Categorii

Omilia Papei Francisc în Noaptea de Paști (20 aprilie 2019)

1. Femeile aduc arome la mormânt, dar se tem că drumul este inutil, pentru că o piatră mare este pusă la intrarea în mormânt. Drumul acelor femei este şi drumul nostru; se aseamănă cu drumul mântuirii, pe care l-am reparcurs în această seară. Pe el pare că totul se întrerupe brusc într-o piatră: frumuseţea creaţiei în drama păcatului; eliberarea din sclavie în infidelitatea faţă de Alianţă; promisiunile profeţilor în indiferenţa tristă a poporului. Tot aşa şi în istoria Bisericii şi în istoria fiecăruia dintre noi: pare că paşii făcuţi nu ajung niciodată la ţintă. Astfel se poate strecura ideea că frustrarea speranţei este legea întunecată a vieţii.

Însă astăzi descoperim că drumul nostru nu este zadarnic, că nu se blochează în faţa unei pietre de mormânt. O frază zguduie femeile şi schimbă istoria: „De ce-l căutaţi pe Cel Viu printre cei morţi?” (Lc 24,5); de ce credeţi că totul este inutil, că nimeni nu poate da la o parte pietrele voastre? De ce cedaţi în faţa resemnării sau a eşecului? Paştele, fraţi şi surori, este sărbătoarea înlăturării pietrelor. Dumnezeu înlătură pietrele cele mai dure, de care se lovesc speranţe şi aşteptări: moartea, păcatul, frica, mondenitatea. Istoria umană nu se termină în faţa unei pietre de mormânt, pentru că descoperă astăzi „piatra vie” (cf. 1Pt 2,4): Isus înviat. Noi ca Biserică suntem întemeiaţi pe El şi, chiar şi atunci când ne descurajăm, când suntem tentaţi să judecăm totul pe baza insucceselor noastre, El vine să facă noi lucrurile, să răstoarne dezamăgirile noastre. În această seară fiecare este chemat să regăsească în Cel Viu pe cel care înlătură din inimă pietrele cele mai grele. Să ne întrebăm înainte de toate: care este piatra mea de înlăturat, cum se numeşte această piatră?

Adesea cea care împiedică speranţa este piatra descurajării. Când îşi face spaţiu ideea că totul merge rău şi că pentru ceea ce foarte nu există niciodată sfârşit, resemnaţi ajungem să credem că moartea este mai tare decât viaţa şi devenim cinici şi batjocoritori, purtători ai descurajării nesănătoase. Piatră peste piatră construim înăuntrul nostru un monument insatisfacţiei, mormântul speranţei. Plângându-ne de viaţă, facem viaţa dependente de plângeri şi bolnavă spiritual. Astfel se strecoară un soi de psihologie a mormântului: fiecare lucru se termină acolo, fără speranţă de a ieşi vie de acolo. Însă iată întrebarea biciuitoare de Paşti: De ce-l căutaţi pe Cel Viu printre cei morţi? Domnul nu locuieşte în resemnare. A înviat, nu este acolo; nu-l căuta acolo unde nu-l vei găsi niciodată: nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii (cf. Mt 22,32). Nu îngropa speranţa!

Există o a doua piatră care adesea sigilează inima: piatra păcatului. Păcatul seduce, promite lucruri uşoare şi prompte, bunăstare şi succes, dar după aceea lasă înăuntru singurătate şi moarte. Păcatul înseamnă a căuta viaţa printre cei morţi, sensul vieţii în lucrurile care trec. De ce-l căutaţi pe Cel Viu printre cei morţi? De ce nu te decizi să laşi acel păcat care, ca piatra la deschizătura inimii, împiedică lumina divină să intre? De ce înaintea razelor strălucitoare ale banului, carierei, orgoliului şi plăcerii nu-l pui pe Isus, lumina adevărată (cf. In 1,9)? De ce nu le spui vanităţilor lumeşti că nu trăieşti pentru ele, ci pentru Stăpânul vieţii?

2. Să ne întoarcem la femeile care merg la mormântul lui Isus. În faţa pietrei înlăturate, rămân şocate; văzându-i pe îngeri rămân, spune Evanghelia, „cuprinse de spaimă” şi cu „faţa plecată spre pământ” (Lc 24,5). Nu au curajul să-şi ridice privirea. Şi de câte ori ni se întâmplă şi nouă: preferăm să rămânem ghemuiţi în limitele noastre, să ne cuibărim în fricile noastre. Este straniu: dar de ce facem asta? Adesea pentru că în închidere şi în tristeţe noi suntem protagoniştii, pentru că este mai uşor să rămânem singuri în camerele întunecate ale inimii decât să ne deschidem Domnului. Şi totuşi numai El ridică. O poetă a scris: „Nu cunoaştem niciodată înălţimea noastră, până când nu suntem chemaţi să ne ridicăm” (E. Dickinson, We never know how high we are). Domnul ne cheamă să ne ridicăm, să înviem la Cuvântul său, să privim în sus şi să credem că suntem făcuţi pentru cer, nu pentru pământ; pentru înălţimile vieţii, nu pentru josniciile morţii: de ce-l căutaţi pe Cel Viu printre cei morţi?

Dumnezeu ne cere să privim viaţa aşa cum o priveşte El, care vede mereu în fiecare dintre noi un nucleu nesuprimabil de frumuseţe. În păcat, vede fii de ridicat; în moarte, fraţi de înviat; în dezolare, inimi de mângâiat. Aşadar, nu te teme: Domnul iubeşte această viaţă a ta, şi atunci când îţi este frică s-o priveşti şi s-o iei în mână. La Paşte îţi arată cât de mult o iubeşte: până acolo încât o străbate în întregime, încât simte angoasa, abandonarea, moartea şi iadul pentru a ieşi de acolo victorios şi a-ţi spune: „Nu eşti singur, ai încredere în mine!”. Isus este specialist în a transforma morţile noastre în viaţă, plângerile noastre în dans (cf. Ps 30,12): cu El putem face şi noi Paştele, adică trecerea: trecere de la închidere la comuniune, de la dezolare la mângâiere, de la frică la încredere. Să nu rămânem ca să privim spre pământ înfricoşaţi, să privim la Isus înviat: privirea sa ne insuflă speranţă, pentru că ne spune că suntem mereu iubiţi şi că în pofida a tot ceea ce putem să facem rău iubirea sa nu se schimbă. Aceasta este certitudinea nenegociabilă a vieţii: iubirea sa nu se schimbă. Să ne întrebăm: în viaţă unde privesc? Contemplu ambiente de mormânt sau îl caut pe Cel Viu?

3. De ce-l căutaţi pe Cel Viu printre cei morţi? Femeile ascultă chemarea îngerilor, care adaugă: „Amintiţi-vă ce v-a spus pe când era încă în Galileea” (Lc 24,6). Acele femei uitaseră speranţa pentru că nu-şi aminteau cuvintele lui Isus, chemarea care a avut loc în Galileea. Pierzând amintirea vie a lui Isus, rămân ca să privească mormântul. Credinţa are nevoie de a merge din nou în Galileea, de a reînsufleţi prima iubire cu Isus, chemarea sa: de a ne aminti de el, adică, literalmente (ricordare), de a ne întoarce cu inima la El. A ne întoarce la o iubire vie cu Domnul este esenţial, altminteri avem o credinţă de muzeu, nu credinţa pascală. Însă Isus nu este un personaj din trecut, este o Persoană vie astăzi; nu se cunoaşte din cărţile de istorie, se întâlneşte în viaţă. Să ne amintim astăzi momentul în care Isus ne-a chemat, în care a învins întunericul nostru, rezistenţe, păcate, de modul în care ne-a atins inima cu Cuvântul său.

Fraţi şi surori, să ne întoarcem la Galileea.

Femeile, amintindu-şi de Isus, părăsesc mormântul. Paştele ne învaţă că omul care crede se opreşte puţin la cimitir, pentru că este chemat să meargă în întâmpinarea Celui Viu. Să ne întrebăm: în viaţa mea, încotro merg? Uneori ne îndreptăm mereu şi numai spre problemele noastre, care nu lipsesc niciodată, şi mergem la Domnul numai pentru ca să ne ajute. Dar atunci ne orientează nevoile noastre, nu Isus. Şi este întotdeauna o căutare a Celui Viu printre cei morţi. Apoi, de câte ori, după ce l-am întâlnit pe Domnul, ne întoarcem printre cei morţi, străbătându-ne în noi ca să săpăm regrete, remuşcări, răni şi insatisfacţii, fără a-l lăsa pe Cel Înviat să ne transforme. Iubiţi fraţi şi surori, să dăm Celui Viu locul central în viaţă. Să cerem harul de a nu ne lăsa transportaţi de curent, de mareea problemelor; să nu ne lovim de pietrele păcatului şi de stâncile descurajării şi fricii. Să-l căutăm pe El, să ne lăsăm căutaţi de El, să-l căutăm pe El în toate şi înainte de toate. Şi cu El vom învia.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.