Categorii

Părintele Jacques, preotul de frontieră în Rouen cel roşu

Preot-Jacques-HamelNu pot să creadă, încremeniţi de durerea lor. Înspăimântaţi de toţi aceşti jurnalişti şi poliţişti care în puţin ore au invadat străduţele din centrul lui Saint-Etienne-du-Rouvray, Maria şi Sebastiano Velardita stau strânşi unul de alta în piaţa din faţa primăriei. Au 78 şi 84 de ani, de o viaţă imigraţi din sudul Italiei în această parte din nordul Franţei, prosperă şi laborioasă.

Îl vedeau în fiecare zi pe părintele Jacques Hamel, decapitat ieri la altarul din parohia sa. Pentru că Sebastiano şi Maria, odată ieşiţi la pensie, au devenit sacristani ai acelei biserici de piatră. Maria explică ceea ce fac în fiecare zi, apoi se corectează: „Nu facem, ajutăm”. Îl ajutau şi pe părintele Jacques, care „era solitar, timid, dar mereu atent faţă de ceilalţi. Un preot de modă veche: pentru aceasta ne înţelegeam din priviri. O persoană magnifică”. Sebastiano şi Maria nu plâng. Părintelui Jacques nu i-ar fi plăcut.

Născut în urmă cu 86 de ani la Dornétel, câţiva kilometri de aici, a fost hirotonit preot în 1958. „A depăşit din belşug vârsta la care preoţii ies la pensie – aminteşte Alexandre Joly, paroh la Saint-Paul de Quevily, aici aproape –. Noi îi spuneam să lase, dar nu ne asculta cu urechea aceea. Voia să fie preot până la sfârşit. Pentru el era cu adevărat o misiune”. De circa zece ani s-a stabilit la Saint-Etienne-du-Rouvray, ca preot auxiliar. Îl înlocuia pe paroh pentru liturghie, când acesta lipsea, ca ieri, de exemplu. Îl ajuta. Trăia în spatele prezbiteriului, în umilinţa cea mai absolută. „Nu era unul care încerca să iasă în faţă, dar eu mi-am dat seama la un moment dat că, atunci când era necesar, părintele Jacques era acolo, iată-mă – aminteşte Nicole Monoux, 76 de ani, pensionară –. Mi-a murit o mătuşă, pentru care rămăsesem numai eu. M-am ocupat de ea până la sfârşit. El m-a susţinut. La înmormântare a făcut o predică frumoasă. Umană, emoţionantă”.

Probabil, dintr-un anumit punct de vedere era şi preot de frontieră, pentru că Saint-Etienne-du-Rouvray este şi astăzi un bastion comunist. „Oameni la biserică sunt chiar puţini – adaugă Nicole –. Dar aici în realitate îl respectau toţi. Era o persoană adevărată”.

„Şi-a dat viaţa celorlalţi. A jertfit-o pentru religia sa. Este un martir”, afirmă Mohammed Karabila, preşedinte al Consiliului regional al cultului musulman din Normandia de Nord, de care depinde principala moschee din Saint-Etienne. „De optsprezece luni ne întâlneam într-un comitet interconfesional local. Discutam despre religie, despre convieţuire paşnică. Îmi va lipsi părintele Jacques”. Şi Mariei şi lui Sebastiano le va lipsi mult. „Am muncit o viaţă, soţul meu mai întâi ca zidar şi apoi ca vânzător de fructe şi legume în pieţe – povesteşte femeia –. Eu aveam un magazin. Duminica, ani şi ani n-am putut să merg niciodată la liturghie. După aceea, când am încetat să lucrăm, am decis în sfârşit să ne dedicăm parohiei”. „M-a întrebat chiar părintele Jacques într-o zi: vreţi să mă ajutaţi? – aminteşte Sebastiano –. Eu i-am spus că nu eram singur: ori cu Maria ori nimic”. O pereche de sacristani: cum să fie o problemă pentru el? „Când şi când îi spuneam – continuă Sebastiano –: părinte, odihniţi-vă! Dar el spunea: voi fi preot până la moarte”.

În ultima revistă trimisă enoriaşilor, în iunie, a scris o scrisoare. Iată câteva din cuvintele sale: „Sperăm să putem asculta invitaţia Domnului ca să ne îngrijim de această lume şi să facem din ea aici, unde trăim, o lume mai călduroasă, fraternă, umană”. Apoi făcea aluzie la o primăvară într-adevăr prea răcoroasă şi capricioasă în această parte a Franţei, „dar nu vă îngrijoraţi, până la urmă va veni vara. Şi vor veni şi concediile. Acestea ne vor permite să facem plinul de prietenie şi să regenerăm forţele noastre. Numai aşa vom putea relua drumul împreună. Concediu plăcut din partea părintelui Jacques”.

De Leonardo Martinelli

(După Vatican Insider, 27 iulie 2016)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.