Categorii

O noapte cu prelatul administrator al lui Francisc. „Astfel redăm demnitatea celor năpăstuiţi”

În faţa turnului gros de la IOR, la câţiva metri de Poarta Sfânta Ana, una din intrările în Cetatea Vaticanului, Daniel închide furgoneta. În maşină sunt conserve de ton, fructe, cutii de lapte, sticle de apă, şampon, pastă de dinţi. Echipa este compusă astăzi din trei surori, Alina, Anna şi Davida; un preot, părintele Francesco; şi din Rudolph. La volanul microbuzului Fiat Ducato cu numărul SCV urcă însuşi cardinalul Konrad Krajewski, prelatul administrator al Sanctităţii Sale, capul care gândeşte şi braţul operativ al carităţii pontifului. A ajuns la ora 20, unde de trei sau patru ori pe săptămână aşteaptă voluntarii pentru a merge să ducă mâncare şi material igienico-sanitar nevoiaşilor din capitală. Săracii papei, episcop de Roma.

Se recită un Bucură-te Marie şi apoi se pleacă, în grabă pe străzile din Roma, la una din gări, Termini, Ostiense, sau, ca în această seară, Tiburtina, în parcare. Acolo aşteaptă alţi voluntari. Şi unde mai ales, epuizaţi de căldură, aşteaptă cei fără adăpost, nevoiaşii. Pentru a se sătura şi pentru a duce acasă – cei care au casă – un pic de provizii. „Ceea ce le dăm îi face să meargă înainte două sau trei zile”, explică Krajewski.

Cardinalul bun la toate nu stă pe loc o clipă. Există lanţuri umane şi o mare pepinieră de oameni – circa patruzeci de persoane – care aranjează mesele. Se îmbracă veste galbene care au scris pe ele „Elemosineria apostolica”, în timp ce aceia care are distinctivul roşu face parte din Cavalerii de Malta, Ordin de asistenţă. Cei nevoiaşi se aşează la rând şi încep să se mişte. Meniul de la cină prevede pizza şi lipie, fructe, o farfurie de orez cu verdeaţă, ouă şi apoi o varietate de dulciuri. Şi cafea.

Hrana este toată „foarte proaspătă, o cumpărăm direct noi pentru a evita să dăm produse expirate sau care ar risca să se avarieze în scurt timp”, precizează Krajewski. De importanţă deosebită sunt bananele, „foarte hrănitoare, aşadar preţioase pentru mulţi cărora le lipsesc dinţii”.

Daniele, fost fotograf al papei angajat astăzi la Dicasterul pentru Comunicare, vede adesea scene de sărăcie, dar nu reuşeşte să se obişnuiască, mai ales cu o imagine: „Femeile bătrâne care trag după ele troliul pentru aprovizionarea cu hrană. Văd singurătatea extremă la sfârşitul vieţii”. Întâlnim multe astfel de bătrâne, aproape toate italiene, îmbrăcate în mod demn, acolo pentru că, aproape întotdeauna, „folosesc pensia minimă pentru a plăti chiria”. Aşa este pentru Anna, 81 de ani, o viaţă întreagă a curăţat casele altora, astăzi doborâtă „de mari probleme de sănătate”, ne spune ea cu glas stins. De asemenea pentru Celestina, 79 de ani, care trebuie să se îngrijească de un fiu cu probleme psihologice după ce a fost mulţi ani o îngrijitoare ocazională, mai des şomeră: „Sunt disperată”, spune ea lacrimile care-i brăzdează faţa.

Valentina este o femeie rusoaică de 60 de ani, trăieşte într-o casă populară, ne relatează despre fiul său Alexander, 20 de ani: „Cocaina şi alte droguri îl devastează. Este un tânăr bun – spune ea fără a mai reuşi să-şi reţină plânsul – dar nu reuşeşte să iasă din droguri”.

În schimb este mai vesel, sub mustăţile sale, Simone. Este unul din mulţi care merg cu cârjele. Are 61 de ani, era un reparator de antene, dar după aceea „în urmă cu zece ani firma s-a închis”, ne spune mimând gestul de trage jos un oblon, „şi eu puţin după aceea am fost lovit de o boală care destabilizează echilibrul, aşa că n-am mai găsit de muncă. Astăzi supravieţuiesc, ca să spun aşa, cu pensia de invaliditate”.

Sunt oameni de toate naţionalităţile: în afară de italieni, slavi şi africani, în seara asta sunt deosebit de numeroşi peruanii.

Şi apoi, copiii. Dacă sunt mărişori – de la 4 sau 5 ani în sus – au geanta lor de umplut. Altminteri stau în landou, ca Giulia, 2 ani, peruană, ochi şireţi, foarte înfometată: încearcă să înşface tot ceea ce vede, provocând zâmbete. Adesea voluntarii în faţa celor mici încalcă regula raţiei egale pentru toţi: fără a bate prea mult la ochi ajung la mama şi îi pun în geantă dublu de cutii de lapte sau ton. Lui Marco, 35 de ani, îi este suficientă „o sticlă de apă în plus, pentru soţia mea însărcinată”. În schimb Ines, mama lui Margherita, 1 an abia împlinit, cu gentileţe spune „nu, mulţumesc: ţineţi acest lapte pentru cel care are mai mare nevoie”. O tăcere admirată şi ruşinată frânează pentru câteva clipe „maşina umană” a distribuirii. La sfârşitul rândului predă farfuria cu orez – din belşug, mai ales când o umple Krajewski – Antonella: primitorul său „poftă bună” ritmează seara. Şi aminteşte că nu se aruncă mâncarea de sus în jos, ci „redăm celor mai năpăstuiţi demnitatea”. Va repeta de 280 de ori acel „poftă bună” al său, tot atâtea câte farfurii sunt distribuite.

Înainte de saluturi, toţi colaboratorii se strâng în jurul lui Krajewski, care aşează mătura la locul ei şi invită să nu se uite niciodată că „a-i ajuta pe cei din urmă este strigătul Evangheliei. Dacă nu-l ascultăm, o facem numai o poveste”.

De Domenico Agasso jr

(După Vatican Insider, 30 iunie 2019)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.