Categorii

Omilia de la Liturghia Crismei (13 aprilie 2017)

„Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor închişi eliberarea şi celor orbi recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriţi” (Lc 4,18). Domnul, Uns de Duhul, duce vestea bună celor săraci. Tot ceea ce Isus vesteşte, precum şi noi, preoţii, este veste bună. Bucuroasă de bucuria evanghelică: a celui care a fost uns în păcatele sale cu untdelemnul iertării şi uns în carisma sa cu untdelemnul misiunii, pentru a-i unge pe alţii. Şi, asemenea lui Isus, preotul face bucuroasă vestea cu toată speranţa sa. Când predică omilia – scurtă, dacă este posibil – face asta cu bucuria care atinge inima credincioşilor săi prin Cuvântul cu care Domnul l-a atins pe el în rugăciunea sa. Ca orice discipol misionar, preotul face bucuroasă vestea cu toată fiinţa sa. Şi, pe de altă parte, tocmai amănuntele cele mai mici – toţi am experimentat asta – conţin şi comunică mai bine bucuria: amănuntul celui care face un mic pas în plus şi face în aşa fel încât milostivirea să abunde în ţinuturile nimănui; amănuntul celui care se decide să concretizeze şi fixează ziua şi ora întâlnirii; amănuntul celui care lasă, cu disponibilitate blândă, ca să folosească timpul său…

Vestea bună poate părea simplu un alt mod de a spune „Evanghelie”, ca „veste bună”, sau „ştire bună”. Totuşi, conţine ceva care rezumă în sine tot restul: bucuria Evangheliei. Rezumă totul pentru că este bucuroasă în ea însăşi.

Vestea bună este mărgăritarul preţios din Evanghelie. Nu este un obiect, este o misiune. Ştie asta cel care experimentează „bucuria dulce şi încurajatoare de a evangheliza” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 10).

Vestea bună se naşte din Ungere. Prima, „marea ungere sacerdotală” a lui Isus, este aceea pe care a făcut-o Duhul Sfânt în sânul Mariei.

În acele zile, Buna Vestire a  făcut-o pe Mama Fecioară să cânte Magnificat, a umplut cu tăcere sfântă inima lui Iosif, soţul ei, şi l-a făcut pe Ioan să tresalte de bucurie în sânul mamei sale Elisabeta.

Astăzi, Isus se întoarce la Nazaret şi bucuria Duhului reînnoieşte Ungerea în mica sinagogă din sat: Duhul se aşează şi se revarsă asupra Lui ungându-l cu untdelemnul bucuriei (cf. Ps 45,8).

Vestea bună. Un singur Cuvânt – Evanghelie – care în momentul când este vestit devine adevăr bucuros şi milostiv.

Nimeni să nu încerce să despartă aceste trei haruri ale Evangheliei: Adevărul său – nenegociabil –, Milostivirea sa – necondiţionată cu toţi păcătoşii – şi Bucuria sa – intimă şi inclusivă –. Adevăr, Milostivire şi Bucurie: toate cele trei împreună.

Niciodată adevărul Veştii bune nu va putea să fie numai un adevăr abstract, dintre acelea care nu se întrupează pe deplin în viaţa persoanelor pentru că se simt mai comode în litera tipărită din cărţi.

Niciodată milostivirea Veştii bune nu va putea să fie o falsă compătimire, care-l lasă pe păcătos în mizeria sa pentru că nu-i întinde mâna pentru a se ridica în picioare şi nu-l însoţeşte să facă un pas înainte în angajarea sa.

Niciodată nu va putea să fie tristă sau neutră Vestea, pentru că este exprimare a unei bucurii în întregime personale: „bucuria unui Tată care nu vrea ca să se piardă niciunul dintre cei mici ai săi” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 237): bucuria lui Isus când vede că săracii sunt evanghelizaţi şi cei mici merg să evanghelizeze (cf. ibid., 5).

Bucuriile Evangheliei – folosesc acum pluralul, pentru că sunt multe şi diferite, în funcţie de cum vrea Duhul să le comunice în fiecare epocă, fiecărei persoane în fiecare cultură particulară – sunt bucurii speciale. Trebuie puse în burdufuri noi, cele despre care vorbeşte Domnul pentru a exprima noutatea mesajului său.

Împărtăşesc cu voi, iubiţi preoţi, iubiţi fraţi, trei icoane de burdufuri noi în care Vestea bună se păstrează bine – este necesar s-o păstrăm – nu devine oţet şi se varsă din belşug.

O icoană a Veştii bune este cea a vaselor de piatră de la nunta din Cana (cf. In 2,6). Într-un amănunt, oglindesc bine acel Burduf perfect care este – ea însăşi, în întregime – Sfânta Fecioară Maria. Spune Evanghelia că „le-au umplut până sus” (In 2,7). Îmi imaginez că vreunul dintre servitori a privit la Maria pentru a vedea dacă aşa era suficient şi dacă ea a făcut vreun gest cu care să fi spus să mai adauge încă o găleată. Maria este burduful nou al plinătăţii contagioase. Dar, iubiţilor, fără Sfânta Fecioară Maria nu putem merge înainte în preoţia noastră! Ea este „mica slujitoare a Tatălui care tresaltă de bucurie în laudă” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 286), Sfânta Fecioară Maria a promptitudinii, cea care imediat după ce a zămislit în sânul său neprihănit pe Cuvântul vieţii, merge s-o viziteze pe verişoara Elisabeta. Plinătatea sa contagioasă ne permite să depăşim tentaţia fricii: acel a nu avea curajul de a fi umpluţi până sus şi chiar mai mult, acea lipsă de curaj de a nu merge să-i contagiem pe alţii de bucurie. Nimic din toate acestea, pentru că „bucuria Evangheliei umple inima şi întreaga viaţă a celor care se întâlnesc cu Isus” (ibid., 1).

A doua icoană a Veştii bune pe care vreau s-o împărtăşesc cu voi este cea a vasului pe care – cu lingura sa de lemn – în soarele arid de la amiază, îl purta pe cap samariteana (cf. In4,5-30). Exprimă bine o chestiune esenţială: aceea a concreteţii. Domnul, care este Izvorul de Apă vie, nu avea un mijloc pentru a scoate apă şi a bea câteva sorbituri. Şi samariteana a luat apă din vasul său cu lingura şi a săturat setea Domnului. Şi a săturat-o şi mai mult cu mărturisirea păcatelor sale concrete. Scuturând burduful acelui suflet samaritean, care se revarsă de milostivire, Duhul Sfânt s-a vărsat în toţi locuitorii acelui sat mic, care l-au invitat pe Domnul să se oprească în mijlocul lor.

Un burduf nou cu această concreteţe inclusivă ne-a dăruit Domnul în sufletul „samaritean” care a fost Maica Tereza de Calcutta. El a chemat-o şi i-a spus: „Mi-e sete”. „Mica mea, vino, du-mă în găurile săracilor. Vino, fii lumina mea. Nu pot să merg singur. Nu mă cunosc şi pentru aceasta nu mă vor. Du-mă la ei”. Şi ea, începând de la un concret, cu zâmbetul său şi modul său de a atinge rănile cu mâinile, a dus Vestea bună tuturor. Modul de a atinge rănile cu mâinile: mângâierile sacerdotale date bolnavilor, celor disperaţi. Preotul om al duioşiei. Concreteţe şi duioşie!

A treia icoană a Veştii bune este Burduful imens al Inimii străpunse a Domnului: integritate blândă, umilă şi săracă, ce atrage pe toţi la sine. De la El trebuie să învăţăm că a vesti o mare bucurie celor care sunt foarte săraci nu se poate face decât în mod respectuos şi umil până la umilire. Evanghelizarea nu poate să fie îngâmfată. Concretă, duioasă şi umilă: astfel evanghelizarea va fi bucuroasă. Evanghelizarea nu poate să fie îngâmfată, integritatea adevărului nu poate să fie rigidă, pentru că adevărul s-a făcut trup, s-a făcut duioşie, s-a făcut prunc, s-a făcut om, s-a făcut păcat pe cruce (cf. 2Cor 5,21). Duhul vesteşte şi învaţă „tot adevărul” (In 16,13) şi nu se teme să-l dea să fie sorbit. Duhul ne spune în fiecare moment ceea ce trebuie să spune adversarilor noştri (cf. Mt 10,19) şi luminează micul pas înainte pe care în acel moment îl putem face. Această integritate blândă dă bucurie celor săraci, îi reînsufleţeşte pe păcătoşi, îi face să respire pe cei care sunt asupriţi de diavol.

Iubiţi preoţi, contemplând şi bând din aceste trei burdufuri noi, Vestea bună să aibă în noi plinătatea contagioasă pe care Sfânta Fecioară Maria o transmite cu toată fiinţa sa, concreteţea inclusivă a vestirii samaritenei şi integritatea blândă cu care Duhul curge şi se revarsă, neîncetat, din Inima străpunsă a lui Isus Domnul nostru.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.