Categorii

Papa aventurii mele creştine. Portret spiritual al lui Paul al VI-lea

Nu l-am cunoscut personal pe Paul al VI-lea şi nu l-am întâlnit niciodată, spre deosebire de ceea ce mi s-a întâmplat cu succesorii săi. L-am ascultat, l-am văzut, desigur l-am citit mereu şi trebuie să mărturisesc că de fiecare dată când sunt chemat să spun vreun cuvânt despre Biserică şi despre evanghelizare, recitesc scrierile sale, care rămân nedepăşite chiar de magisteriul papal succesiv. Asta a spus-o în diferite ocazii şi papa Francisc, referindu-se mai ales la enciclica Ecclesiam suam (6 august 1964) şi la exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi (8 decembrie 1975), texte care încă n-au slăbit şi n-au epuizat forţa lor inspiratoare, şi de aceea profetică, pentru viaţa Bisericii şi a creştinilor în istoria oamenilor.

Paul al VI-lea a fost papa aventurii mele creştine şi monastice care, născută la sfârşitul conciliului, a crescut în timpul anilor pontificatului său, asumând acel profil care a devenit forma vitae nostrae şi găsind situare şi comuniune în Biserică. Aici aş vrea să amintesc numai un moment al vieţii sale care a fost trăit de mine şi de comunitatea mea cu o intensitate şi o conştiinţă puternice. La 6 august, sărbătoarea Schimbării la Faţă a Domnului, este data aleasă de noi ca sărbătoare a comunităţii, zi în care, în gloria şi în lumina lui Cristos transfigurat, celebrăm depunerea voturilor monastice definitive în faţa Bisericii.

În acea zi de 6 august 1978 am trăit liturgia euharistică în care un frate şi o soră se angajau pentru totdeauna în viaţa monastică, pecetluind alianţa definitivă. Seara, în lumina verii, eram în bisericuţă pentru a celebra completoriul, iar eu ţineam cuvântul fratern, invitând pe toţi la mulţumire, când un frate a venit să-mi şoptească la ureche ştirea despre moartea lui Paul al VI-lea. După câteva clipe de tăcere am spus pur şi simplu: „Iată, sub semnul schimbării la faţă a Domnului, în frumuseţea gloriei Domnului, Paul al VI-lea a întâlnit faţa atât de iubită de el. Moartea sa în seara acestei zile primeşte de la Domnul sigiliul: l-a iubit pe Isus Cristos şi frumuseţea sa umană şi divină şi în această lumină Domnul l-a luat cu sine”.

Încă îmi amintesc puternic modul în care Paul al VI-lea proclama termenul „Cristos”: cu glas convins şi vibrant, repetându-l de mai multe ori, aproape într-o litanie în care el alătura definiţii şi atribute foarte dense. Deja în această expresie, şi în stilul cu care o pronunţa, se intuiau toată iubirea, toată credinţa şi toată speranţa pe care Paul al VI-lea le punea în Domnul Isus. Viaţa sa spirituală – toţi au observat asta – era esenţialmente cristocentrică, deoarece Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi omul născut din Maria, era în centrul fiecărui gând, cuvânt şi acţiune a sa.

Rămân memorabile cuvintele sale din 29 septembrie 1963, în alocuţiunea de deschidere a celei de-a doua sesiuni a conciliului, când a voit să se reprezinte în raportul său cu Cristos recurgând la această imagine: „Noi părem aproape că reprezentăm partea predecesorului nostru Onoriu al III-lea care-l adoră pe Cristos, aşa cum este reprezentat în mozaicul splendid în absida bazilicii «Sfântul Paul din afara Zidurilor». Acel pontif, cu proporţii minuscule şi cu trupul aproape anihilat prosternat la pământ, sărută picioarele lui Cristos, care, dominând cu mărime uriaşă, înveşmântat în maiestate ca un învăţător regesc, prezidează şi binecuvântează mulţimea adunată în bazilică, adică Biserica”.

Aceasta este cu adevărat icoana capabilă să ilustreze raportul vital pe care Paul al VI-lea îl trăia cu Cristos Domnul. El avea un profund simţ de umilinţă şi de nevrednicie personală, mărturisea micimea sa şi păcatul său, ca Petru când i-a spus lui Isus: „Doamne, îndepărtează-te de mine, pentru că sunt un păcătos” (Lc 5,8). Dar se simţea şi un discipol al său chemat şi iubit, un succesor al lui Petru căruia Isus continua să-i ceară nimic altceva decât iubirea: „Mă iubeşti? […] Paşte mieii mei” (In 21,15). De câte ori peniţa lui Paul al VI-lea transcrie cuvintele din acest text evanghelic în care Petru este făcut păstor pe unicul fundament al iubirii faţă de Cristos!

În seara alegerii sale ca papă, la 21 iunie 1963, notează: „Sunt în apartamentul pontifical: impresie profundă de dificultate şi de încredere în acelaşi timp”. Şi adaugă: „Lumea se uită la mine, mă asaltează. Trebuie să învăţ s-o iubesc cu adevărat. Biserica aşa cum este. Lumea aşa cum este. Ce efort! Pentru a iubi aşa trebuie trecut prin iubirea lui Cristos: mă iubeşti? Paşte! O, Cristoase, o, Cristoase! Nu permite ca eu să mă despart de tine”.

Cristos era pentru Paul al VI-lea „însoţitorul inseparabil”. Se poate spune că el trăia împreună cu Cristos (cf. 1Tes 5,10) şi tot ceea ce gândea, trăia, decidea, spunea şi scria, pare să fi făcut având alături această prezenţă. Semn al acestei legături spirituale este şi o mică broşură, Manuale Christianum (H. Dessain, Malines, 1914), conţinând între altele Noul Testament şi Imitaţia lui Cristos, pe care Paul al VI-lea o va purta mereu cu el, şi în călătoriile apostolice, până la sfârşitul vieţii sale.

Cristos în care el credea şi pe care îl iubea era cel din evanghelii, citite cu asiduitate, meditate şi rugate; evanghelii desigur şi actualizate graţie ajutorului diferitelor lucrări despre Cristos, îndeosebi ale autorilor din secolul al XX-lea, dar mai ales alăturate aşa cum este cerut de Imitaţia lui Cristos: prin liturgia şi asceza creştină care angajează o continuă reformatio a noastră înşine şi a realităţile încredinţate nouă de voinţa divină. Din toate scrierile lui Paul al VI-lea se primeşte mărturia unei urmări tot mai intime a lui Cristos, pe care el îl simte ca Fiu al Dumnezeu venit în lume prin întrupare, dar pentru acest „Fiu al omului” care „a reprezentat în El omenitatea în realitatea sa tragică, murdară, conclusivă: durere şi păcat. Omenitatea leproasă a tuturor relelor sale, oglindă a celui mai înspăimântător realism; fiecare se regăseşte acolo. Dar de ce?… Pentru a ne găsi pe noi înşine în El; pentru a asuma în El orice suferinţă a noastră, orice mizerie a noastră; prin simpatie imensă, tăcută, discretă şi efectivă. Pentru a fi El noi înşine”, scrie în 1971 într-o lungă reflecţie despre pătimirea lui Isus.

Paul al VI-lea avea un simţ foarte puternic al păcatului omului, dar punea acest păcat în faţa lui Cristos, încrezându-se în milostivirea sa şi în iertarea sa. Cum să nu amintim marea rugăciune litanică făcută în bazilica „Sfântului Mormânt” în timpul pelerinajului său în Ţara Sfântă din ianuarie 1964: „Suntem aici, Doamne Isuse. Am venit ca vinovaţii care se întorc la locul delictului lor” şi „tu eşti răscumpărarea noastră şi speranţa noastră”.

În 1921, deci în vârstă de abia douăzeci şi patru de ani, scria: „Doresc să-l văd, pe Isus, probabil repede”, şi această voinţă de a-l vedea pe Domnul este căutarea sa esenţială, firul conducător al întregii sale vieţi. Într-o scriere de după zece ani notează: „Vreau ca viaţa mea să fie o mărturie adusă adevărului pentru a-l imita astfel pe Isus Cristos, aşa cum mi se potriveşte mie” (cf. In 18,37). El alege numele de Paul pentru că – mărturiseşte într-o notă manuscrisă după alegerea sa – apostolul era „iubitor de Cristos”, amant al lui Cristos. În timpul întregului pontificat a simţit adresate lui cuvintele Domnului: „Mă iubeşti? […] Paşte mieii mei”. Şi în Gând la moarte, textul care este probabil cel mai expresiv al lui Paul al VI-lea, exclamă în formă de rugăciune: „Minunăţia minunăţiilor, misterul vieţii noastre în Cristos”.

Cristocentrismul lui Paul al VI-lea este o trăire cu Cristos în centru, este o recunoaştere a lui Cristos ca Domn, este o comuniune cu un Cristos care este însoţitor şi iubitor. De fapt, Cristos „este centrul istoriei şi al lumii; El este cel care ne cunoaşte şi care ne iubeşte; El este însoţitorul şi prietenul vieţii noastre”, spune el la Manila la 29 noiembrie 1970. Într-adevăr „Paul al VI-lea a ştiut să mărturisească, în ani dificili, credinţa în Isus Cristos. Răsună încă, mai vie ca oricând, invocaţia sa: «Tu ne eşti necesar, o, Cristoase!». Da, Isus este mai mult ca oricând necesar pentru omul de astăzi, pentru lumea de astăzi, pentru că în «deşerturile» din cetatea seculară El ne vorbeşte despre Dumnezeu, ne revelează faţa sa”, a spus papa Francisc la 22 iunie 2013.

Prima enciclică a lui Paul al VI-lea, Ecclesiam suam, este încredinţată Bisericii la 6 august 1964, puţin după un an de la începutul pontificatului. Nu vrea să fie o enciclică doctrinală – spune papa – ci mai degrabă exortativă şi întăritoare, cu un stil deschis, nu polemic ci spiritual. În acest text, în care face recurs la izvoare esenţialmente biblice, Paul al VI-lea insistă în mod deosebit asupra reformei Bisericii, indicând un itinerar precis, adică cele trei axe de bază ale enciclicei: conştiinţă, reînnoire, dialog. Biserica trebuie „să reflecteze asupra ei înseşi”, „să aprofundeze conştiinţa pe care ea trebuie s-o aibă despre sine” (Ecclesiam suam, 19), să se simtă una. Însă acest act reflexiv nu este altceva decât postură de ascultare şi de supunere faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, docilitate faţă de Cristos Domnul (cf. Ecclesiam suam, 21 şi 28).

În Biserică, Paul al VI-lea vrea să vadă faţa lui Cristos, mireasa frumoasă şi pregătită pentru mirele său (cf. Ef 5,27; Ap 21,2) mereu îndreptată cu privirea spre Domnul dar, în acelaşi timp, capabilă să se situeze în istoria umană cu aceeaşi paradigmă a întrupării, adică dialogul, deci devenind instrument al acelui dialog pe care Dumnezeu l-a stabilit cu omenirea. Dialogul apare constitutiv al Bisericii, legat cu natura sa intimă şi cu motivaţia existenţei sale. Aşadar astfel se exprimă papa într-un pasaj din enciclică devenit pe bună dreptate celebru: „Biserica trebuie să vină la dialog cu lumea în care ajunge să trăiască. Biserica se face cuvânt; Biserica se face mesaj; Biserica se face conversaţie” şi acest dialog „trebuie să reînceapă în fiecare zi; şi de la noi înainte de la cei spre care este îndreptat” (Ecclesiam suam, 67 şi 79).

Şi deja la Betleem la 6 ianuarie 1964 a exclamat: „Noi privim la lume cu simpatie imensă. Şi dacă şi lumea s-ar simţi străină de creştinism şi n-ar privi la noi, noi am continua să-l iubim pentru că creştinismul nu se va putea simţi străin de lume”.

Dacă mântuirea trece prin spiritul relaţiei cu Dumnezeu în Isus, cuvânt definitiv al lui Dumnezeu adresat omenirii (cf. In 1,18; Evr 1,2), atunci dialogul este forma şi conţinutul cu care Biserica ascultă de Domnul său şi se pune în slujba omenirii, pentru că „tot ceea ce este uman ne priveşte” (Ecclesiam suam, 101). Iată noul stil pe care Paul al VI-lea îl cere Bisericii să-l adopte în lumea contemporană: un stil care este în mod direct veste bună, evanghelie, deoarece afirmă că modul prezenţei este pe atât de esenţial ca şi conţinutul său, că modul de a fi al Bisericii printre oameni este deja mesaj. Astfel dialogul devine pentru Paul al VI-lea o artă de comunicare spirituală, în care claritatea, blândeţea, încrederea devin şi caritate a Bisericii faţă de fiecare bărbat şi femeie din lume: „Biserica aproape s-a declarat slujitoarea omenirii”, spune Paul al VI-lea la 7 decembrie 1965 în ultima sesiune publică a conciliului. „Biserica este slujitoarea omului, Biserica crede în Cristos care a venit în trup şi de aceea îl slujeşte pe om, îl iubeşte pe om, crede în om”, i-a făcut ecou papa Francisc la 22 iunie 2013. Am putea spune că Paul al VI-lea a aruncat asupra noastră mantia unei înţelepciuni profetice şi a unui stil de ascultare şi de dialog pe care Biserica numai acum începe să-l înveţe şi să-l practice.

Aşadar, terenul pentru evanghelizare este pregătit şi când Paul al VI-lea va scrie Evangelii nuntiandi, magisteriul său cel mai profetic şi încă nedepăşit pe care papa Francisc la 22 iunie 2013 l-a definit „documentul pastoral cel mai mare care a fost scris până astăzi”, Biserica va putea să-şi amintească faptul că primul este Cuvântul lui Dumnezeu şi convertirea este a doua, dar este absolut necesară pentru ca să existe dialog între Biserică şi lume. Evangelii nuntiandi este paradigma gândirii teologico-spirituale a lui Paul al VI-lea şi exprimă postura sa de creştin şi de apostol. A unui creştin care încearcă să ducă Evanghelia în lume, desigur nu identificând-o cu o cultură; dimpotrivă, Evanghelia despuiată de orice cultură dar care ştie să intre în ţesutul culturilor fără a se aservi vreuneia, rămânând „veste bună” care trebuie să fie comunicată desigur printr-o bună comunicare, dar mai ales prin mărturie. Aşadar o Evanghelie trăită, prin urmare coerenţa şi stilul creştinului care trăieşte ceea ce vesteşte. În această privinţă, nu se poate să nu se citeze un pasaj splendid din această exortaţie: „Vestea Bună este proclamată înainte de toate mărturia. Iată: un creştin sau un grup de creştini, în sânul comunităţii de oameni în care trăiesc, manifestă capacitate de înţelegere şi de primire, comuniune de viaţă şi de destin cu ceilalţi, solidaritate în eforturile tuturor pentru tot ceea ce este nobil şi bun. Iată: în afară de asta, ei iradiază în manieră foarte simplă şi spontană, credinţa în unele valori care sunt dincolo de valorile curente, şi speranţa în ceva ce nu se vede şi care nu s-ar îndrăzni să se imagineze. Atunci cu această mărturie fără cuvinte, aceşti creştini fac să se ridice în inima celor pe care-i văd trăind întrebări irezistibile: de ce sunt aşa? De ce trăiesc în acest mod? Ce anume sau cine îi inspiră? De ce sunt în mijlocul nostru? Ei bine, o astfel de mărturie este deja o proclamare tăcută, dar foarte puternică şi eficace a Veştii Bune” (Evangelii nuntiandi, 21). Paul al VI-lea avea o credinţă profundă în dynamis a Cuvântului lui Dumnezeu: şi în asta era cu adevărat paulin (cf. de exemplu Rom 1,16: „Evanghelia este dynamis, putere a lui Dumnezeu”) şi credea cu fermitate că Cuvântul se poate răspândi în lume (cf. 2Tes 3,1), dacă aceia care-l vestesc îl trăiesc aşa cum l-a trăit Isus Cristos.

De Enzo Bianchi

(După L’Osservatore Romano, 25 noiembrie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.