Categorii

Omilia de la Liturghia Crismei (18 aprilie 2019)

Evanghelia lui Luca pe care tocmai am ascultat-o ne face să retrăim emoţia acelui moment în care Domnul îşi însuşeşte profeţia lui Isaia, citind-o solemn în mijlocul celor din satul său. Sinagoga din Nazaret era plină de rude, vecini, cunoscuţi, prieteni… şi nu prea mult prieteni. Şi toţi aveau îndreptată privirea spre El. Biserica are mereu îndreptată privirea spre Isus, Unsul pe care Duhul îl trimite pentru a unge poporul lui Dumnezeu.

Evangheliile ne prezintă adesea această imagine a Domnului în mijlocul mulţimilor, înconjurat şi presat de oamenii care-i aduc bolnavii, îl roagă să alunge duhurile rele, ascultă învăţăturile sale şi merg cu El. „Oile mele ascultă glasul meu şi eu le cunosc şi ele mă urmează” (In 10,27-28).

Domnul nu a luat niciodată acest contact direct cu oamenii, a menţinut mereu harul apropierii, cu poporul în ansamblul său şi cu fiecare persoană în mijlocul acelor mulţimi. Îl vedem în viaţa sa publică, şi aşa a fost de la început: strălucirea Pruncului a atras cu docilitate păstori, regi şi bătrâni visători ca Simeon şi Ana. Aşa a fost şi pe Cruce: Inima sa atrage pe toţi la sine (cf. In 12,32): Veronici, cireneeni, tâlhari, centurioni…

Nu este peiorativ termenul „mulţime”. Probabil pentru urechea cuiva, mulţime ar putea să sune ca o masă anonimă, nediferenţiată… Dar în Evanghelie vedem că atunci când interacţionează cu Domnul – care se pune în ele ca un păstor în turmă – mulţimile se transformă. În sufletul oamenilor se trezeşte dorinţa de a-l urma pe Isus, încolţeşte admiraţia, ia formă discernământul.

Aş vrea să reflectez cu voi cu privire la aceste trei haruri care caracterizează relaţia dintre Isus şi mulţimi.

Harul urmării

Luca spune că mulţimile „îl căutau” (Lc 4,42) şi „îl urmau” (Lc 14,25), îl „îmbulzeau”, îl „îngrămădeau” (cf. Lc 8,42-45) şi „se adunau ca să-l asculte” (Lc 5,15). Această urmare a oamenilor merge dincolo de orice calcul, este o urmare fără condiţii, plină de afect. Contrastează cu meschinăria discipolilor a căror atitudine faţă de oameni frizează cruzimea atunci când îi sugerează Domnului să-i lase să plece, pentru ca să-şi caute ceva de mâncare. Aici – eu cred – a început clericalismul: în această voinţă de a-şi asigura mâncarea şi propria comoditate dezinteresându-se de oameni. Domnul a frânt această ispită. „Daţi-le voi să mănânce” (Mc 6,37), a fost răspunsul lui Isus: „îngrijiţi-vă de oameni!”.

Harul admiraţiei

Al doilea har pe care-l primeşte mulţimea atunci când îl urmează pe Isus este acela al unei admiraţii pline de bucurie. Oamenii sunt uimiţi de Isus (cf. Lc 11,14), de minunile sale, dar mai ales de însăşi Persoana sa. Oamenilor le plăcea mult să-l salute pe drum, să fie binecuvântaţi de El şi să-l binecuvânteze, ca acea femeie care în mijlocul mulţimii a binecuvântat-o pe Mama sa. Şi Domnul, la rândul său, era admirat de credinţa oamenilor, se bucura pentru asta şi nu pierdea ocazia pentru a o evidenţia.

Harul discernământului

Al treilea har pe care-l primesc oamenii este cel al discernământului: „Când au aflat mulţimile, au mers după el” (Lc 9,11). „Mulţimile au fost cuprinse de uimire pentru învăţătura lui, deoarece el învăţa ca unul care are autoritate” (Mt 7,28-29; cf. Lc 5,26). Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu venit în trup, trezeşte în oameni această carismă a discernământului; desigur nu un discernământ de specialişti în probleme disputate. Când fariseii şi învăţătorii legii discutau cu El, ceea ce oamenii recunoşteau era Autoritatea lui Isus: forţa doctrinei sale capabile să intre în inimi şi faptul că duhurile rele i se supuneau; şi că în afară de asta, pentru un moment, lăsa fără cuvinte pe cei care puneau în desfăşurare dialoguri viclene: oamenii se bucurau de asta. Ştiau să distingă şi se bucurau.

Să aprofundăm un pic această viziune evanghelică a mulţimii. Luca indică patru mari grupuri care sunt destinatari preferenţiali ai ungerii Domnului: săracii, prizonierii de război, orbii, cei asupriţi. Îi numeşte în general, dar după aceea vedem cu bucurie că, în cursul vieţii Domnului, aceşti unşi vor căpăta chip şi nume proprii. Aşa cum ungerea cu untdelemn se aplică pe o parte şi acţiunea sa binefăcătoare se extinde pe tot trupul, tot aşa Domnul, preluând profeţia lui Isaia, numeşte diferite „mulţimi” la care Duhul îl trimite, urmând dinamica a ceea ce putem numi o „preferenţialitate inclusivă”: harul şi carisma care se dăruieşte unei persoane sau unui grup în mod deosebit redundă, ca orice acţiune a Duhului, în folosul tuturor.

Săracii (ptochoi) sunt cei care au fost umiliţi, precum cerşetorii care se apleacă pentru a cere. Dar este săracă (ptoche) şi văduva, care unge cu degetele sale cei doi bănuţi care erau tot ceea ce avea în ziua aceea pentru a trăi. Ungerea acelei văduve pentru a da de pomană trece neobservată pentru ochii tuturor, în afară de cei ai lui Isus, care priveşte cu bunătate micimea sa. Cu ea Domnul poate să-şi împlinească în plinătate misiunea sa de a vesti săracilor Evanghelia. În mod paradoxal, vestea bună că există astfel de persoane, o ascultă discipolii. Ea, femeia generoasă, nici nu şi-a dat seama de faptul că „a apărut în Evanghelie” (adică gestul său avea să fie menţionat în Evanghelie): vestea bună că acţiunile sale „cântăresc” în Împărăţie şi contează mai mult decât toate bogăţiile lumii, ea o trăieşte în ea însăşi, ca toţi sfinţii şi sfintele „de la uşa vecină”.

Orbii sunt reprezentaţi de una din feţele cele mai simpatice din Evanghelie: aceea a lui Bartimeu (Mc 10,46-52), cerşetorul orb care a recăpătat vederea şi, începând din acel moment, a avut ochi numai pentru a-l urma pe Isus de-a lungul drumului. Ungerea privirii! Privirea noastră, căreia ochii lui Isus pot să-i redea acea strălucire pe care numai iubirea gratuită o poate da, acea strălucire care zilnic ne este furată de imaginile interesate sau banale cu care ne scufundă lumea.

Pentru a-i numi pe asupriţi (tethrausmenous), Luca foloseşte o expresie care conţine cuvântul „traumă”. Acesta este suficient pentru a evoca parabola, probabil preferata lui Luca, aceea a bunului samaritean care unge cu untdelemn şi pansează rănile (traumata: Lc 10,34) omului care a fost bătut mortal şi zăcea pe marginea drumului. Ungerea trupului rănit al lui Cristos! În acea ungere se află remediul pentru toate traumele care lasă persoane, familii şi întregi popoare în ofsaid, ca excluşi şi superflui, la marginile istoriei.

Prizonierii sunt prizonierii de război (aichmalotos), cei care erau conduşi cu vârful suliţei (aichmé). Isus va folosi expresia referindu-se la detenţia şi la deportarea din Ierusalim, oraşul său iubit (Lc 21,24). Astăzi oraşele se închid nu atât cu vârful suliţei, ci cu mijloacele mai subtile de colonizare ideologică. Numai ungerea culturii noastre proprii, făurită de munca şi de arta înaintaşilor noştri, poate să elibereze oraşele noastre de aceste noi sclavii.

Venind la noi, iubiţi fraţi preoţi, nu trebuie să uităm că modelele noastre evanghelice sunt aceşti „oameni”, această mulţime cu feţe concrete, pe care ungerea Domnului îi ridică şi le dă viaţă. Ei sunt cei care completează şi fac reală ungerea Duhului în noi, care am fost unşi pentru a unge. Am fost luaţi în mijlocul lor şi fără teamă putem să ne identificăm cu aceşti oameni simpli. Fiecare dintre noi are propria istorie. Un pic de amintire ne va face mult bine. Ei sunt imagine a sufletului nostru şi imagine a Bisericii. Fiecare întrupează inima unică a poporului nostru.

Noi preoţii suntem săracul şi am vrea să avem inima văduvei sărace când dăm de pomană şi atingem mâna cerşetorului şi îl privim în ochi. Noi preoţii suntem Bartimeu şi în fiecare dimineaţă ne sculăm ca să ne rugăm cerând: „Doamne, să văd!” (Lc 18,41). Noi preoţii suntem, în vreun punct al păcatului nostru, rănitul bătut mortal de tâlhari. Şi vrem să fim, noi cei dintâi, în mâinile compătimitoare ale bunului samaritean, pentru a putea avea compasiune faţă de alţii cu mâinile noastre.

Vă mărturisesc că atunci când miruiesc şi hirotonesc îmi place să ung bine cu crismă fruntea şi mâinile celor care sunt unşi. Ungând bine se experimentează că acolo se reînnoieşte propria ungere. Asta vreau să spun: nu suntem distribuitori de ulei în sticlă. Suntem unşi pentru a unge. Ungem distribuindu-ne pe noi înşine, distribuind vocaţia noastră şi inima noastră. În timp ce ungem suntem unşi din nou de credinţa şi de afectul poporului nostru. Ungem murdărindu-ne mâinile atingând rănile, păcatele, neliniştile oamenilor; ungem parfumându-ne mâinile atingând credinţa lor, speranţele lor, fidelitatea lor şi generozitatea fără rezerve a dăruirii lor pe care atâţia ilustraţi le califică drept superstiţie.

Cel care învaţă să ungă şi să binecuvânteze se vindecă de meschinărie, de abuz şi de cruzime.

Să ne rugăm, fraţilor preaiubiţi, punându-ne cu Isus în mijlocul credincioşilor noştri, este locul cel mai frumos. Tatăl să reînnoiască în noi revărsarea Duhului său de sfinţenie şi să ne facă să ne unim pentru a implora milostivirea sa pentru poporul încredinţat nouă şi pentru lumea întreagă. Astfel, mulţimile neamurilor, reunite în Cristos, să poată deveni unicul popor credincios al lui Dumnezeu, care va avea plinătatea sa în Împărăţie (cf. Rugăciunea de consacrare a preoţilor).

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.