații de cenzură chiar teologică pentru o reapropriere islamică ce ar strica sacralitatea unui loc de cult la origine al credincioșilor din Religiile Cărții, pe care profetul islamului a declarat mereu că-l respectă.

În Occident sunt unii care au vorbit despre afront adus creștinătății. Ce părere aveți?

Cea mai mare parte a occidentalilor care au vorbit despre afront adus creștinătății au făcut asta în conformitate cu o istorie de contrapoziții, suferințe şi răni între creştini, adesea total necunoscută. Există o interpretare ideologică a istoriei nu numai a învingătorilor, ci în care mai frecvent cad cei învinşi, sau minoritarii, când fac din apartenența lor religioasă un element identitar reacţionar şi transformă protejarea locurilor de cult şi a monumentelor lor istorice în general, ca parte a unei păstrări nostalgice a trecutului. Or, fiind credincioşi, independent de credinţa noastră de apartenență, ar trebui să ne ridicăm în faţa tendinţei de a ne transforma în simpli păzitori ai monumentelor sau locurilor de cult, pentru a apăra statutul de martiri ai unei credințe vii care nu este simplă moștenire a unei istorii trecute, ci interpelează prezentul şi ne transformă în pietre vii în inima istoriei, care nu vor putea sechestrate niciodată în slujba unor simple scopuri pământești. Aşa cum amintea cu puține luni în urmă însuși preşedintele turc Tayyip Erdogan, musulmanii în Istanbul au peste 3500 de moschei pentru a se ruga şi câteva dintre cele mai mari edificii de cult islamic din lume, care au rivalizat mereu prin măreție şi splendoare, cu acelea din orașele sfinte ale islamului. În acelaşi timp, deşi respecta contrarietatea puternică pe care reactivarea „Sfintei Sofia” pentru cultul islamic a provocat-o, mai ales în lumea ortodoxă şi îndeosebi cea greacă, nu putem să uităm că de peste 560 de ani creştinii nu celebrează sub pereții capodoperei bizantine.

Ce vă doriți pentru viitorul „Sfintei Sofia”?

Aş vrea să subliniez, în privința celui care afirmă că un loc de cult transformat în muzeu este rănit în esența sa, că mii de capodopere ale artei care rămân locuri de cult nu sunt în mod necesar locul cel mai potrivit pentru intimitatea rugăciunii adevărate. Totuşi, nu putem subevalua importanţa Frumosului, pentru că frumusețea este un nume al lui Dumnezeu şi asta pentru creştini ca şi pentru musulmani. Şi frumusețea, ca experienţă şi nu simplă idee, este propedeutică pentru întâlnirea spirituală: ne face să simţim că există „un mai mult” înăuntrul lucrurilor, este crăpătura deschisă peste ceea ce este mai mult, peste ceea ce este dincolo, peste mister, peste infinit. În mod cinstit, niciodată nu mi s-a părut realistă perspectiva unei utilizări interreligioase a sitului „Sfintei Sofia”. Din experienţă personală, mă îndoiesc puternic că ar există condițiile chiar şi numai pentru utilizarea ecumenică a spațiilor sacre: ar fi nevoie de o formare mai mare cu privire la respectivele caracteristici rituale specifice pentru a învăța acea atenţie respectuoasă faţă de sensibilitatea celuilalt în aşa fel încât împărtăşirea spațiilor să nu devină ocupare progresivă a lor, cu greutăți crescânde pentru folosirea lor deplină. Însă cred cu fermitate în importanţa locurilor care „îl înalță” pe om la misterul unei Transcendenţe care convocă şi nu dezbină! „Sfânta Sofia” este unul din acele situri mondiale cu o frumusețe seducătoare, care vorbește puternic despre Dumnezeu, şi care ar trebui să continue să poată fi folosită în toată plinătatea sa precum şi în contradictorietatea unui simbolism care convocă universuri religioase şi culturale diferite. În acest caz, monumentul este casetă de frumusețe, școală a diversității îmbogăţitoare.

Au fost şi unii care au considerat retransformarea în moschee a „Sfintei Sofia” ca o lovitură mortală provocată dialogului dintre creștinism şi islam. Ce părere aveți?

Mulţi au spus asta. Alţii, mai specific, au afirmat că decizia guvernului turc dezminte în mod deschis declarația de la Abu Dhabi din 2019. Respect, dar nu împărtășesc aceste evaluări. Dimpotrivă, mi se pare că acest neîndoielnic nou moment de tensiune, această aparentă bătaie pe loc a dialogului, confirmă faptul că, aşa cum aminteşte documentul despre „Fraternitatea umană”, acest lucru nu este posibil fără întâlnire fraternă, şi nu este posibilă întâlnire fraternă fără educație şi cunoaștere reciprocă şi a istoriei fiecăruia. La Abu Dhabi s-a făcut un salt de calitate decisiv, vorbind despre cetățenie inclusivă şi de respectare a diversităţilor ca voinţă divină înțeleaptă, precum şi de bogăţie potenţială pentru societățile noastre. Capodoperele pluriseculare ale artei sunt locuri esențiale ale relatării propriei istorii în dialog cu relatarea istoriei celorlalți. Desigur, această relatare trebuie să se înzestreze cu un limbaj corespunzător, care adesea trebuie creat. Este o căutare obositoare de noi cuvinte şi experiențe comprehensibile pentru că sunt analogice şi nu echivoce. Într-o perspectivă de credinţă, ne dăm seama că nu se poate ajunge la conținutul credinţei decât prin folosirea de propoziții-medieri prin natură nepotrivite şi perfectibile. Se atinge cu mâna sărăcia spiritului uman, însă nu a conținutului credinţei ca atare. Se concretizează actul de a teologiza renunțând la pretenția de a dispune de obiectul pentru a se lăsa interogat de prezența celuilalt, creştin sau necreștin, credincios sau necredincios.

Dumneavoastră trăiți de mulţi ani la Istanbul. Ce reacții aţi înregistrat la evenimentele din săptămânile trecute?

Citez numai una. Un prieten turc musulman, în urmă cu puține zile îmi scria că simte o tristețe profundă pentru faptul că folosirea „Sfintei Sofia” va fi redusă în mod drastic, deoarece contemplând de multe ori această capodoperă, în istoria sa complexă şi stratificată, a învățat tocmai importanţa dialogului.

Ce îi veți răspunde?

Aş vrea să-i spun că acum va putea într-adevăr să prețuiască această constatare, continuând să cultive relațiile sale interreligioase cu persoane în carne şi oase, pentru că dialogul continuă să fie posibil în întâlnire!

(După L’Osservatore Romano, 7 august 2020)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.