Categorii

„Ora et labora”, faţa surprinzătoare a Bisericii în leagănul islamului

La Abu Dhabi, din 2017, este o moschee dedicat Mariei, „mama lui Isus”. Principele şeic Mohammad Bin Zayed Al Nahyan, vice-comandant suprem al forţelor armate ale Emiratelor Arabe Unite, a cerut ca locul de cult musulman să fie re-intitulat cu numele de „Maryam ’umm Isa”. O alegere – a explicat la acea vreme principele – făcută pentru „a consolida legăturile de umanitate între credincioşi de religie diferită” şi a aminti „multele puncte în comun între islam şi creştinism”.

În ţara din peninsula arabică pe care papa Francisc urmează s-o viziteze, actuala conducere tinde să acrediteze toleranţa inclusivă ca distinctiv al propriei strategii politice interne şi internaţionale. În urmă cu trei ani guvernanţii au instituit Ministerul Fericirii şi Toleranţei, care are şi misiunea de „a afirma toleranţa ca valoare fundamentală a societăţii din Emiratele Arabe Unite”. Pe utopicul canal din Dubai a fost construit şi „Podul Toleranţei”.

Steagul toleranţei este arborat nu numai din motive de imagine. Foloseşte şi pentru a furniza conţinuturi ideale politicilor de control rigid puse în practică pentru a preveni orice infiltrare şi contagiere de marcă jihadistă şi „takfira”. Acelea care în 2015 au produs şi legea împotriva delictelor legate de ura religioasă. Şi determină şi monitorizarea continuă exercitată de guvern şi de aparatele de securitate asupra predicilor din moschei.

Orientările şi cuvintele de ordine ale guvernului produc efecte practice care ajung să implice şi pe creştinii care locuiesc în ţară. Constituţia din 1971 defineşte islamul ca religie oficială şi Sharia reprezintă izvorul principal al legislaţiei civile. Cetăţenii musulmani nu-şi pot schimba religia. Dar nimeni n-a fost condamnat pentru delictul de apostazie de la islam. Şi blasfemia este pedepsită cu pedepse severe chiar dacă ofensează credinţe diferite de cea musulmană. Între timp guvernul continuă să furnizeze terenuri pentru construirea de biserici şi temple sikh şi hinduse. Autorizează construirea de şcoli creştine, unde elevii primesc învăţământ religios diferenţiat pa baza propriei apartenenţe confesionale.

Biserica muncitorilor

În Emirate, ca în alte naţiuni din peninsula arabică, ordinea constituită de matrice islamică a funcţionat ca scenariu paradoxal pentru un fenomen singular de înflorire eclezială. În ultimele decenii, fluxurile de migraţiune din motive economice (acelaşi care în Europa par să neliniştească pe aşa-zişii apărători ai identităţii europene şi ai „rădăcinilor creştine”) au făcut să ajungă în ţările din peninsulă şi milioane de creştini care sunt în căutare de muncă. Numai în Emirate trăiesc 800 de mii de catolici din zeci de naţionalităţi diferite, începând de la indieni şi de la filipinezi.

O creştinătate multilingvă şi multicoloră, crescută în manieră gratuită, nu „organizată”, fără concursul vreunei strategii misionare de evanghelizare, apărută pornind de la interese vitale şi concrete care determinau şi determină milioane de persoane să părăsească propriile ţări de origine pentru a căuta un salariu mai decent pe lângă puţurile de petrol, în şantierele de expansiune de construcţii, în casele bogaţilor locali, sau în reţele de servicii şi infrastructuri care cresc cu dezvoltarea economică şi financiară din zonă.

Efectul – neprevăzut şi necăutat – este că n-au existat niciodată atâţia creştini în peninsula arabică (după secolele de şovăire care au urmat după prima, exaltanta înaintare misionară, realizată de antica Biserică din Orient, de ascendenţă nestoriană). Realitatea catolică amestecată din Emirate – ca şi în alte ţări din peninsula arabică – trăieşte şi creşte prin dinamicile proprii – in primis cele sacramentale – care constituie unicul, autenticul izvor al oricărei experienţe ecleziale. Cu parohiile – scăzuta la număr, şi pentru aceasta aproape întotdeauna aglomerate – împărtăşite de comunităţi cu limbi şi rituri diferite, şi unde la fiecare Paşte şi la fiecare Crăciun se administrează sute de mii de împărtăşanii; cu mii de botezuri în fiecare an; cu zeci de mii de tineri care se pregătesc pentru sacramente în orele de catehism; cu şcolile care contribuie la creşterea stimei şi simpatiei răspândite faţă de comunitatea creştină.

În octombrie 2014, episcopii catolici latini din regiunile arabe, reuniţi în Emirate pentru adunarea lor anuală, au descris cu accente vibrante în documentul lor final „milioanele de muncitori străini aflaţi în căutare de loc de muncă şi de demnitate”, care punând competenţele lor şi energiile lor în slujba construirii ţărilor lor de adopţie, „cooperează la bunăstarea locuitorilor lor”. În paralel, episcopii au cerut cu acea ocazie imigraţilor creştini să „respecte cultura şi tradiţiile ţărilor care îi primesc”.

Respect şi condescendenţă

Tocmai respectarea contextului dat şi discreţia reprezintă trăsăturile distinctive ale atâtor comunităţi ecleziale în Emirate şi în restul peninsulei arabice. Atâţia creştini merg în propria credinţă printre dificultăţi şi jertfe de fiecare zi. Nu iau poziţii antagoniste sau revendicaţioniste, în faţa micilor şi marilor condiţionări pe care trebuie să le înfrunte. Ştiu că prin interdicţie de lege nu trebuie să tindă să-i convertească pe musulmani. Şi că bisericile nu pot să aibă clopote care să sune sau să pună crucea pe acoperiş.

Şi călăuzele comunităţilor catolice au împărtăşit şi şi-au însuşit mereu aceeaşi abordare realistă şi nu antagonistă faţă de ordinea constituită de factură islamică. Au trebuit să folosească multă răbdare pentru a obţine permisele la construirea de noi locuri de cult.

În faţa propagandiştilor care în Occident cer să reglementeze raporturile cu guvernele islamice impunând principiul „do ut des” al reciprocităţii (eu îţi autorizez ţie o moschee dacă tu îmi autorizezi mie o biserică), episcopul capucin Paul Hinder, actual vicar apostolic din Arabia de Sud, deja cu mult timp în urmă spunea că „a insista asupra reciprocităţii în sens matematic nu funcţionează”. Şi predecesorul său, Bernardo Gremoli, care a fost aproape treizeci de ani la conducerea vicariatului apostolic din Arabia, insista că trebuia să fie realişti. Şi nu era cazul să-şi impute să pretindă reciprocităţi cu privire la probleme marginale.

Discreţia şi grija de a evita conflicte cu ordinea islamică stabilă a asigurat adesea catolicilor şi episcopilor lor condescendenţa şi simpatia multor autorităţi politice. De multe decenii, bisericile din toată peninsula arabică sunt construite pe terenuri puse la dispoziţie de guvernanţi. Creştinii din Bisericile istorice care trăiesc în acea regiune pot creşte şi prospera, pentru că nu sunt percepuţi ca o componentă ostilă şi agresivă faţă de comunitatea islamică majoritară. Experienţa lor de creştinătate reală apare departe la ani lumină de tentativele groteşti de a acredita conflictualitatea faţă de islam ca dovadă şi conotaţie a unei identităţi creştine solide şi coerente. Ei experimentează exact contrariul: atestă că tocmai dorinţa de a trăi în credinţa apostolilor face posibilă adaptarea la circumstanţe şi suportarea lor atunci când sunt nefavorabile sau comportă trudă, sperând timpuri mai bune.

Papa Francisc merge în Emiratele Arabe prezentându-se ca pontif „prieten al islamului”. Abordarea sa apare în sintonie totală cu perspicacitatea pastorală a episcopilor catolici care în acele ţinuturi au lucrat în ultimele decenii. Aceea care până acum a funcţionat ca factor propice pentru a facilita viaţa precum şi creşterea comunităţilor creştine în leagănul islamului. Şi pentru a putea înălţa şi acolo „rugăciuni şi mulţumiri pentru toţi oamenii, pentru regi şi pentru toţi cei care sunt la putere, pentru ca să putem trăi o viaţă calmă şi liniştită, cu toată evlavia şi demnitatea” (Sfântul Paul, Prima Scrisoare către Timotei).

De Gianni Valente

(După Vatican Insider, 1 februarie 2019)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.