Categorii

Omilia Papei Francisc în Noaptea de Crăciun (24 decembrie 2018)

Iosif, cu Maria soţia sa, a urcat „în cetatea lui David, care se numeşte Betleem” (Lc 2,4). În această noapte, şi noi urcăm la Betleem pentru a descoperi acolo misterul Crăciunului.

1. Betleem: numele înseamnă casa pâinii. În această „casă” Domnul dă astăzi întâlnire omenirii. El ştie că avem nevoie de hrană pentru a trăi. Dar ştie şi că alimentele din lume nu satură inima. În Scriptură, păcatul original al omenirii este asociat tocmai cu faptul de a mânca: „a luat din rod şi a mâncat”, spune cartea Genezei (3,6). A luat şi a mâncat. Omul a devenit avid şi lacom. A avea, a se umple de lucruri pare pentru mulţi sensul vieţii. O aviditate nesătulă străbate istoria umană, până la paradoxurile de astăzi, când puţini benchetuiesc copios şi prea mulţi nu au pâine pentru a trăi.

Betleem este cotitura pentru a schimba cursul istoriei. Acolo Dumnezeu, în casa pâinii, se naşte într-o iesle. Ca şi cum ne-ar spune: iată-mă aici, ca hrană a voastră. Nu ia, oferă de mâncat; nu dă ceva, ci pe Sine însuşi. La Betleem descoperim că Dumnezeu nu este unul care ia viaţa, ci Acela care dăruieşte viaţa. Omului, obişnuit de la începuturi să ia şi să mănânce, Isus începe să-i spună: „Luaţi, mâncaţi. Acesta este trupul meu” (Mt 26,26). Trupuşorul Pruncului din Betleem lansează un nou model de viaţă: a nu devora şi a acapara, ci a împărtăşi şi a dărui. Dumnezeu se face mic pentru a fi hrana noastră. Hrănindu-ne cu El, Pâinea vieţii, putem să ne renaştem în iubire şi să frângem spirala avidităţii şi lăcomiei. Din „casa pâinii”, Isus îl readuce pe om acasă, pentru ca să devină membru al familiei Dumnezeului său şi frate al aproapelui. În faţa ieslei, înţelegem că nu bunurile alimentează viaţa, ci iubirea; nu voracitatea, ci caritatea; nu belşugul de arătat cu ostentaţie, ci simplitatea de păstrat.

Domnul ştie că avem nevoie în fiecare zi să ne hrănim. De aceea ni s-a oferit nouă în fiecare zi a vieţii sale, de la ieslea din Betleem până la cenacolul din Ierusalim. Încă şi astăzi pe altar se face Pâine frântă pentru noi: bate la uşa noastră pentru a intra şi a lua cina cu noi (cf. Ap 3,20). La Crăciun îl primim pe pământ pe Isus, Pâinea din cer: este o hrană care nu expiră niciodată, ci ne face să pregustăm deja acum viaţa veşnică.

La Betleem descoperim că viaţa lui Dumnezeu curge în venele umanităţii. Dacă o primim, istoria se schimbă pornind de la fiecare dintre noi. Pentru că atunci când Isus schimbă inima, centrul vieţii nu mai este eu-l meu înfometat şi egoist, ci El, care se naşte şi trăieşte din iubire. Chemaţi în această noapte să urcăm la Betleem, casa pâinii, să ne întrebăm: care este hrana vieţii mele, de care nu mă pot lipsi? Este Domnul sau este altceva? După aceea, intrând în peşteră, observând în sărăcia delicată a Pruncului o nouă mireasmă de viaţă, aceea a simplităţii, să ne întrebăm: am nevoie cu adevărat de multe lucruri, de reţete complicate pentru a trăi? Reuşesc să mă lipsesc de atâtea contururi superflue, pentru a alege o viaţă mai simplă? La Betleem, alături de Isus, vedem oameni care au mers, ca Maria, Iosif şi păstorii. Isus este Pâinea drumului. Nu-i plac digestiile leneşe, lungi şi sedentare, ci ne cere să ne ridicăm zvelţi de la masă pentru a sluji, ca pâini frânte pentru ceilalţi. Să ne întrebăm: la Crăciun frâng pâinea mea cu acela care este lipsit de ea?

2. După Betleem casă a pâinii, să reflectăm asupra Betleemului cetate a lui David. Acolo David, tânăr fiind, era păstor şi ca atare a fost ales de Dumnezeu, pentru a fi păstor şi conducător al poporului său. La Crăciun, în cetatea lui David, pe Isus îl primesc chiar păstorii. În acea noapte „ei – spune Evanghelia – au fost cuprinşi de o mare spaimă” (Lc 2,9), dar îngerul le-a spus: „nu vă temeţi” (v. 10). Revine de atâtea ori în Evanghelie acest nu vă temeţi: pare refrenul lui Dumnezeu aflat în căutarea omului. Pentru că omului, de la începuturi, tot din cauza păcatului, îi este frică de Dumnezeu: „mi-a fost frică şi m-am ascuns” (Gen 3,10), spune Adam după păcat. Betleem este remediul la frică, pentru că în pofida „nu”-urilor omului, acolo Dumnezeu spune pentru totdeauna „da”: pentru totdeauna va fi Dumnezeu-cu-noi. Şi pentru ca prezenţa sa să nu provoace teamă, se face prunc fraged. Nu vă temeţi: nu este spus sfinţilor, ci păstorilor, oameni simpli care în acel timp nu se remarcau desigur prin bune maniere şi evlavie. Fiul lui David se naşte printre păstori pentru a ne spune că nimeni nu mai este singur niciodată; avem un Păstor care învinge fricile noastre şi ne iubeşte pe toţi, fără excepţii.

Păstorii din Betleem ne spun şi cum să mergem în întâmpinarea Domnului. Ei veghează în timpul nopţii: nu dorm, ci fac ceea ce Isus va cere de mai multe ori: vegheaţi (cf. Mt 25,13; Mc 13,35; Lc 21,36). Rămân vigilenţi, aşteaptă treji în întuneric; şi Dumnezeu „i-a învăluit de lumină” (Lc 2,9). Este valabil şi pentru noi. Viaţa noastră poate să fie o aşteptare, care şi în nopţile problemelor se încredinţează Domnului şi îl doreşte; atunci va primi lumina sa. Sau o pretenţie, unde contează numai propriile forţe şi propriile mijloace; dar în acest caz inima rămâne închisă la lumina lui Dumnezeu. Domnului îi place să fie aşteptat şi nu poate fi aşteptat pe canapea, dormind. De fapt, păstorii se mişcă: „au plecat, deci, în grabă”, spune textul (v. 16). Nu stau pe loc ca acela care se simte sosit şi nu are nevoie de nimic, ci merg, lasă turma nepăzită, riscă pentru Dumnezeu. Şi după ce l-au văzut pe Isus, deşi nefiind experţi în a vorbi, merg ca să-l vestească, aşa încât „toţi cei care auzeau se mirau de cele spuse lor de păstori” (v. 18).

A aştepta treji, a merge, a risca, a povesti frumuseţea: sunt gesturi de iubire. Bunul Păstor, care la Crăciun vine pentru a da viaţă oilor, la Paşte îi va adresa lui Petru şi, prin intermediul lui nouă tuturor, întrebarea finală: „Mă iubeşti?” (In 21,15). De răspuns va depinde viitorul turmei. În această noapte suntem chemaţi să răspundem, să-i spunem şi noi: „Te iubesc”. Răspunsul fiecăruia este esenţial pentru întreaga turmă.

„Să mergem până la Betleem” (Lc 2,15): aşa au spus şi au făcut păstorii. Şi noi, Doamne, vrem să venim la Betleem. Drumul, şi astăzi, este în urcare: trebuie depăşit vârful egoismului, nu trebuie alunecat în prăpăstiile mondenităţii şi consumismului. Vreau să ajung la Betleem, Doamne, pentru că acolo mă aştepţi. Şi să-mi dau seama că Tu, aşezat într-o iesle, eşti pâinea vieţii mele. Am nevoie de mireasma delicată a iubirii tale pentru a fi, la rândul meu, pâine frântă pentru lume. Ia-mă pe umerii tăi, Bunule Păstor: iubit de Tine, voi putea şi eu să-i iubesc şi să-i iau de mână pe fraţi. Atunci va fi Crăciun, când voi putea să-ţi spun: „Doamne, tu ştii toate, tu ştii că eu te iubesc” (cf. In 21,17).

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.