Categorii

Omilia Papei la Miercurea Cenuşii (6 martie 2019)

„Sunaţi din trâmbiţă, consacraţi un post” (Il 2,15), spune profetul în prima lectură. Postul Mare se deschide cu un sunet strident, cel al unei trâmbiţe care nu mângâie urechile, ci convoacă un post. Este un sunet puternic, care vrea să încetinească viaţa noastră care aleargă mereu, dar adesea nu ştie bine încotro. Este o chemare să ne oprim – un „opreşte-te!” –, să mergem la esenţial, să postim de la superfluul care distrage. Este un deşteptător pentru suflet.

La sunetul acestui deşteptător se adaugă mesajul pe care Domnul îl transmite prin gura profetului, un mesaj scurt şi din inimă: „Întoarceţi-vă la mine” (v. 12). A ne întoarce. Dacă trebuie să ne întoarcem, înseamnă că am mers în altă parte. Postul Mare este timpul pentru a regăsi ruta vieţii. Pentru că în parcursul vieţii, ca în fiecare drum, ceea ce contează cu adevărat este a nu pierde din vedere ţinta. În schimb când în călătorie ceea ce interesează este a privi peisajul sau a se opri pentru a mânca, nu se merge departe. Fiecare dintre noi poate să se întrebe: pe drumul vieţii, caut ruta? Sau mă mulţumesc să trăiesc cu ziua, gândindu-mă numai să mă simt bine, să rezolv vreo problemă sau să mă distrez un pic? Care este ruta? Oare căutarea sănătăţii, care astăzi atâţia spun că vine înainte de orice dar care mai devreme sau mai târziu va trece? Oare bunurile şi bunăstarea? Dar nu suntem în lume pentru asta. Întoarceţi-vă la mine, spune Domnul. La mine. Domnul este ţinta călătoriei noastre în lume. Ruta trebuie trasată după El.

Pentru a regăsi ruta, astăzi ne este oferit un semn: cenuşa pe cap. Este un semn care ne face să ne gândim la ce anume avem în cap. Gândurile noastre urmăresc adesea lucruri trecătoare, care pleacă şi vin. Stratul subţire de cenuşă pe care-l vom primi este pentru a ne spune, cu delicateţe şi adevăr: din atâtea lucruri pe care le ai prin cap, în urma cărora în fiecare zi alergi şi te frămânţi, nu va rămâne nimic. Oricât te frămânţi, de la viaţă nu vei duce cu tine nicio bogăţie. Realităţile pământeşti dispar, ca praful în vânt. Bunurile sunt provizorii, puterea trece, succesul apune. Cultura aparenţei, dominantă astăzi, care induce să se trăiască pentru lucrurile care trec, este o mare înşelare. Pentru că este ca o flacără: o dată terminată, rămâne numai cenuşă. Postul Mare este timpul pentru a ne elibera de iluzia de trăi urmărind praful. Postul Mare înseamnă a redescoperi că suntem făcuţi pentru focul care arde mereu, nu pentru cenuşa care imediat se stinge; pentru Dumnezeu, nu pentru lume; pentru veşnicia cerului, nu pentru înşelăciunea pământului; pentru libertatea de fii, nu pentru sclavia lucrurilor. Putem să ne întrebăm astăzi: de care parte mă aflu? Trăiesc pentru foc sau pentru cenuşă?

În această călătorie de întoarcere la esenţial care este Postul Mare, Evanghelia propune trei etape, pe care Domnul ne cere să le parcurgem fără ipocrizia, fără ficţiuni: pomana, rugăciunea, postul. La ce anume folosesc? Pomana, rugăciunea şi postul ne duc la singurele trei realităţi care nu dispar. Rugăciunea ne leagă cu Dumnezeu; caritatea ne leagă cu aproapele; postul ne leagă cu noi înşine. Dumnezeu, fraţii, viaţa mea: iată realităţile care nu se termină în nimic, pe care trebuie investit. Iată unde ne invită Postul Mare să privim: spre Sus, cu rugăciunea, care eliberează de o viaţă orizontală, plată, unde se găseşte timp pentru eu dar este uitat Dumnezeu. Şi apoi spre celălalt, cu caritatea, care eliberează de vanitatea averii, de la a crede că lucrurile merg bine dacă merg bine pentru mine. În sfârşit, ne invită să privim înăuntru, cu postul, care eliberează de alipirile de lucruri, de mondenitatea care anesteziază inima. Rugăciune, caritate, post: trei investiţii pentru o comoară care durează.

Isus a spus: „Unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră” (Mt 6,21). Inima noastră se îndreaptă mereu într-o direcţie: este ca o busolă în căutare de orientare. Putem s-o comparăm şi cu un magnet: are nevoie să se lipească de ceva. Dar dacă se lipeşte numai de lucrurile pământeşti, mai devreme sau mai târziu devine sclav al lor: lucrurile de care trebuie să ne slujim devin lucruri de slujit. Aspectul exterior, banii, cariera, distracţiile: dacă trăim pentru ele, vor deveni idoli care ne folosesc, sirene care ne vrăjesc şi apoi ne trimit la derivă. În schimb, dacă inima se lipeşte de ceea ce nu trece, ne regăsim pe noi înşine şi devenim liberi. Postul Mare este timpul de har pentru a elibera inima de vanităţi. Este timp de vindecare de dependenţele care ne seduc. Este timp pentru a ne îndrepta privirea spre ceea ce rămâne.

Aşadar unde să ne îndreptăm privirea de-a lungul drumului din Postul Mare? Este simplu: spre Răstignit. Isus pe cruce este busola vieţii, care ne orientează spre cer. Sărăcia lemnului, tăcerea Domnului, despuierea sa din iubire ne arată necesitatea unei vieţi mai simple, liberă de prea multele preocupări faţă de lucruri. Isus de pe cruce ne învaţă curajul puternic al renunţării. Pentru că încărcaţi cu poveri prea mari nu vom merge niciodată înainte. Avem nevoie să ne eliberăm de tentaculele consumismului şi de laţurile egoismului, de la a vrea tot mai mult, de la a nu ne mulţumi niciodată, de inima închisă în faţa nevoilor săracului. Isus, care pe lemnul crucii arde de iubire, ne cheamă la o viaţă înflăcărată de El, care nu se pierde printre cenuşa lumii; o viaţă care arde de caritate şi nu se stinge în mediocritate. Este greu de trăit aşa cum cere El? Da, este dificil, dar conduce la ţintă. Ne arată asta Postul Mare. Ea începe cu cenuşa, dar la sfârşit ne duce la focul din noaptea de Paşti; să descoperim că, în mormânt, trupul lui Isus nu devine cenuşă, ci învie glorios. Este valabil şi pentru noi, care suntem pământ: dacă noi cu fragilităţile noastre ne întoarcem la Domnul, dacă luăm calea iubirii, vom îmbrăţişa viaţa care nu apune. Şi cu siguranţă vom fi în bucurie.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.