Categorii

Omilia Papei la 1 ianuarie 2017

papa-omilie-01012017„Maria însă păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei” (Lc 2,19). Aşa descrie Luca atitudinea cu care Maria primeşte tot ceea ce trăia în acele zile. Departe de a voi să înţeleagă sau să domine situaţia, Maria este femeia care ştie să păstreze, adică să protejeze, să păzească în inima sa trecerea lui Dumnezeu în viaţa poporului său. Din sânul său a învăţat să asculte bătaia inimii Fiului său şi asta a învăţat-o, pentru toată viaţa, să descopere palpitaţia lui Dumnezeu în istorie. A învăţat să fie mamă şi, în acea ucenicie, i-a dăruit lui Isus experienţa frumoasă de a se şti Fiu. În Maria, Cuvântul veşnic nu numai că s-a făcut trup ci a învăţat să recunoască duioşia maternă a lui Dumnezeu. Cu Maria, Dumnezeul-Prunc a învăţat să asculte dorinţele, angoasele, bucuriile şi speranţele poporului promisiunii. Cu ea s-a descoperit pe sine însuşi ca Fiu al sfântului popor credincios al lui Dumnezeu.

În Evanghelii Maria apare ca femeia cu puţine cuvinte, fără mari discursuri nici protagonisme, ci cu o privire atentă care ştie să păzească viaţa şi misiunea Fiului său şi, de aceea, a tot ceea ce El iubeşte. A ştiut să păzească începuturile primei comunităţi creştine şi astfel a învăţat să fie mamă a unei multitudini. S-a apropiat de situaţiile cele mai diferite pentru a semăna speranţă. A însoţit crucile încărcate în tăcerea inimii fiilor săi. Atâtea devoţiuni, atâtea sanctuare şi capele în locurile cele mai ascunse, atâtea imagini răspândite prin case ne amintesc de acest mare adevăr. Maria ne-a dat căldura maternă, aceea care ne învăluie în mijlocul dificultăţilor; căldura maternă care permite ca nimic şi nimeni să nu stingă în sânul Bisericii revoluţiei duioşiei inaugurate de Fiul său. Unde este o mamă, este duioşie. Şi Maria cu maternitatea sa ne arată că umilinţa şi duioşia nu sunt virtuţi ale celor slabi ci ale celor puternici, ne învaţă că nu este nevoie să-i maltratăm pe alţii pentru a ne simţi importanţi (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 288). Şi din totdeauna sfântul popor credincios al lui Dumnezeu a recunoscut-o şi a salutat-o ca Sfântă Mamă a lui Dumnezeu.

A celebra maternitatea Mariei ca Mamă a lui Dumnezeu şi mama noastră la începutul unui an nou înseamnă a aminti o certitudine care va însoţi zilele noastre: suntem un popor cu o Mamă, nu suntem orfani.

Mamele sunt antidotul cel mai puternic împotriva tendinţelor noastre individualiste şi egoiste, împotriva închiderilor şi apatiilor noastre. O societate fără mame ar fi nu numai o societate rece, ci o societate care a pierdut inima, care a pierdut „gustul de familie”. O societate fără mame ar fi o societate fără milă, care a lăsat locul numai calcului şi speculaţiei. Pentru că mamele, chiar şi în momentele cele mai rele, ştiu să mărturisească duioşia, dăruirea necondiţionată, forţa speranţei. Am învăţat mult de la acele mame care, având copiii în închisoare sau prosternaţi pe un pat de spital sau subjugaţi de sclavia drogurilor, cu frigul şi căldura, cu ploaia şi seceta, nu se opresc şi continuă să lupte pentru a da ceea ce au mai bun din ele. Sau acele mame care, în lagărele de refugiaţi, sau chiar în mijlocul războiului, reuşesc să îmbrăţişeze şi să susţină fără a şovăi suferinţa fiilor lor. Mame care îşi dau viaţa literalmente pentru ca niciunul dintre copii să nu se piardă. Unde mama, este unitate, este apartenenţă, apartenenţa de fii.

A începe anul amintind de bunătatea lui Dumnezeu pe faţa maternă a Mariei, pe faţa maternă a Bisericii, pe feţele mamelor noastre, ne ocroteşte de boala corozivă a „orfanităţii spirituale”, acea orfanitate pe care sufletul o trăieşte când se simte fără mamă şi îi lipseşte duioşia lui Dumnezeu. Acea orfanitate pe care o trăim atunci când se stinge în noi simţul de apartenenţă la o familie, la un popor, la o ţară, la Dumnezeul nostru. Acea orfanitate care găseşte spaţiu în inima narcisistă care ştie să privească numai la sine însăşi şi la propriile interese şi care creşte atunci când uităm că viaţa a fost un dar, că am primit-o de la alţii şi că suntem invitaţi s-o împărtăşim în această casă comună.

Această orfanitate autoreferenţială este aceea care l-a făcut pe Cain să spună: „Oare sunt eu păzitorul fratelui meu?” (Gen 4,9), ca şi cum ar declara: el nu-mi aparţine, nu-l recunosc. O astfel de atitudine de orfanitate spirituală este un cancer care în tăcere uzează şi degradează sufletul. Şi astfel ne degradăm puţin câte puţin, din moment ce nimeni nu ne aparţine şi noi nu aparţinem nimănui: degradez pământul pentru că nu-mi aparţine, îi degradez pe alţii pentru că nu-mi aparţin, îl degradez pe Dumnezeu pentru că nu-i aparţin… Şi în sfârşit ajunge să ne degradeze pe noi înşine pentru că uităm cine suntem, ce „nume” divin avem. Pierderea legăturilor care ne unesc, tipică a culturii noastre fragmentate şi divizate, face în aşa fel încât să crească acest sentiment de orfanitatea şi de aceea de mare gol şi singurătate. Lipsa de contact fizic (şi nu virtual) cauterizează inimile noastre (cf. Scrisoarea enciclică Laudato si’, 49) făcându-le să piardă capacitatea duioşiei şi a uimirii, a milei şi a compasiunii. Orfanitatea spirituală ne face să pierdem amintirea a ceea ce înseamnă a fi copii, a fi nepoţi, a fi părinţi, a fi bunici, a fi prieteni, a fi credincioşi. Ne face să pierdem amintirea valorii jocului, a cântului, a râsului, a odihnei, a gratuităţii.

A celebra sărbătoarea Sfintei Născătoare de Dumnezeu ne face să ne apară din nou pe faţă zâmbetul de a ne simţi popor, de a simţi că ne aparţinem; de a şti că numai într-o comunitate, o familie, persoanele pot găsi „climatul”, „căldura” care permite să înveţe să crească din punct de vedere uman şi nu ca simple obiecte invitate să „consume şi să fie consumaţi”. A celebra sărbătoarea Sfintei Născătoare de Dumnezeu ne aminteşte că nu suntem marfă de schimb sau terminale receptoare de informaţii. Suntem fii, suntem familie, suntem popor al lui Dumnezeu.

A o celebra pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu ne determină să creăm şi să îngrijim spaţii comune care să ne dea simţul de apartenenţă, de înrădăcinare, de a ne face să ne simţim acasă în oraşele noastre, în comunităţi care să ne unească şi să ne susţină (cf. ibid., 151).

Isus Cristos, în momentul celui mai mare dar al vieţii sale, pe cruce, n-a voit să ţină nimic pentru sine şi încredinţându-şi viaţa ne-a încredinţat-o şi pe Mama sa. I-a spus Mariei: iată fiul tău, iată fiii tăi. Şi noi vrem s-o primim în casele noastre, în familiile noastre, în comunităţile noastre, în ţările noastre. Vrem să întâlnim privirea sa maternă. Acea privire care ne eliberează de orfanitate; acea privire care ne aminteşte că suntem fraţi: că eu îţi aparţin, cu tu îmi aparţii, că suntem din aceeaşi carne. Acea privire care ne învaţă că trebuie să învăţăm să ne îngrijim de viaţă în acelaşi mod şi cu aceeaşi duioşie cu care s-a îngrijit ea: semănând speranţă, semănând apartenenţă, semănând fraternitate.

A o celebra pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu ne aminteşte că o avem pe Mama; nu suntem orfani, avem o mamă. Să mărturisim împreună acest adevăr! Şi vă invit s-o aclamăm în picioare [toţi se ridică] de trei ori cum au făcut credincioşii din Efes: Sfântă Născătoare de Dumnezeu! Sfântă Născătoare de Dumnezeu! Sfântă Născătoare de Dumnezeu!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.