Categorii

Omilia Papei la Miercurea Cenuşii (10 februarie 2016)

Papa-Miercurea-CenusiiCuvântul lui Dumnezeu, la începutul drumului Postului Mare, adresează Bisericii şi fiecăruia dintre noi două invitaţii.

Prima este aceea a sfântului Paul: „Împăcaţi-vă cu Dumnezeu” (2Cor 5,20). Nu este pur şi simplu un sfat bun patern şi nici numai o sugestie; este o adevărată implorare în numele lui Cristos: „Vă rugăm pentru Cristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (ibid.). Pentru ce un apel aşa de solemn şi din inimă? Pentru că Cristos ştie cât suntem de fragili şi păcătoşi, cunoaşte slăbiciunea inimii noastre; o vede rănită de răul pe care l-am comis şi l-am îndurat; ştie câtă nevoie avem de iertare, ştie că trebuie să ne simţim iubiţi pentru a face binele. Singuri nu suntem în stare: pentru aceasta apostolul nu ne spune să facem ceva, ci să ne lăsăm împăcaţi de Dumnezeu, să-i permitem să ne ierte, cu încredere, pentru că „Dumnezeu este mai mare decât inima noastră” (1In 3,20). El învinge păcatul şi ne ridică din mizerii, dacă i le încredinţăm. Ne revine nouă să recunoaştem că avem nevoie de milostivire: este primul pas al drumului creştin; este vorba de a intra prin poarta deschisă care este Cristos, unde ne aşteaptă El însuşi, Mântuitorul, şi ne oferă o viaţă nouă şi bucuroasă.

Pot să existe unele obstacole, care închid porţile inimii. Există tentaţia de a blinda porţile, adică de a convieţui cu propriul păcat, minimizându-l, justificându-ne mereu, crezând că nu suntem mai răi decât alţii; astfel, însă, se închid încuietorile sufletului şi rămânem închişi înăuntru, prizonieri ai răului. Un alt obstacol este ruşinea de a deschide poarta secretă a inimii. Ruşinea, în realitate, este un bun simptom, pentru că arată că vrem să ne dezlipim de rău; totuşi niciodată nu trebuie să se transforme în teamă sau frică. Şi există o a treia cursă, aceea de a ne îndepărta de poartă: se întâmplă când ne ascundem în mizeriile noastre, când scotocim încontinuu, legând între ele lucrurile negative, ajungând să intrăm în pivniţele cele mai întunecate ale sufletului. Atunci devenim chiar rude ale tristeţii pe care n-o vrem, ne descurajăm şi suntem mai slabi în faţa ispitelor. Acest lucru se întâmplă pentru că rămânem singuri cu noi înşine, închizându-ne şi fugind de lumină; în timp ce numai harul Domnului ne eliberează. Aşadar să ne lăsăm împăcaţi, să-l ascultăm pe Isus care îi spune celui care este obosit şi oprimat „veniţi la mine” (Mt 11,28). A nu rămâne în noi înşine, ci a merge la El! Acolo sunt odihnă şi pace.

În această celebrare sunt prezenţi misionarii milostivirii, pentru a primi mandatul de a fi semne şi instrumente ale iertării lui Dumnezeu. Iubiţi fraţi, să puteţi ajuta să se deschidă porţile inimilor, să se depăşească ruşinea, să nu se fugă de lumină. Fie ca mâinile voastre să binecuvânteze şi să-i ridice pe fraţi şi pe surori cu paternitate; fie ca prin intermediul vostru privirea şi mâinile Tatălui să se pună asupra fiilor şi să li se vindece rănile!

Există o a doua invitaţie a lui Dumnezeu, care spune, prin intermediul profetului Ioel: „Întoarceţi-vă la mine din toată inima voastră” (2,12). Dacă trebuie să ne întoarcem este pentru că ne-am îndepărtat. Este misterul păcatului: ne-am îndepărtat de Dumnezeu, de ceilalţi, de noi înşine. Nu este greu să ne dăm seama de asta: toţi vedem cum cu greu avem cu adevărat încredere în Dumnezeu, cu greu ne încredinţăm Lui ca Tată, fără frică; ce greu este a-i iubi pe alţii, în loc de a gândi rău despre ei; cum ne costă să facem adevăratul nostru bine, în timp ce suntem atraşi şi seduşi de atâtea realităţi materiale, care dispar şi la sfârşit ne lasă săraci. Alături de această istorie de păcat, Isus a inaugurat o istorie de mântuire. Evanghelia care deschide Postul Mare ne invită să-i fim protagonişti, îmbrăţişând trei remedii, trei medicamente care vindecă de păcat (cf. Mt 6,1-6.16-18).

În primul rând rugăciunea, expresie de deschidere şi de încredere în Domnul: este întâlnirea personală cu El, care scurtează distanţele create de păcat. A ne ruga înseamnă a spune: „nu sunt autosuficient, am nevoie de Tine, Tu eşti viaţa mea şi mântuirea mea”. În al doilea rând caritatea, pentru a depăşi înstrăinarea faţă de ceilalţi. De fapt, iubirea adevărată nu este un act exterior, nu înseamnă a da ceva în mod paternalist pentru a-şi linişti conştiinţa, ci a accepta pe cel care are nevoie de timpul nostru, de prietenia noastră, de ajutorul nostru. Înseamnă a trăi slujirea, învingând tentaţia de a ne satisface. În al treilea rând postul, pocăinţa, pentru a ne elibera de dependenţele faţă de ceea ce trece şi a ne antrena să fim mai sensibili şi milostivi. Este o invitaţie la simplitate şi la împărtăşire: a lua ceva de la masa noastră şi din bunurile noastre pentru a regăsi binele adevărat al libertăţii.

„Întoarceţi-vă la mine – spune Domnul – întoarceţi-vă cu toată inima voastră”: nu numai cu vreun act extern, ci din adâncul nostru. De fapt, Isus ne cheamă să trăim rugăciunea, caritatea şi pocăinţa cu coerenţă şi autenticitate, învingând ipocrizia. Postul Mare să fie un timp de benefică „tăiere” a falsităţii, a mondenităţii, a indiferenţei: pentru a nu crede că totul merge bine dacă eu mă simt bine; pentru a înţelege că ceea ce contează nu este aprobarea, căutarea succesului sau a consensului, ci curăţia inimii şi a vieţii; pentru a regăsi identitatea creştină, adică iubirea care slujeşte, nu egoismul care se slujeşte. Să pornim la drum împreună, ca Biserică, primind cenuşa – şi noi vom deveni cenuşă – şi ţinând privirea îndreptată spre Răstignit. El, iubindu-ne, ne invită să ne lăsăm împăcaţi cu Dumnezeu şi să ne întoarcem la El, pentru a ne regăsi pe noi înşine.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.