Categorii

Papa Francisc în Maroc: creştinii şi musulmanii să lucreze împreună pentru pace

Publicăm o scrisoarea pe care monseniorul Santiago Agrelo Martinez, arhiepiscop de Tangeri, a scris-o comunităţii sale în vederea călătoriei papei Francisc în Maroc (30-31 martie). În scrisoare, venită la agenţia SIR, arhiepiscopul destăinuieşte: „Inima îmi spune că vizita papei Francisc în Maroc va lăsa în ochii noştri bucuria de a ne privi ca fraţi, în inimile noastre o angajare faţă de aceşti fraţi şi faţă de această ţară, în mâinile noastre un proiect de solidaritate faţă de săraci, în spiritul nostru pasiunea lui Dumnezeu faţă de creaturile sale”.

Aşa cum ştiţi deja, papa Francisc va vizita Marocul la 30 şi 31 martie.

Acest anunţ, o veste bună pentru Biserica din Maroc, este o mare bucurie pentru tot poporul şi motiv de recunoştinţă deosebită pentru noi, deoarece vom avea ocazia să ne apropiem de papa – chiar dacă probabil vreunul a putut deja să facă asta –, să celebrăm cu el credinţa noastră, să-l ascultăm, să-l facem să simtă afectul nostru şi să-i spunem că suntem angajaţi să ducem Evanghelia lui Cristos în inima celor cu care parcurgem cărarea vieţii.

Totuşi, nimic din toate acestea, deşi sunt importante şi chiar necesare, n-ar fi o motivaţie suficientă pentru a justifica această vizită atât de dorită a papei în Maroc, pentru că angajarea noastră faţă de Evanghelie, alipirea noastră afectuoasă de papa Francisc, precum şi celebrarea bucuroasă a misterelor credinţei, fac parte din viaţa noastră, ca să nu spunem pur şi simplu că sunt viaţa noastră, chiar dacă nu ne-ar fi dată niciodată oportunitatea de a-l vedea pe papa.

Acest lucru, fraţii mei, mă face să iau în considerare alte aspecte ale acestei vizite care ar putea să nu fie aşa de familiare cu acelea care, încă de la început, reclamă atenţia noastră, dar care probabil că sunt mai semnificative şi cărora, în realitate, va trebui să li se acorde o atenţie mai mare.

Este clar că papa vine în Maroc pentru noi creştinii care trăim aici; nu cred că greşesc, însă, afirmând că vine şi – ba chiar mai ales – pentru poporul marocan, care ne primeşte aici ca pe fraţii lor. Pentru creştini şi musulmani, este chemarea de a lucra pentru pace, de a acţiona după dreptate, de a fi solidari unii cu alţii, de a promova libertatea tuturor. Dacă în trecut puteau să ne despartă două certitudini, astăzi trebuie să ne unească o singură căutare. Dacă am scris o istorie fratricidă în numele a două credinţe, este timpul să scriem o altă istorie care în ochii tuturor să fie fraternă, unită de legături de iertare şi milostivire.

Ceea ce vine de la Dumnezeu, atât în islam cât şi în Evanghelie, nu ne desparte pe unii de alţii, nu ne face străini pe unii de alţii, şi cu atât mai puţin ne face superiori pe unii faţă de alţii. Ceea ce este al lui Dumnezeu uneşte în iubire, care este Dumnezeu.

Trăim timpuri dificile, în care pentru creştini şi musulmani a devenit urgent să descoperim vocaţia noastră comună de a umaniza lumea şi de a face asta fiecare pornind de la lumina cu care credinţa pe care o practicăm ne luminează.

Inima îmi spune că vizita papei Francisc în Maroc va lăsa în ochii noştri bucuria de a ne privi ca fraţi, în inimile noastre o angajare faţă de aceşti fraţi şi faţă de această ţară, în mâinile noastre un proiect de solidaritate faţă de săraci, în spiritul nostru pasiunea lui Dumnezeu faţă de creaturile sale.

Dar voi ştiţi bine, fraţii mei, că la orizontul acestei vizite apostolice sunt şi aceştia din urmă care sunt emigranţii. Abandonaţi destinului lor, încredinţaţi în mâinile criminale ale mafiilor de către politicile criminale ale guvernelor, neputând să-şi exercite drepturile lor fundamentale, trataţi ca sclavi, duşi înainte şi înapoi ca o marfă, împinşi să negocieze cu moartea ceea ce ar trebui să le ofere lor în dreptate, aceşti emigranţi au nevoia ca să le fie adresat cuvântul papei pentru a-i întări, pentru a menţine vie credinţa lor, pentru a întări speranţa lor. Au nevoie şi ca acel cuvânt să se adreseze conştiinţei poporului, să amintească responsabilitatea pe care o are în drama emigraţiei politica fiecărei naţiuni şi responsabilitatea şi mai mare, dacă este posibil, pe care în materie de formare a conştiinţei şi de luare a deciziilor o au comunităţile creştine din ţările de origine, din Bisericile de-a lungul drumului, din ţările de destinaţie.

Aceasta este o speranţă aprinsă în inima Bisericii din Tangeri: ca papa Francisc să vină în această ţară, şi ca la această umanitate înfometată de dreptate, de iubire, de speranţă, să facă să ajungă lumina cuvântului său, căldura afectului său, mărturia că Biserica, mamă a tuturor, este deosebit de aproape de aceşti fii care au nevoie de toate.

Aceşti fii din urmă nu se vor putea apropia de papa Francisc. Însă vor trebui să ocupe un loc privilegiat în inima sa de părinte şi în inima vizitei sale apostolice în Maroc.

Nouă ne revine să pregătim drumul. Vom face asta cu austeritatea vieţii, în solidaritatea cu săracii, cu rugăciunea în comunitate şi raportul personal cu Domnul. Vom face asta ca şi cum am pregăti venirea Domnului: Binecuvântat este cel care vine în numele său!

(După agenţia SIR, 16 martie 2019)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.