Categorii

Omilia Papei la Miercurea Cenuşii (1 martie 2017)

„Întoarceţi-vă la mine din toată inima, […] întoarceţi-vă la Domnul” (Il 2,12.13): este strigătul cu care profetul Ioel se adresează poporului în numele Domnului; nimeni nu se putea simţi exclus: „întruniţi-i pe bătrâni, convocaţi-i pe prunci şi pe copiii de la sân! […] mirele […] şi mireasa” (v. 16). Tot poporul credincios este convocat pentru a porni la drum şi a-l adora pe Dumnezeul său, „căci el este milostiv şi îndurător, încet la mânie şi plin de bunătate şi iartă răul” (v. 13).

Şi noi vrem să ne facem ecou al acestui apel, vrem să ne întoarcem la inima milostivă a Tatălui. În acest timp de har pe care-l începem astăzi, să ne îndreptăm încă o dată privirea noastră spre milostivirea sa. Postul Mare este o cale: ne conduce la victoria milostivirii asupra a tot ceea ce încearcă să ne strivească sau să ne reducă la orice lucru care nu este după demnitatea de fii ai lui Dumnezeu. Postul Mare este drumul de la sclavie la libertate, de la suferinţă la bucurie, de la moarte la viaţă. Gestul cenuşii, cu care pornim la drum, ne aminteşte condiţia noastră originară: am fost luaţi din pământ, suntem făcuţi din praf. Da, dar praful în mâinile iubitoare ale lui Dumnezeu care a suflat duhul său de viaţă asupra fiecăruia dintre noi şi vrea să continue să facă asta; vrea să continue să ne dea acel suflu de viaţă care ne salvează de alte tipuri de sufluri: asfixierea sufocantă provocată de egoismele noastre, asfixierea sufocantă generată de ambiţii meschine şi indiferenţe tăcute; asfixierea care sufocă duhul, restrânge orizontul şi anesteziază palpitaţia inimii. Suflul vieţii lui Dumnezeu ne salvează de această asfixiere care stinge credinţa noastră, răceşte caritatea noastră şi şterge speranţa noastră. A trăi Postul Mare înseamnă a tânji la acest suflu de viaţă pe care Tatăl nostru nu încetează să ni-l ofere în noroiul istoriei noastre.

Suflul vieţii lui Dumnezeu ne eliberează de această asfixiere de care de atâtea ori nu suntem conştienţi şi pe care, chiar, suntem obişnuiţi s-o „normalizăm”, chiar dacă efectele sale se fac simţită; ni se pare normal pentru că ne-am obişnuit să respirăm un aer în care este rarefiată speranţa, aer de tristeţe şi de resemnare, aer sufocant de panică şi de ostilitate.

Postul Mare este timpul pentru a spune nu. Nu asfixierii duhului datorită poluării cauzate de indiferenţă, de neglijenţa de a gândi că viaţa celuilalt nu mă priveşte; datorită oricărei tentative de a banaliza viaţa, în special cea a acelora care poartă în propriul trup povara unei mari superficialităţi. Postul Mare înseamnă a spune nu poluării intoxicante a cuvintelor goale şi fără sens, a criticii necioplite şi rapide, a analizelor simpliste care nu reuşesc să cuprindă complexitatea problemelor umane, în special problemele celor care suferă mai mult. Postul Mare este timpul de a spune nu; nu asfixierii unei rugăciune care să ne tranchilizeze conştiinţa, a unei pomeni care să ne lase satisfăcuţi, a unui post care să ne facă să ne simţim în ordine. Postul Mare este timpul de a spune nu asfixierii care se naşte din intimisme care exclud, care vor să ajungă la Dumnezeu ocolind rănile lui Cristos prezente în rănile fraţilor săi: acele spiritualităţi care reduc credinţa la culturi de ghetou şi de excludere.

Postul Mare este timp de comemorare, este timpul pentru a gândi şi a ne întreba: ce s-ar întâmpla cu noi dacă Dumnezeu ne-ar fi închis porţile? Ce s-ar întâmpla cu noi fără milostivirea sa care n-a încetat să ne ierte şi ne-a dat mereu o oportunitate pentru a reîncepe din nou? Postul Mare este timpul pentru a ne întreba: unde am fi fără ajutorul atâtor feţe tăcute care în mii de moduri ne-au întins mâna şi cu acţiuni foarte concrete ne-au redat speranţă şi ne-au ajutat să reîncepem?

Postul Mare este timpul pentru a respira din nou, este timpul pentru a deschide inima la suflul Unicului capabil să transforme praful nostru în umanitate. Nu este timpul de a ne sfâşia hainele în faţa răului care ne înconjoară, ci mai degrabă să facem spaţiu în viaţa noastră la tot binele pe care-l putem face, despuindu-ne de ceea ce ne izolează, ne închide şi ne paralizează. Postul Mare este timpul compasiunii pentru a spune cu psalmistul: „Dă-ne [, Doamne,] bucuria mântuirii tale, întăreşte-ne cu un duh binevoitor”, pentru ca să proclamăm cu viaţa noastră lauda ta (cf. Ps 51,14), şi praful nostru – prin forţa suflului tău de viaţă – să se transforme în „praf îndrăgostit”.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.