Categorii

Noii cardinali creaţi de papa Francisc în consistoriul din 5 octombrie

Miguel Ángel Ayuso Guixot

Preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Dialogul Interreligios

Dacă eşti din Sevilla, unde turnul catedralei catolice era anterior minaretul unei mari moschei, atunci dialogul interreligios îl ai în sânge: trebuie să se fi gândit la Giralda papa, atunci când la 25 mai l-a ales pe episcopul Miguel Ángel Ayuso Guixot ca nou preşedinte al Consiliului Pontifical care se ocupă de relaţiile cu celelalte religii. Chemându-l să urmeze cardinalului Jean-Louis Tauran, al cărui colaborator apropiat a fost în calitate de secretar al dicasterului, pontiful a stabilit de fapt o succesiune aproape naturală între cardinalul francez mort în 2018 şi prelatul spaniol, care mai ales în ultimele timpuri l-a înlocuit de mai multe ori în misiuni internaţionale delicate. O succesiune întărită acum cu chemarea în colegiul cardinalilor a acestui misionar combonian – primul din congregaţia sa călugărească – mare cunoscător al islamului şi al lumii arabe.

În vârstă de şaizeci şi şapte de ani, s-a născut la 17 iunie 1952 într-o familie numeroasă şi profund catolică, în oraşul al cărui dom este una dintre cele mai mari biserici din lume. Cultura andaluză a avut incidenţă puternică în sensibilitatea sa, precum şi ambientul familial în care şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa, al cincilea din cei nouă copii ai lui Juan de Dios Ayuso Rubio şi Natividad Guixot Visconti.

Iniţial a frecventa Colegiul Sfântul Anton Maria Claret, petrecând un an în seminarul mic sevillan, însă părinţii săi voiau ca să obţină diploma înainte de a-şi lua angajamentele definitive. Şi aşa a fost, ba chiar s-a înscris după aceea la facultatea de lege din universitatea citadină, deşi a continuat să frecventeze Biserica şi reculegerile spirituale pentru tineri. Şi aici a intrat în contact cu revista şi publicaţiile Misionarilor combonieni ai Preasfintei Inimi a lui Isus, hotărând în septembrie 1973 să intre în congregaţie în care a făcut voturile perpetue la 2 mai 1980. Hirotonit preot la 20 septembrie în acelaşi an, în parohia Corpus Christi din Sevilla, prin mâinile arhiepiscopului mitropolit, cardinalul José María BUeno y Monreal (1904-1987), a continuat formarea ecleziastică la Roma, la Universitatea Pontificală Urbaniana şi la Institutul Pontifical de Studii Arabe şi de Islamism (PISAI), unde a obţinut licenţa în 1982. Plecat în octombrie acelaşi an în Egipt, a fost paroh la Cairo, în comunitatea latină „Preasfânta Inimă a lui Isus” în Abbasiyya, aproape de catedrala coptă-ortodoxă şi nu departe de universitatea Al-Azhar, dedicându-se primirii şi asistenţei tinerilor sudanezi catolici prezenţi în capitala egipteană ca studenţi sau migranţi sau refugiaţi politici. Această experienţă, pe urmele sfântului Daniel Comboni, l-a condus după aceea în Sudan în timpul războiului civil. Aici a rămas până în 2002, conducând centrul catehetic din dieceza de El-Obeid – care cuprinde teritorii trist cunoscute datorită sărăciei şi conflictelor precum Kordofan şi Darfur – şi, începând în 1989, predând islamologie la Khartoum.

În 2000 a obţinut doctoratul în teologie dogmatică la universitatea din Granada şi a desfăşurat activitate de profesor şi la Cairo şi în sfârşit la Roma, unde a devenit în 2006 rector al PISAI, o realitate născută în îndepărtatul an 1926, când Misionarii din Africa (Părinţii albi) deschid în Tunis o casă pentru preoţi şi călugări care se pregăteau să trăiască în ambient musulman. În 1964 acest institut de excelenţă a fost transferat în Urbe (Roma), primit cu favoare de Paul al VI-lea. Inserat în comunitatea academică în 2002, părintele Ayuso Guixot înainte de a deveni rector a fost director de studii.

Numit consultant al Consiliului Pontifical pentru Dialogul Interreligios în 2007, anul în care Tauran a fost ales ca preşedinte, la 30 iunie 2012 a fost chemat de Benedict al XVI-lea să-i urmeze arhiepiscopului Pier Luigi Celata în funcţia de secretar al dicasterului. La sfârşitul aceluiaşi an, cu naşterea lui „King Abdullah Bin Abdulaziz International Centre for Interreligious and Intercultural Dialogue” (KAICIID), cu sediu la Viena, a fost numărat ca reprezentant al Sfântului Scaun la Consiliul părţilor, desfăşurând acolo şi funcţia de Founding Observer.

Când condiţiile de sănătate ale cardinalului preşedinte s-au înrăutăţit, la începutul anului 2016, papa Francisc a voit să asigure autoritate mai mare slujirii lui Ayuso Guixot, ridicându-l la sediul titular episcopal de Luperciana. El însuşi i-a conferit hirotonirea ca semn de bunăvoinţă paternă la 19 martie în urmă cu trei ani în bazilica „Sfântul Petru” şi de atunci a fost o succesiune de activităţi, de călătorii în fiecare colţ al lumii pentru a mărturisi fraţilor musulmani, hinduşi, budişti, sikh, şintoişti, confucianişti sau din religiile tradiţionale că tocmai prin prietenia personală este posibil de instaurat un dialog. Şi în acest context dialogul cu islamul constituie pentru dicaster dialogul mai bine structurat. Este suficient să ne gândim că în cadrul Consiliului Pontifical există o comisie pentru raporturile religioase cu musulmanii care n-au egal pentru celelalte religii. De altfel, mai ales după 11 septembrie 2001, Occidentul a înţeles că trebuie cunoscută mai bine lumea islamică, şi prin studierea limbii şi a culturii arabe. Pentru că, în pofida derivelor integraliste şi a fundamentalismelor, credinţa trebuie să fie mereu un factor de coeziune şi de fraternitate, niciodată de conflict. Însuşi Francisc a făcut din dialogul interreligios o prioritate a pontificatului său nu numai în cuvinte, aşa cum dau mărturie diferitele vizite făcute în ţări în care catolicii sunt în minoritate şi la care Ayuso Guixot a participat în suita papală: cele în Emiratele Arabe Unite şi în Maroc în februarie şi în martie 2019. Şi în această privinţă asumă o valoare semnificativă Documentul despre fraternitatea umană pentru pacea mondială şi convieţuirea comună semnat împreună la Abu Dhabi de pontif şi de marele imam de Al-Azhar (cea mai importantă instituţie academică sunnită). De fapt, pentru a obţine aceste obiective a fost instituit recent un Comitet superior în care Ayuso Guixot reprezintă Sfântul Scaun împreună cu monseniorul Yoannis Lahzi Gaid, secretar personal al papei Francisc. Printre ceilalţi membri, personalităţi egiptene şi emirate angajate în dialog, care la 11 septembrie, cu ocazia primei reuniuni, l-au ales pe cardinalul ales Ayuso Guixot ca preşedinte al Comitetului. Între timp, la 6 august, pontiful l-a ales şi printre membri Congregaţiei pentru Bisericile Orientale.

***

José Tolentino de Mendonça

Arhivar şi bibliotecar al Sfintei Biserici Romane

 Teolog şi poet, printre cele mai influente voci din Portugalia, José Tolentino de Mendonça, în urmă cu puţin mai mult de un an a fost chemat de papa Francisc să păzească acele prețioase rafturi de știință care sunt Biblioteca apostolică şi Arhiva secretă din Vatican, ca o încoronare a unei lungi experiențe academice, formată mai ales în Universitatea Catolică Portugheză (UCP) din Lisabona. Acum acelaşi pontif a decis să numere în colegiul cardinalilor pe acest arhiepiscop de cincizeci şi trei de ani, mereu deschis la dialogul cu diferitele exprimări culturale din timpul nostru, ale cărui opere au primit numeroase premii şi au fost traduse în foarte multe limbi.

Născut la Funchal, în insula Madeira, la 15 decembrie 1965, a început să frecventeze în 1986 UCP în capitală, unde în 1989 a obţinut licenţa în teologie. Hirotonit preot pentru dieceza natală la 28 iulie 1990, în acelaşi an s-a înscris la Institutul Biblic Pontifical din Roma, obţinând în 1992 licenţa în ştiinţe biblice. În 2004, din nou la UCP din Lisabona, a completat formarea cu doctoratul summa cum laude în teologie biblică despre un text din Evanghelia lui Luca (7,35-50, scena întâlnirii dintre Isus şi păcătoasă în casa lui Simon, fariseul), conducător fiind exegetul iezuit Jean-Noël Aletti. Ulterior (2011-2012) a desfăşurat şi activitate de cercetare la Strauss Institute for the Advanced Study of Law & Justice din New York.

La Funchal a continuat să trăiască în primii trei ani de slujire prezbiterală, predând la seminarul diecezan şi colaborând cu parohia „Nossa Senhora do Livramento”. În 1995 s-a transferat în capitala Portugaliei, desfăşurând timp de cinci ani misiunea de capelan al Universităţii Catolice. În 2001 a fost trimis la Roma ca rector, timp de doi ani, al Colegiului Pontifical Portughez şi după doctorat a devenit profesor de Nou Testament şi estetică teologică în facultatea de teologie din UCP din Lisabona (2004-2018). Între timp a condus revista de studii teologice „Didaskalia” (2005-2012) şi Centrul pentru studii de religii şi culturi (2012-2017) al ateneului, şi a fost rector al capelei „Nossa Senhora da Bonança” (2010-2018).

Numit în 2011 consultant al Consiliului Pontifical al Culturii, anul următor a devenit vice-rector al UCP, desfăşurând şi activităţi de profesor invitat în Brazilia la universităţile catolice din Pernambuco şi Rio de Janeiro şi la facultatea de filozofie şi teologie a iezuiţilor din Belo Horizonte.

Intelectual rafinat, a publicat numeroase volume şi articole în domeniul teologic şi exegetic, precum şi diferite opere poetice, inspirându-se şi din limbajul literar şi filozofic. Expert în raportul dintre literatură şi teologie, în 2014 a reprezentat Portugalia la Ziua Mondială a Poeziei şi în ziarul „Expresso” se îngrijeşte de mai mulţi ani de o rubrică săptămânală cu titlul Ce sunt norii.

În 2018, papa Francisc mai întâi l-a ales să predice, de la 18 la 23 februarie, exerciţiile spirituale pentru Curia Romană la Ariccia despre tema „Elogiul setei”; şi apoi, la 26 iunie l-a numit arhivar şi bibliotecar al Sfintei Biserici Romane, ridicându-l în acelaşi timp la sediul titular de Suava, cu demnitate de arhiepiscop. Primind hirotonirea episcopală la Lisabona, în splendida mănăstire din secolul al XVI-lea dos Jerónimos, prin mâinile cardinalului patriarh Manuel Clemente – co-consacratori fiind cardinalul António Augusto dos Santos Marto, ordinariu de Leiria-Fátima, şi episcopul emerit de Funchal, Teodoro de Faría – a ales ca moto Considerate lilia agri („Priviţi crinii câmpului”), luat din predica de pe munte (Mt 6,28). La 1 septembrie a început noua funcţie şi la 4 decembrie l-a primit pe pontif în vizită la Biblioteca Apostolică şi la Arhiva Secretă a Vaticanului.

***

Ignatius Suharyo Hardjoatmodjo

Arhiepiscop de Jakarta (Indonezia)

O punte făcută spre Extremul Orient cu purpura care ajunge în ţara cu majoritate musulmană cea mai mare din lume ca număr de credincioşi. Printre noii cardinali aleşi de papa Francisc în acest consistoriu, Ignatius Suharyo Hardjoatmodja nu este unicul care provine din sud-estul asiatic, dar slujirea sa pastorală în întregime exercitată în Indonezia răspunde clar la o alegere făcută în perspectiva dialogului şi a misiunii. Într-o ţară întemeiată istoric pe cultura întâlnirii şi a păcii, dar în care în ultimii ani minoritatea creştină se confruntă în mod dureros cu forme de fundamentalism şi violenţe, arhiepiscopul de Jakarta, deşi în fermitatea intervenţiilor sale în domeniul social şi civil în apărarea drepturilor umane şi a moralităţii, este om de confruntare, capabil să îndrepte energii şi voinţă în vederea unei unităţi care să se hrănească din diferenţe. Umilinţă, profil scund, blândeţe, tonuri liniştite caracterizează al treilea cardinal din istoria Bisericii indoneziene, după Justinus Darmojuwono şi Julius Riyadi Darmaatmadja; pentru aceasta anunţarea cardinalatului său a fost primită cu favoare nu numai de catolicii locali, orgolioşi de alegerea pontificală, ci şi de numeroşi reprezentanţi ai comunităţilor islamice, adică de majoritatea celor peste 260 de milioane de locuitori din imensul arhipelag asiatic.

S-a născut la 9 iulie 1950 la Sedayu, arhidieceza de Semarang, în inima insulei Giava, într-unul din cele patru principate, cel de Bantul, din regiunea Yogyakarta, la circa 500 de kilometri de capitală. Al şaptelea din cei zece copii, a crescut într-o familie numeroasă şi rodnică în vocaţii: de fapt are un frate călugăr şi două surori călugăriţe. A intrat la 11 ani în seminarul mic din Mertoyudan, a obţinut diploma în 1968; apoi, transferându-se la Yogakarta, a dus înainte studiile de filozofie şi teologie, perfecţionate la Roma, la Universitatea Pontificală Urbaniana, unde a obţinut licenţa şi doctoratul în 1979 şi în 1981.

La 26 ianuarie 1976 a fost hirotonit preot de cardinalul Darmojuwono în capela Seminarului Mare din Yogakarta, unde s-a întors, imediat după ce a completat ciclul de studii, cu funcţia de formator. O slujire, cea din seminar, pe care a prestat-o până în 1997, ocupând în aceiaşi ani şi funcţiile de profesor de catehetică în Facultatea de Filozofie (din 1981 până în 1991) şi, la universitatea iezuiţilor  Sanata Dharma, de preşedinte al Departamentului de Filozofie şi Sociologie (din 1983 până în 1993) şi de decan al Facultăţii de Teologie (din 1993 până în 1997). În această perioadă ca preot a urmat şi însoţit suferinţele unei populaţii doborâte de dictatură.

Numit arhiepiscop de Semarang de Ioan Paul al II-lea la 21 aprilie 1997, a primit hirotonirea episcopală prin mâna cardinalului Darmaatmadja la 22 august. Serviens Domino cum omni humilitate („Slujindu-l pe Domnul cu toată umilinţa”) este motoul – luat din Faptele Apostolilor (20,19) – care de atunci îl însoţeşte.

Timp de trei ani, până în 2000, a condus Comisia pentru dialogul interreligios în cadrul Conferinţei Episcopale Indoneziene (KWI), al cărei secretar general a devenit din 2000 până în 2006, an în care a fost numit de Benedict al XVI-lea ordinariu militar pentru Indonezia şi a devenit vicepreşedinte al Conferinţei Episcopilor din ţară, până în 2012.

Între timp a fost chemat să preia moştenirea pastorală cardinalului Darmaatmadja, al cărui coadiutor a fost numit la 25 iulie 2009 în conducerea arhidiecezei de Jakarta. I-a urmat la 28 iunie 2010 şi pe urmele predecesorului a fundamentat activitatea pe trei pilaştri: credinţă, fraternitate şi slujire. O slujire nu exclusivă faţă de „mica turmă” catolică, ci capabilă să îmbrăţişeze în atenţie şi în grijă întreaga populaţie. În sintonie cu caracteristicile originare ale Indoneziei, este un promotor tenace al pluralismului şi al convieţuirii religioase. De patru ani include în planul pastoral redescoperirea lui Pancasila, Constituţia naţională, pentru a reflecta şi a contribui la bunul comun şi a alimenta un spirit unitar. Au fost repetate avertismentele sale într-o societate ameninţată de aviditate şi de corupţie şi a fost constantă angajarea sa, în colaborare cu instituţiile politice şi cu liderii celor mai mari organizaţii islamice, în conducerea populaţiei pe calea moderaţiei şi a primirii şi în împărtăşirea conştientizării pericolului oricărui fundamentalism.

Din 2012 este preşedinte al Conferinţei Episcopale, cu mandat reînnoit de trei ori, ultima dată (în desfăşurare până în 2021) a fost votat derogându-se de la regulament care prevede numai două mandate consecutive, ca expresie semnificativă a stimei de care se bucură şi a rolului de conducător moral şi spiritual care îi este recunoscut.

A participat la diferite adunări ale Sinodului Episcopilor: în 1998 la prima adunare specială pentru Asia, convocată de Ioan Paul al II-lea; în 2008 şi în 2012 la a douăsprezecea şi la a treisprezecea adunare generală ordinară, convocate de Benedict al XVI-lea despre temele Cuvântului lui Dumnezeu şi a noii evanghelizări; în 2014 – an în care a fost numărat şi printre membrii Congregaţiei pentru Evanghelizarea Popoarelor – şi în 2015 la a treia adunare extraordinară şi la a paisprezecea adunare ordinară, voite ambele de papa Francisc despre tema familiei.

***

Juan de la Caridad García Rodríguez

Arhiepiscop de San Cristóbal de La Habana (Cuba)

 Om cu moduri simple şi umile dar ferm pe principii, este convins că dialogul este unica posibilitate pentru a construi punţi de prietenie şi fraternitate chiar şi într-un context complex cum este cel din Cuba. Juan de la Caridad García Rodríguez a trăit mereu printre ai săi cu spiritul „misionarului”, încă de tânăr, slujirea pastorală de preot şi de episcop, dedicând o atenţie deosebită mărturiei şi transmiterii credinţei în viaţa poporului.

S-a născut la Camagüey la 11 iulie 1948 într-o familie simplă, primul din cei şase copii. Mama sa era o casnică şi tatăl său, mort în închisoare datorită unui atac de cord, lucra la trenuri. Încă adolescent a intrat în seminarul „Sfântul Vasile cel Mare” din El Cobre. Timp de un an a frecventat seminarul „El Buen Pastor” din Havana şi apoi a completat formarea teologică în seminarul „San Carlos y San Ambrosio” tot în capitală. Colegii săi de studiu, care au trăit toată perioada formării sacerdotale în Cuba, au fost hirotoniţi între 1970 şi 1971; el în schimb a devenit preot în biserica parohială din Morón la 25 ianuarie 1972, când încă nu împlinise douăzeci şi patru de ani. „Voi merge la toţi cei la care mă vei trimite; voi spune tot ceea ce îmi vei porunci”: este angajamentul luat în ziua aceea.

În anii şaptezeci din secolul trecut, în pofida controalelor regimului castrist care le interzicea preoţilor să predice în afara zidurilor bisericilor, „părintele Juanito” – cum era numit în mod familiar – trecea din casă în casă în sate pentru a distribui manifeste scrise mereu cu obiectivul de a reafirma principiile creştine. A făcut primii paşi ai activităţii sale în actuala dieceză de Ciego de Ávila – înfiinţată de Ioan Paul al II-lea în 1995 – dar şi la Morón şi la Jatibonico. În 1989 a fost transferat în parohia Florida, ocupându-se în acelaşi timp de alte comunităţi vecine. A fost co-autor al devoţionarului popular Los cubanos rezamos a Dios, precum şi fondator şi director al Escuela para Misioneros de la Diócesis.

La 15 martie 1997, papa Wojtyla l-a ales la scaunul titular de Gummi de Proconsulare numindu-l episcop auxiliar de Camagüey, unde a primit hirotonirea episcopală la 7 iunie acelaşi an, în biserica „Nuestra Senora de la Merced”, prin mâinile monseniorului Adolfo Rodríguez Herrera, care deja îl hirotonise preot. Ve y anuncia el Evangelio („Mergi şi vesteşte Evanghelia”) este motoul său episcopal.

În 1998 dieceza de Camagüey a fost ridicată la rangul de scaun mitropolitan şi la 10 iunie 2002 monseniorul Juan de la Caridad García Rodríguez a fost promovat arhiepiscop. Deosebit de atent la pastoraţia vocaţională, la laicat şi la necesităţile celor mai săraci, a dezvoltat programe de evanghelizare în care a valorizat rolul bunicilor în formarea religioasă a celor mai mici, instituind şi o pastoraţie specifică pentru pușcăriași.

În 2006 a prezidat prima adunare naţională a misiunilor, celebrată la Havana. În februarie acelaşi an a fost ales preşedinte al Conferinţei Episcopale Cubaneze şi, în această funcţie, a participat în 2007, la Aparecida, la a cincea Adunare Generală a Episcopatului Latinoamerican şi din Caraibe. În 2007 a fost numit membru al Consiliului Pontifical al Dreptăţii şi Păcii.

Ca arhiepiscop de Camagüey, la 29 noiembrie 2008 l-a primit pe cardinalul José Saraiva Martins, prefect emerit al Congregaţiei Cauzelor Sfinţilor, pentru beatificarea lui José Olallo Valdés, călugărul de la Fatebenefratelli – primul cubanez din insulă care a fost proclamat fericit – care în secolul al XIX-lea şi-a dedicat toată viaţa pentru a-i ajuta pe săraci, pe sclavi şi pe dezmoşteniţi. A demarat şi procesul de beatificare a predecesorului său la conducerea arhidiecezei, slujitorul lui Dumnezeu monseniorul Adolfo Rodríguez Herrera.

În cei paisprezece ani petrecuţi ca păstor la Camagüey a relansat, printre altele, seminarul „San Agustín” şi a reluat şi a dezvoltat numeroase opere în slujba celor mai săraci. Aceeaşi amprentă pastorală se regăseşte în aceşti primi trei ani petrecuţi la conducerea arhidiecezei de San Cristóbal de La Habana, care i-a fost încredinţată de Francisc la 26 aprilie 2016. Un stil misionar care-l face să stea alături de persoanele „rebutate”. Pentru el trebuie „să se dialogheze mereu pentru ca Biserica să poată găsi spaţii pentru misiunea sa evanghelizatoare, educatoare şi caritativă”, având conştiinţa că „Biserica trăieşte Evanghelia şi vesteşte Evanghelia şi denunţă ceea ce este greşit pentru ca să se poată înainta” pentru binele fiecărei persoane.

Actualmente este membru al Comitetului permanent al Conferinţei Episcopale Cubaneze şi preşedinte al Comisiei naţionale a misiunii şi a familiei: în această funcţie a fost ales reprezentant al episcopatului la Sinodul ordinar despre familie în 2014. Şi anul următor – aşa cum a făcut deja în 1998 cu Ioan Paul al II-lea şi în 2012 cu Benedict al XVI-lea – a fost printre prelaţii care l-au primit pe papa Francisc în timpul călătoriei apostolice în insula caraibeană.

Cu ceva mai mult de două luni în urmă a prezidat în catedrala din capitală funeraliile predecesorului său, cardinalul Jaime Lucacs Ortega y Alamino – mort la 26 iulie – amintindu-l îndeosebi ca un „păstor fidel” şi un „constructor de punţi”.

***

Fridolin Ambongo Besungu

Arhiepiscop de Kinshasa (Republica Democratică din Congo)

 De circa un an la conducerea uneia dintre cele mai mari arhidieceze africane, capucinul Fridolin Ambongo Besungu are o lungă experienţă pastorală şi este în prima linie pentru pacificarea naţională în ţara sa. De fapt, în urmă cu cincisprezece ani a început slujirea episcopală în dieceza de Bokungu-Ikela, pentru a trece după aceea în 2016 la scaunul mitropolitan de Mbandaka-Bikoro şi la sfârşitul anului 2018 la cel de Kinshasa. Consideră purpura încredinţată de papa Francisc o recunoaştere pentru că a încercat să „dea un pic de glas poporului nostru care suferă, pentru a spune că drumul pe care l-am ales este cel corect şi că trebuie să continuăm să dăm speranţă poporului”, istovit de un conflict care durează de mulţi ani şi înfometat de apariţia unor epidemii grave.

În vârstă de cincizeci şi nouă de ani, s-a născut la 24 ianuarie 1960 la Boto, în dieceza nordică Molegbe. A frecventat cursurile de filozofie în seminarul din Bwamanda şi de teologie la Institutul „Saint Eugène de Mazenod” din capitală. A făcut primele voturi la fraţii minori capucini în 1981 şi cele perpetue în 1987. Hirotonit preot la 14 august 1988, a obţinut şi doctoratul în teologie morală la Roma la Academia Alfonsiana.

A fost paroh la Bobito (1988-1989) şi a predat teologie morală la Universitatea Catolică din Congo la Kinshasa, la Seminarul Mare interdiecezan „Sfântul Petru şi Paul” la Lisala, şi din 1995 până în 2005, la Institutul Mazenod. În acelaşi timp a ocupat diferite funcţii în rândul părinţilor capucini şi în organismele de reprezentare a călugărilor, ca superior major şi vice-provincial al vice-provinciei din ordinul său în Republica Democratică din Congo, şi preşedinte național al adunării superiorilor majori (ASUMA) şi al circumscripției franciscanilor capucini din Africa (CONCAU).

A fost ales de Benedict al XVI-lea episcop de Bokungu-Ikela, în provincia nord-vestică a Ecuatorului, la 22 noiembrie 2004. A primit hirotonirea episcopală la 6 martie 2005 de Joseph Kumuondala Mbimba, arhiepiscop de Mbandaka-Bikoro, co-consacratori arhiepiscopul Giovanni d’Aniello, nunțiu apostolic în Republica Democratică din Congo, şi cardinalul Frédéric Etsou-Nzabi-Bamungwabi, arhiepiscop de Kinshasa. Omnia omnibus („Totul pentru toţi”) motoul ales de noul prelat, care a fost şi administrator apostolic de Kole, în centrul țării francofone cu majoritate creştină, iar în cadrul Conferinţei Episcopale Naţionale din Congo (CENCO) a prezidat comisia Dreptate şi Pace, timp de opt ani, şi pe cea pentru resursele naturale. Tocmai în această perioadă a primit amenințări cu moartea pentru repetatele condamnări împotriva exploatării neînfrânate a uriașelor zăcăminte şi a imenselor zone de pădure. Convins de importanţa de „a face rețea”, a pus în paralel prădarea Amazoniei cu aceea a patriei sale, unde „imediat ce este descoperită o resursă, fie minerale prețioase sau petrol, se ştie deja că va izbucni un război”.

La 5 martie 2016 papa Francisc l-a numit administrator apostolic de Mbandaka-Bikoro pentru a-l promova după aceea, la 12 noiembrie, arhiepiscop al aceluiași scaun. Imediat după aceea, în iunie 2017 a fost ales vicepreşedinte al CENCO. Şi în această perioadă a asumat un rol de prim plan în căutarea unei soluții paşnice la criza politică în desfăşurare în fosta colonie belgiană, deja chinuită de un conflict care provoacă mii de evacuați care fug de violenţe şi de virusul Ebola care continuă să secere victime. Îndeosebi a apărat cu curaj organizatorii catolici ai manifestațiilor democratice care au provocat reacții dure din partea forțelor de poliție. A co-prezidat dialogul care, cu semnarea Acordurilor de la San Silvestro, a dus la noi alegeri la sfârşitul anului 2018.

Autoritatea sa a fost întărită în sfârşit cu numirea din partea papei Francisc, la 6 februarie 2018, drept coadiutor de Kinshasa, la cererea bătrânului cardinal Laurent Monsengwo Pasinya. Căruia, după ce a participat în Vatican la Sinodul Episcopilor despre „Tinerii, credinţa şi discernământul vocațional”, i-a urmat la 1 noiembrie în acelaşi an.

***

Jean-Claude Hollerich

Arhiepiscop de Luxembourg (Marele ducat de Luxemburg)

Iezuit luxemburghez care a trăit timp de șaptesprezece ani în Japonia, unde a predat şi a ocupat funcţii de responsabilitate tot mai mare în Universitatea Sophia din Tokyo, în 2011 s-a întors în bătrânul continent ca arhiepiscop al Marelui Ducat şi de anul trecut prezidează Comisia Episcopatelor din Uniunea Europeană (COMECE) cu sediu la Bruxelles: este Jean-Claude Hollerich în vârstă de șaizeci şi unu de ani, aspru opozant al naționalismelor şi populismelor, în prima linie în îndemnul de a menține vii valorile şi visul părinţilor fondatori ai Europei Unite. Născut la 9 august 1958 la Differdange, în arhidieceza de Luxembourg, a petrecut copilăria la Vianden, unde locuia familia sa. După studiile secundare în Școala apostolică din Clairefontaine, întemeiată de părintele Léon Dehon, şi în liceul clasic din Diekirch, în 1978 s-a transferat la Roma, pentru a începe formarea la preoție la Gregoriana, unde a urmat doi ani de filozofie şi primul an de teologie, locuind în Colegiul Pontifical Germano-Ungar.

În 1981 a intrat în Societatea lui Isus, provincia din Belgia de sud şi Luxemburg, şi a desfășurat timp de doi ani noviciatul la Namur. După doi ani de activitate pastorală în capitala marelui ducat, în 1985 a ajuns pentru prima dată în Japonia,. Unde în patru ani a perfecționat mai întâi cunoașterea limbii şi a culturii locale şi după aceea a reluat studiile teologice la Universitatea Sophia din Tokyo, completând parcursul formativ în Germania (1989-1990), la Philosophisch-Theologische Hochschule Sankt Georgen din Frankfurt şi obținând licenţa.

Hirotonit preot la Bruxelles la 21 aprilie 1990, a desfășurat timp de patru ani studiile de limbă şi literatură germană la Ludwig-Maximilians Universität din München din Bavaria, terminate cu licenţa obținută în 1994 discutând teza Das Konstantinopolitanische Glaubensbekentnis. Eine Textuntersuchung („Crezul constantinopolitan. O investigație textuală”.

Pe frontul pastoral a însoţit Jeunesse étudiante chrétienne din Luxembourg şi grupuri din Communauté vie chrétienne (CVX) – asociație de laici care trăiesc credinţa creştină conform spiritualității sfântului Ignațiu de Loyola – ocupând în acelaşi timp funcţia de profesor în liceul francez Vauban din Luxembourg (1983-1985). În timpul perioadei petrecute în ținut bavarez (1990-1994) a fost însoțitor spiritual al seminariștilor în timpul anului propedeutic la Seminarul Mare din Luxembourg şi responsabil al pastoraţiei vocaționale.

Anul 1994 a fost anul transferării în ţara Soarelui Răsare: profesor de limba germană şi franceză şi de studii europene la Universitatea Sophia, a rămas acolo până în 2011, desfășurând propria misiune în slujba ateneului, a catolicilor din capitala japoneză, a Societății lui Isus şi a Conferinţei Episcopale naţionale. De fapt, în 1996 a devenit capelan al parohiei germane din Tokyo şi în 1997 membru al consiliului arhidiecezan pentru operele misionare şi pastorale, desfășurând ambele roluri până în 2006, când a terminat şi funcţiile de profesor asociat şi capelan al studenților din Universitatea Sophia, începute tot în 1999.

Între timp în 2001 a făcut studiile de doctorat la Institut pour Études de l’Union Européenne din Bonn, în Germania, şi la 18 octombrie 2002 a făcut voturile definitive în biserica „Sfântul Ignațiu” din Tokyo, trecând la provincia japoneză a Societății, pentru care – tot până în 2006 – a fost delegat provincial pentru promovarea vocațiilor (din 2002), director al Centrului catolic din Universitatea Sophia (din 2003) şi al unei mici comunităţi de iezuiți în capitală (din 2004).

După ce în 2006 a obţinut catedra ca profesor ordinar al ateneului născut dintr-o intuiție a lui Chiara Lubich, fondatoare a mișcării focolarinilor, în acelaşi an Hollerich a devenit superior al studiilor de după noviciat, pentru doi ani, şi a fost şi delegat al Conferinţei Episcopale Japoneze pentru pregătirea şi participarea la Ziua Mondială a Tineretului prezidată la Köln în 2005 de Benedict al XVI-lea. În 2008 a fost ales ca rector al comunităţii celor 65 de iezuiți de la Universitatea Sophia şi vice-rector pentru treburile generale şi studențești din acelaşi ateneu, intrând în contact direct cu numeroase comunităţi academice din Asia, Europa şi America. În acelaşi timp a fost consultant al provinciei japoneze a Societății lui Isus.

Din 2011 s-a întors în patrie, pentru că la 12 iulie în acel an a fost numit de papa Ratzinger arhiepiscop de Luxembourg. La 16 octombrie a primit hirotonirea episcopală în catedrala luxemburgheză, de predecesorul său Fernand Franck, co-consacratori cardinalul de Köln, Joachim Meisner, şi arhiepiscopul de Tokyo, Peter Takeo Okada, alegând ca moto Anuntiate. Făuritor al unei implicări mai mari a laicilor, şi îndeosebi a tinerilor, în domeniul eclezial, în 2013 a lansat în dieceză un proiect pastoral dedicat acestora din urmă şi în august 2014 a plecat cu 138 de studenți într-o călătorie în Thailanda de nord, la granița cu Myanmar, petrecând două săptămâni într-un lagăr de refugiaţi.

În 2015 a participat la a paisprezecea adunare generală ordinară a Sinodului Episcopilor centrată pe vocația şi misiunea familiei; experienţă repetată după aceea în 2018, cu a cincisprezecea adunare dedicată tocmai tinerilor. Dinamismul său pastoral l-a făcut un protagonist în viaţa Bisericii din bătrânul continent: preşedinte al Conferinţei Comisiilor Iustitia et Pax din Europa (2014-2018), la 29 septembrie 2017 a fost ales la conducerea Comisiei pentru tineri în cadrul Consiliului Conferințelor Episcopale din Europa (CCEE). Însă din 8 martie 2018, când a asumat președinția COMECE – care-i reunește pe episcopii europeni cu obiectivul de a examina politica şi legislația Uniunii Europene (UE) din punctul de vedere al doctrinei sociale a Bisericii – glasul său a asumat o rezonanță mai amplă în chemarea constantă la salvgardarea rădăcinilor creştine.

Din 3 aprilie prezidează şi Coetus internationalis ministrantium (CIM), asociația internațională a ministranților.

***

Álvaro Leonel Ramazzini Imeri

Episcop de Huehuetenango (Guatemala)

 Literalmente „episcop de frontieră”, Álvaro Leonel Ramazzini Imeri este din totdeauna în prima linie alături de populațiile mai sărace din Guatemala. Deschis la dialog peste tot, îndeosebi alături de indigenii descendenți ai maya şi ai migranţilor, susținându-i în revendicarea drepturilor lor, împotriva nedreptăților şi samavolniciilor, mai ales cele săvârșite de multinaționalele care prăduiesc resursele țării din America Centrală. Pentru această acțiune a sa a primit şi amenințări cu moartea.

Născut la 16 iulie 1947 la Ciudad de Guatemala, este cel mai mare din cei patru copii ai lui Ernesto Ramazzini şi Delia Imeri, de origini italiene, emigraţi din Lombardia. A frecventat primii trei ani ai școlii primare în Colegio de Jesús de Candelaria, al patrulea an în Escuela Pública  Miguel Hidalgo y Costilla din Chimaltenango şi al cincilea şi al șaselea an în Colegio El Rosario. Apoi a perfecționat pregătirea în Seminarul Mic conciliar din Santiago, tot în arhidieceza de Guatemala. A studiat filozofie şi teologie în Instituto Teológico Salesiano şi a încheiat formarea la preoție în Mexic, în seminarul diecezan din Mérida, în Yucatán.

A fost hirotonit preot la 27 iunie 1971 în catedrala din Guatemala de arhiepiscopul Mario Casariego, care i-a dat imediat funcţia de a se ocupa de seminarul mare „Asunción”. În acea perioadă, mai exact între 1976-1980, a studiat drept canonic la Universitatea Pontificală Gregoriana, obținând doctoratul.

Întors în Guatemala a fost mai întâi formator, apoi profesor de teologie şi apoi – din 1983 până în 1986 – rector al seminarului „Asunción”. A predat şi teologie şi drept canonic în Institutul teologic salezian, însoțind aceste slujiri cu îngrijirea pastorală în parohii.

La 15 decembrie 1988, Ioan Paul al II-lea l-a numit episcop de San Marcos şi la 6 ianuarie 1989 i-a conferit personal hirotonirea în bazilica „Sfântul Petru”. ¡Ay de mí sino evangelizo! („Vai mie dacă nu evanghelizez!”) este motoul său episcopal. În dieceză a fondat pastoraţia pământului, pentru valorizarea resurselor agricole şi a demnității muncitorilor rurali, şi Casa migrantului, pentru a tutela mai ales pe minorii neînsoțiți. În 1990 a devenit secretar general al Conferinţei Episcopale Guatemaleze (CEG), în cadrul căreia a ocupat numeroase funcţii până acolo încât a fost ales preşedinte în 2006. A terminat mandatul în 2008 şi pe moment este responsabil al Comisiilor pentru comunicații sociale şi pentru dreptate şi solidaritate. Dar a fost şi în fruntea pastoraţiei sociale, a Caritas-ului național, a pastoraţiei comunicațiilor, a pastoraţiei pușcăriașilor şi a celei pentru „movilidad humana”. Tot în cadrul CEG, a asumat un rol important în slujba promovării păcii în timpul războiului civil care a lovit ţara din 1960 până în 1996: de fapt a fost delegat al episcopilor guatemalezi în cadrul „Comisión multipartita” pentru verificarea comunităţilor populaţiei civile în rezistență în nordul lui Quiche (1990-1994) şi membru al sectorului religios în Comisia naţională de reconciliere, care a permis nașterea Dialogului național (1991-1996).

Angajat şi la nivel continental, a prezidat din 2000 până în 2006 Servicio internacional cristiano de solidaridad con los pueblos de América Latina „Óscar Romero” (SICSAL) şi din 2001 până în 2005 Secretariatul episcopal din America Centrală (SEDAC). Este semnificativă contribuția sa în Consiliul Episcopal Latinoamerican (CELAM): a luat parte la conferințele generale din 1992 la Santo Domingo şi din 2007 la Aparecida; şi între 1991 şi 1995 a fost responsabil al secțiunii pentru ecumenism şi dialog interreligios. În 2011 a primit premiul „Pacem in terris” – acordat „pentru a onora o persoană care se remarcă în pace şi în dreptate, nu numai în ţara proprie ci în lume” – şi la 14 mai 2012 a fost transferat de Benedict al XVI-lea la scaunul rezidențial de Huehuetenango, care are aproape un milion de credincioşi, la granițele cu statul mexican Chiapas. După intrarea în dieceză, la 14 iulie, a relansat şi mai mult slujirea sa în rândul săracilor, devenind punct de referință mai ales pentru populațiile indigene care îndură violenţe şi nedreptăți. Pasionat de muzică şi literatură, iubește şi fotbalul şi plimbările lungi în mijlocul naturii. În cadrul Curiei Romane, din 1990 este membru al Comisiei Pontificale pentru America Latină şi din 1991 până în 1996 a fost membru al Consiliului Pontifical pentru Dialogul Interreligios. În 1997 a luat parte la Adunarea specială a Sinodului Episcopilor pentru America.

***

Matteo Maria Zuppi

Arhiepiscop de Bologna (Italia)

Roman, legat încă din tinerețe de Comunitatea „Sfântul Egidiu”, de patru ani la conducerea Bisericii de Bologna, Matteo Maria Zuppi este unicul dintre arhiepiscopii rezidențiali din Italia care primeşte purpura în acest consistoriu.

În Urbe s-a născut la 11 octombrie 1955, al cincilea din cei şase copii ai jurnalistului şi fotografului Enrico, care din 1947 până în 1979 a lucrat în Vatican la conducerea săptămânalului „L’Osservatore della Domenica”, şi a lui Carla Fumagalli, nepoată a cardinalului Carlo Confalonieri, care în 1978 ca decan al Colegiului Sacru a prezidat înmormântările a doi pontifi: Paul al VI-lea şi Ioan Paul I.

În 1973, student la liceul Virgilio l-a cunoscut pe Andrea Riccardi, fondatorul Comunităţii „Sfântul Egidiu”, începând să frecventeze comunitatea şi colaborând la activitățile în slujba celor din urmă promovate de ea: de la școlile populare pentru copiii marginalizați din mahalalele romane la inițiativele pentru bătrâni singuri şi non-autosuficienţi, pentru imigrați şi cei fără locuință fixă, bolnavi terminali şi nomazi, neputincioși şi dependenți de droguri, pușcăriași şi victime ale conflictelor; de la cele ecumenice pentru unitatea dintre creştini la cele pentru dialogul interreligios, concretizate în Întâlnirile de la Assisi. La douăzeci şi doi de ani, după absolvirea în litere şi filozofie la Universitatea La Sapienza, cu o teză în istoria creștinismului, a intrat în seminarul diecezei suburbane de Palestrina, urmând cursurile de pregătire la preoție la Universitatea Pontificală Laterană, unde a obţinut bacalaureatul în teologie.

Hirotonit preot pentru clerul din Palestrina la 9 mai 1981, în catedrala „Sfântul Agapit martir”, de episcopul Renato Spallanzani, imediat după aceea a fost numit vicar al parohului bazilicii romane „Santa Maria in Trastevere”, monseniorul Vincenzo Paglia. Şi când în 2000 acesta din urmă a fost ales episcop, succesiunea naturală a fost cu „părintele Matteo” – aşa cum îl numesc toţi şi astăzi – care a ocupat funcţia timp de zece ani. Încardinat la Roma la 15 noiembrie 1988, a fost şi rector al bisericii „Santa Croce alla Lungara” din 1983 până în 2012, şi membru al consiliului prezbiteral diecezan din 1995 până în 2012. În al doilea cincinal ca paroh la Trastevere, din 2005 până în 2010, a fost în afară de asta prefect al celei de-a treia prefecturi din Roma şi din 2000 până în 2012 asistent ecleziastic general al Comunităţii „Sfântul Egidiu”, după ce a desfășurat cu Riccardi şi un rol de mediere în Mozambic în procesul care a dus la pace după peste șaptesprezece ani de război civil sângeros.

Între timp în 2010 a părăsit bazilica din Trastevere pentru a începe slujirea de paroh de „Sfinții Simon şi Iuda Tadeu” la Torre Angela, una din comunitățile cele mai populate ale diecezei, în periferia imensă orientală a orașului; şi în 2011 a devenit şi prefect al celei de-a șaptesprezecea prefecturi din Roma. Puţin după aceea, la 31 ianuarie 2012 a fost numit de Benedict al XVI-lea episcop titular de Villanova şi auxiliar de Roma.

A primit hirotonirea episcopală la 14 aprilie prin mâinile cardinalului vicar de atunci Agostino Vallini, co-consacratori arhiepiscopul Giovanni Battista Pichierri şi episcopul Vincenzo Paglia, astăzi arhiepiscop, predecesor al său ca paroh de „Santa Maria in Trastevere” şi ca asistent ecleziastic al Comunităţii „Sfântul Egidiu”. Alegând ca moto Gaudium Domini fortitudo vestra, monseniorul Zuppi a asumat îngrijirea pastorală a sectorului centru.

La 27 octombrie 2015 a fost promovat de papa Francisc la scaunul mitropolitan de Bologna, succesor al cardinalului Carlo Caffarra, şi a făcut intrarea în catedrala „Sfântul Petroniu” la 12 decembrie în acelaşi an. După ce a convocat congresul euharistic diecezan, deschis la 13 noiembrie 2016, pentru încheierea căruia l-a primit pe pontif în vizită în capitala regiunii Emilia Romagna la 1 octombrie 2017. După un an, a participat la a XV-a adunare generală ordinară a Sinodului Episcopilor, dedicat tinerilor.

Autor al unor publicații cu caracter pastoral, când a aflat că papa intenționa să-l creeze cardinal se afla la Lourdes pentru un pelerinaj regional organizat de Unitalsi.

***

Cristóbal López Romero

Arhiepiscop de Rabat (Maroc)

Un semn de atenţie faţă de Biserica din Africa de Nord (care în afară de Maroc cuprinde şi Libia, Tunisia şi Algeria), faţă de mica turmă de catolici care trăiesc într-o lume majoritar musulmană şi faţă de casa domnitoare care a făcut din această ţară un simbol al islamului moderat şi deschis. Cristóbal López Romero, arhiepiscop salezian de Rabat, explică astfel, cu umilinţa care-l distinge, decizia papei Francisc de a-l crea prim cardinal din ţara nord-africană.

Șaizeci şi şapte de ani, cu un trecut de jurnalist şi de misionar în America Latină, este unul dintre cei doi spanioli – celălalt este combonianul Ayuso Guixot – care primeşte purpura în acest consistoriu. De mai puţin de doi ani este la conducerea comunităţii mici din capitala marocană, pe care-i place s-o definească o Biserică „nesemnificativă” numeric, dar „semnificativă” pentru că este purtătoare a unui mesaj: acela că trebuie lucrat în domeniul dialogului împotriva fundamentalismelor violente şi să ne cunoaștem pentru a depăși prejudecățile, convins fiind că ciocnirile, conflictele şi războaiele îşi au originea în ignorarea culturală şi în ignorarea celuilalt şi că trebuie depășite conceptele de simplă „conviețuire” şi „toleranță” pentru a trece la respect şi la stima reciprocă drept autentice vehicule de pace şi fraternitate.

Născut la 19 mai 1952 la Vélez-Rubio, în dieceza de Almería, în 1964 a intrat în familia călugărească întemeiată de sfântul Ioan Bosco, făcând primele voturi la 16 august 1968, la vârsta de șaisprezece ani, şi făcând voturile solemne la douăzeci şi doi de ani, la 2 august 1974. După ce a completat studiile secundare în seminarul salezian din Girona, între 1973 şi 1979, a terminat formarea filozofică şi teologică la seminarul salezian din Barcelona. În afară de asta în 1982 a luat diploma în științele informației, secțiunea jurnalism, la Universitatea autonomă din capitala catalană.

Hirotonit preot la 19 mai 1979, a desfășurat inițial slujirea în favoarea marginalizaților din cartierul periferic La Verneda, tot la Barcelona. În 1984 a plecat în Paraguay, unde timp de doi ani s-a ocupat de pastoraţia tineretului în Colegiul salezian din Asunción şi apoi a fost delegat provincial al pastoraţiei vocaționale a tineretului (1986-1992). În acelaşi timp, pentru un an a condus şi „Buletin salezian” (1991-1992), apoi a fost paroh în capitala paraguayană (1992-1994). Superior al provinciei Societății saleziene a lui don Bosco în Paraguay (1994-2000), a fost director al comunităţii şi profesor în Colegiul din Asunción (2000-2002), după care a desfășurat activitatea în misiunile saleziene din ţara sud-americană (2002-2003).

Transferându-se în Maroc, a fost director al comunităţii şi al pastoraţiei parohiale şi școlare în Centrul de formare profesională din Kénitra (2003-2011), înainte de a se întoarce în America Latină ca superior al provinciei saleziene din Bolivia (2011-2014). Întors în patrie ca superior al provinciei saleziene de María Auxiliadora (2014-2017), la 29 decembrie 2017 a fost numit de papa Francisc arhiepiscop de Rabat, succesor al francezului Vincent Landel, apartenent la congregația Preasfânta Inimă a lui Isus de Bétharram. A primit hirotonirea episcopală la 10 martie 2018, în catedrala „Sfântul Petru” din Rabat, prin impunerea mâinilor cardinalului Juan José Omella, arhiepiscop mitropolit de Barcelona, co-consacratori cardinalul franciscan Carlos Amigo Vallejo, arhiepiscop emerit de Sevilla, şi arhiepiscopul Vito Rallo, nunțiu apostolic în Maroc. Adveniat regnum tuum este motoul ales pentru activitatea sa în slujba comunităţii catolice mici în mijlocul majorităţii de musulmani sunniți de rit malahit. În arhidieceză, al cărei teritoriu este mai mare decât cel italian, creştinii sunt toţi străini şi aparțin la circa o sută de naționalități diferite: un grup foarte consistent este constituit din tineri care provin din țările sub sahariene care ajung în Maroc pentru a studia sau pentru că încearcă să emigreze spre coastele europene. Şi pentru aceasta López Romero a continuat să dea impuls institutului ecumenic de teologie „Al Mowafaqa” care înseamnă „acordul”, „înţelegerea”, rod al prieteniei şi al contactelor dintre predecesorul său şi păstorul luteran preşedinte al Bisericii evanghelice locale.

Din 30 până în 31 martie l-a primit pe pontif cu ocazia călătoriei făcute la al optulea centenar al întâlnirii istorice dintre sfântul Francisc de Assisi şi sultanul al-Malik al-Kamil.

***

Michael Czerny

Arhiepiscop titular de Benevento

Subsecretar al Secțiunii Migranţi din Dicasterul pentru Slujirea Dezvoltării Umane Integrale

Este unul din cei doi colaboratori direcți ai papei Francisc în secțiunea din Dicasterul pentru Slujirea Dezvoltării Umane Integrale care se ocupă de migranţi şi refugiaţi: iezuitul Michael Czerny şi-a format o lungă experienţă în sfera socială şi în apărarea drepturilor umane, dedicându-se personal în slujba fie a ordinului călugăresc fondat de sfântul Ignațiu, fie a Bisericilor locale în care ajungea să trăiască, mai întâi în America, apoi în Africa.

European de origine, dar nord-american de formare, s-a născut la 18 iulie 1946 la Brno, în Cehoslovacia de atunci, astăzi Republica Cehă. După doi ani familia s-a transferat la Montreal în Canada. Aici a frecventat Loyola hign school şi în 1963, după ce a luat diploma, a intrat în provincia canadiană de limbă engleză a Societății lui Isus. Hirotonit preot la 9 iunie 1973, a obţinut doctoratul în științe umane, gândire socială şi teologie, program de studii interdisciplinare, la Universitatea din Chicago în 1978.

Anul următor, la Toronto, a întemeiat Centrul (acum se numește Forum) iezuiţilor pentru credinţă şi dreptate socială şi a fost primul său director până în 1989, când, ca urmare a asasinării a şase confrați, petrecute în noaptea de 16 noiembrie la Universitatea centro-americană (UCA) din San Salvador, s-a oferit să-i înlocuiască. Între timp a trăit mai multe luni în Cehoslovacia şi în Franţa, la comunitatea Arca fondată de Jean Vanier la Trosly-Breuil (1987-1988).

Transferându-se în ţara centro-americană, din 1990 până în 1991 a fost director al Institutului pentru drepturile umane din UCA şi în 1991 a ocupat funcţia de vice-rector al ateneului. A oferit propria contribuție şi la Națiunile Unite, ca mediator în negocierile care au dus la sfârşitul războiului civil din El Salvador, desfășurat din 1980 până în 1992.

Timp de zece ani, până în 2002, a desfășurat după aceea rolul de secretar al Secretariatului pentru dreptatea socială de la curia generală a iezuiţilor din Roma. În 1995 a participat la a XXXIV-la Congregație generală a Societății fondate de sfântul Ignațiu de Loyola şi a fost membru al unei comisii de investigație trimise de Națiunile Unite în Haiti în cursul crizei care a urmat după lovitura de stat militară a președintelui ales.

Din America centrală părintele Czerny s-a transferat după aceea în Africa (2002-2010) unde a fondat şi a condus African Jesuit Aids Network (AJAN), rețea de susținere a iezuiţilor africani angajați să dea răspunsuri la pandemia SIDA. În această perioadă a predat la Hekima College, în Catholic University of Eastern Africa din Nairobi, colaborând cu Conferința Episcopală din Kenya.

Întărit de această cunoaștere a lumii africane, în 2009 a fost numit de Benedict al XVI-lea expert la a doua adunare specială pentru continent a Sinodului Episcopilor şi în 2010 a fost rechemat definitiv la Roma, drept consultant al Consiliului Pontifical al Dreptăţii şi Păcii, prezidat de cardinalul Peter Kodwo Appiah Turkson. În 2016, în cadrul procesului de unire a diferitelor Consilii Pontificale – între care însuși „Iustitia et pax” – unite în Dicasterul pentru Slujirea Dezvoltării Umane Integrale, papa Francisc, în funcţia sa de conducător direct al Secțiunii care se ocupă specific de problema refugiaților şi migranţilor, la 14 decembrie l-a numit colaborator al său, cu denumirea de subsecretar, începând de la 1 ianuarie 2017.

În octombrie 2018, părintele Czerny a participat la a XV-a Adunare generală ordinară a Sinodului Episcopilor despre tema „Tinerii, credinţa şi discernământul vocațional” şi la 4 mai a fost numit secretar special al Adunării sinodale pentru Amazonia, care se desfășoară în Vatican de la 6 la 27 octombrie. Un rol pe care vrea să-l desfășoare în slujba popoarelor indigene şi în apărarea ambientului tot mai prădat din regiune, aşa cum a declarat el însuși la Bogota, în cursul întâlnirii pre-sinodale organizate de Consiliul Episcopal Latinoamerican (CELAM) şi de Rețea eclezială pan amazoniană (REPAM). A contribuit şi la cartea Comisiei Pontificale pentru America Latină (PCAL) intitulată Intrarea năvalnică a mișcărilor populare. „Rerum novarum” din timpul nostru, îngrijită de Guzmán Carriquiry Lecour şi Gianni La Bella.

În ajunul consistoriului, vineri 4 octombrie, a primit de la papa Francisc, în bazilica „Sfântul Petru”, hirotonirea episcopală împreună cu trei nunții apostolici. I-a fost încredințat sediul titular de Benevento, cu titlu personal de arhiepiscop.

***

Michael Louis Fitzgerald

Arhiepiscop titular de Nepte

Nunțiu apostolic

Pasionat creator de relaţii cu credincioşii de alte religii, expert în cultură arabă, a slujit Biserica aproape douăzeci de anii la vârfurile din Secretariatul pentru Necreștini, mai apoi Consiliul Pontifical pentru Dialogul Interreligios (CPDI), şi apoi timp de peste un cincinal ca reprezentant pontifical în Egipt: britanicul Michael Fitzgerald este unul din cei trei prelați de peste optzeci de ani care primesc purpura de la papa Francisc în al șaselea consistoriu din pontificatul său.

Născut la 17 august 1937 la Walsall, în arhidieceza engleză de Birmingham, din părinți irlandezi, a fost hirotonit preot al misionarilor din Africa (Părinţii albi) la 3 februarie 1961, de cardinalul William Godfrey, arhiepiscop mitropolit de Westminster. A obţinut doctoratul în teologie la Universitatea Pontificală Gregoriana (1965), cu o teză despre „Intenția misionară a apologeților latini” şi doctoratul în arabă cu laude la School of Oriental and African Studies de la Universitatea din Londra (1968).

După ce a predat timp de zece ani la Institutul pontifical de studii arabe şi de islamistică (PISAI) din Roma (1968-1978, devenind director din 1972) şi în acelaşi timp la Makerere University din Kampala, în Uganda (Departament de studii religioase, 1969-1971), a desfășurat doi ani de muncă pastorală la Halfa Jedida, în arhidieceza de Khartoum, în Sudan. Din 1980 până în 1986 a făcut parte din Consiliul general al misionarilor din Africa. Apoi, la 14 februarie 1987, a fost numit secretar al Secretariatului pentru Necreștini, unde fusese consultant timp de un deceniu din 1972 până în 1982. Şi în dicasterul din Curia Romană pentru relațiile cu exponenți din alte religii – care a fost instituit de Paul al VI-lea în duminica de Rusalii din 1964, în adeziune la spiritul Conciliului al II-lea din Vatican, îndeosebi al declarației „Nostra aetate” – a continuat să desfășoare funcţia delicată şi atunci când el a asumat actuala denumire (1988). Mai mult, cu trecerea timpului a ajuns să ocupe responsabilități tot mai mari: ales la sediul titular de Nepte la 6 decembrie 1991 de Ioan Paul al II-lea, care i-a conferit hirotonirea episcopală la 6 ianuarie 1992 – co-consacratori arhiepiscopii Giovanni Battista Re, substitut de la Secretariatul de Stat, şi Josip Uhač, secretar de la Congregația pentru Evanghelizarea Popoarelor – la 1 octombrie 2002 a fost promovat preşedinte al CPDI şi ridicat la demnitatea de arhiepiscop. În această funcţie a început să semneze mesajele anuale cu ocazia principalelor sărbători ale altor religii: musulmanilor la sfârşitul Ramadanului, hindușilor pentru Diwali, budiștilor pentru Vesakh.

În perioada rămânerii lungi la CPDI a fost şi consultat al Consiliilor Pontificale al Pastoraţiei pentru Migranţi şi Itineranți (1987-2002), Iustitia et pax (1991-2003), al Culturii (1993-2003) şi Cor Unum (1994-2000); membru al Comitetului central pentru Marele Jubileu al anului 2000 (ca preşedinte al Comisiei pentru dialog, 1995-2001), al Comisiei Pontificale pentru America Latină (1999-2006), al Grupului mixt de lucru între Biserica catolică şi Consiliul ecumenic al Bisericilor (1999-2002) şi al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unității Creştinilor (2002-2006).

La 15 februarie 2006 a fost numit de Benedict al XVI-lea nunțiu apostolic în Egipt, una din țările cele mai populate din Africa şi din Orientul Mijlociu, şi delegat la Liga Statelor Arabe.

După ce a încetat serviciul diplomatic în octombrie 2012 s-a stabilit în comunitatea Părinţilor Albi la Saint Anne, Ierusalim. Ulterior, la sfârşitul anului 2018 s-a transferat în noua casă a congregației la Liverpool, în Anglia natală.

Premiat cu diferite decorații, este autor de cărți despre dialogul dintre religii în perspectiva catolică şi de numeroase articole despre această temă, publicate în revistele „Concilium”, „Islamochristiana”, „Pro Dialogo”, „Gregorianum” şi „Origins”.

***

Sigitas Tamkevičius

Arhiepiscop emerit de Kaunas (Lituania)

 „Dacă în urmă cu 35 de ani, când am fost închis în pușcăria KGB-ului, pe care dumneavoastră l-aţi vizitat cu puţin timp în urmă, mi-aş fi imaginat că un papă va veni într-o zi chiar acolo, suportarea suferinței ar fi fost mult mai ușoară. Mulţumesc, Sfinte Părinte! Pentru mine este un vis. Dumneavoastră aţi venit să vizitați Golgota lituaniană!”. Este semnificaţia profundă a purpurei iezuitului Sigitas Tamkevičius în aceste cuvinte, rostite de el însuși la 23 septembrie 2018 în timpul întâlnirii lui Francisc cu reprezentanții Societății lui Isus în nunțiatura apostolică din Vilnius, cu ocazia călătoriei în țările baltice.

Martor curajos, capabil să reziste regimului sovietic şi în închisoare, la munca silnică şi în exilul din Siberia, n-a încetat niciodată să-şi ridice glasul în apărarea libertății religioase şi civile. Pentru a denunța persecuții şi încălcări ale drepturilor a inventat în mod creativ un samizdat, buletin clandestin cu „cronicile” Bisericii catolice lituaniene.

S-a născut la 7 noiembrie 1938 la Krikstonys, în provincia Lazdijai, în dieceza de Vilkaviškis, în Lituania de sud. După ce a obţinut diploma la școala secundară din Seirijai în 1955, a intrat în seminarul din Kaunas. A continuat studiile de teologie şi, după câţiva ani de serviciu militar în armata sovietică, a absolvit în 1962, tot în seminar. A primit hirotonirea sacerdotală de la episcopul Petras Maželis, administrator apostolic de Telšai, la 18 aprilie 1962. În anii următori a fost vicar în parohiile Alytus, Lazdijai, Kurdirkos Naumiestis, Prienai şi Simnas. În 1968 a intrat în Societatea lui Isus, în vremea în care ordinul călugăresc era ilegal conform legii sovietice.

A fost printre inițiatorii petițiilor pentru a protesta împotriva restricțiilor discriminatoare ale regimului sovietic faţă de seminarul din Kaunas. Pentru acest motiv autoritățile sovietice i-au interzis să exercite slujirea sa preoțească şi l-au constrâns să lucreze, timp de un an, în fabrică şi într-o zonă de asanare.

În 1972, în timp ce era vicar în parohia din Simnas – şi apoi paroh la Kybartai din 1975 până în 1983 – a început publicația clandestină Cronica Bisericii catolice din Lituania, care a înregistrat şi a făcut publice în Occident faptele de discriminare religioasă în Lituania sovietică. În 1978, împreună cu alți patru preoţi lituanieni, a dat naștere şi Comitetului catolic pentru apărarea drepturilor credincioșilor: un grup care a denunțat lumii adevărul a ceea ce se întâmpla în spatele cortinei de fier. Redactorii Cronicii – ale cărei denunțuri făceau apel, îndeosebi, la conținuturile Declarației de la Helsinki (1975), semnată şi de Uniunea Sovietică – eram în mod sistematic arestați şi închiși, dar cineva era mereu gata să-i înlocuiască. Chiar şi printre atâtea „atenții” din partea rău-famatului KGB, Tamkevičius s-a îngrijit de publicația Cronica timp de 11 ani, până la arestarea sa petrecută în 1983. Judecat cu acuza de propagandă şi agitare antisovietică, a fost condamnat la zece ani de închisoare şi de exil. A petrecut pedeapsa de detenție în lagărele de muncă din Perm’ şi în Mordovia. Exilat în Siberia în 1988, a fost eliberat după cotitura realizată de politica sovietică prin aşa-numita perestroika.

Întors la libertate, a reluat mărturia sa fără să aibă cuvinte de supărare faţă de persecutorii săi. În 1989, Conferința Episcopală Lituaniană l-a chemat la funcţia de director spiritual al Seminarului din Kaunas şi după un an a devenit rector.

La 8 mai 1991, Ioan Paul al II-lea îi încredinţează sediul titular de Turuda, numindu-l episcop auxiliar de Kaunas, unde a primit hirotonirea episcopală la 19 mai, în catedrala „Sfinții Petru şi Paul”, de la cardinalul arhiepisco Vicentas Sladkevičius. Ca moto a ales Dominus illuminatio mea („Domnul este lumina mea”), luat din Psalmul 26.

În septembrie 1993 l-a primit pe Ioan Paul al II-lea, împreună cu ceilalți episcopi lituanieni, în călătoria apostolică în țările baltice: îndeosebi i-a prezentat realitatea noilor generații pe stadionul din Kaunas. Şi în 1994 a participat la adunarea Sinodului Episcopilor dedicată vieţii consacrate, luând cuvântul pentru a prezenta realitatea călugărilor şi călugărițelor din Lituania care au știut să reziste la persecuție în clandestinitate.

La 4 mai 1996, papa Wojtyla l-a promovat arhiepiscop mitropolit de Kaunas, unde a rămas peste nouă ani, luând din experienţa sa de suferinţă forţa pentru o slujire pastorală atentă mereu la temele libertății religioase, dialogului, apărării demnității umane. În cadrul Conferinţei Episcopale Lituaniene a fost preşedinte (1999-2002, 2005-2008 şi 2008-2014) şi vicepreşedinte (2002-2005). În afară de asta, din 2005 până în 2015 a fost preşedinte al Comisiei pentru comunicațiile sociale şi, din 2011 până în 2014, responsabil al Consiliului pentru problemele sociale.

La 11 iunie 2015, papa Francisc a acceptat renunțarea sa conducerea pastorală a arhidiecezei, prezentată datorită ajungerii la limita de vârstă. Însă l-a voit alături de el, la 23 septembrie 2018, în vizita la închisorile cartierului general al KGB la Vilnius. Într-una din acestea astăzi este instalat un memorial care aminteşte persecuțiile, cu multe fotografii de episcopi, preoţi şi laici deținuți din cauza credinţei. Şi acolo este şi fotografia cardinalului Tamkevičius. Tocmai pentru mărturia sa, la 13 ianuarie 2014, în sediul parlamentului Republicii Lituania, i-a fost conferită decorația Libertății.

***

Eugenio Dal Corso

Episcop emerit de Benguela (Angola)

Purpură da, însă cu un angajament şi o promisiune: imediat ce va primi însemnele de cardinal de la papa Francisc se va întoarce imediat la Caiundo, un colț sărac din Angola unde – de când cu mai mult de un an a devenit episcop emerit – primeşte persoanele mai fragile în centrul pastoral dedicat sfintei Josefina Bakhita. Relansarea slujirii faţă de cei din urmă este codul secret al numirii de cardinal care a ajuns la Eugenio Dal Corso la optzeci de ani, dar încă în misiune în Africa după ce a fost în prima linie în cartierele romane, la Poggioreale şi în cartierele cele mai sărace din jurul orașului Buenos Aires.

De altfel, intenția de a fi misionar a avut-o încă de copil. S-a născut la 16 mai 1939 într-un mic cătun numit Corso – de aici numele – în teritoriul parohiei de Lugo Valpantena di Grezzana, în dieceza şi provincia de Verona. Al doilea din cei şase copii ai lui Rodolfo Dal Corso şi Teresa Bellorio, a fost botezat cu numele de Eugenio în cinstea papei Pius al XII-lea, care a fost ales la 12 martie în acel an.

A frecventat școala elementară în cătunul său şi la vârsta de 10 ani a fost primit, ca aspirant la preoție şi deja cu ideea misiunii, într-o casă a congregației întemeiate de preotul veronez Giovanni Calabria (Slujitorii Săraci ai Providenței Divine). Apoi, după ce a terminat formarea liceală, a intrat în noviciatul congregației şi a făcut primele voturi la 8 septembrie 1959.

După voturile călugărești a fost trimis la Grottaferrata, aproape de Roma, într-un colegiu al Operei Don Calabria, pentru a studia teologie dogmatică la Universitatea Pontificală Laterană. Hirotonit preot la 7 iulie 1963 în casa din Nazaret, la Verona, a început slujirea pastorală la Roma în parohia – pe atunci încredinţată congregației sale – „Santa Maria della Misericordia” din cartierul Gordiani, printre barăcile din periferia orientală a orașului.

După trei ani a fost transferat în colegiul Slujitorilor Săraci ai Providenței Divine la Verona pentru a completa teza de licență despre „Părintele Giovanni Calabria şi fraţii despărțiți”. După ce a obţinut doctoratul la Lateran, a rămas încă alți patru ani în orașul veronez ca profesor în Casa de formare şi ca vice-paroh la „Santa Maria della Pace” (Madonna di Campagna), şi în acest caz în periferie. Apoi, în decembrie 1970 a fost trimis la Napoli, ca paroh de „San Giacomo degli Italiani” la Poggioreale, aproape de închisoare. În acel context social delicat a desfășurat slujirea sa pastorală timp de aproape cinci ani.

În ianuarie 1975 superiorii săi, acceptându-i cererea pasionată, l-au trimis misionar în Argentina: prima funcţie a fost într-o zonă de frontieră, în orășelul Laferrere, la treizeci de kilometri de capitala Buenos Aires, unde a întemeiat parohia dedicată lui „Nuestra Senhora de la Paz”, care cuprinde un teritoriu cu circa douăzeci de mii de locuitori.

În 1986, după unsprezece ani de activitate în Argentina, a cerut să plece în Angola, unde Slujitorii Săraci ai Providenței Divine au acceptat să conducă seminarul diecezei de Uije, în nordul țării, la granița cu Republica Democratică din Congo.

A ajuns în fosta colonie portugheză la 7 martie 1986 şi este acolo şi astăzi, la peste treizeci de ani de distanță, ca misionar, în pofida războiului civil, început în 1975 şi continuat, cu unele întreruperi, până în 2002. Îndeosebi, după cinci ani la Uije, a fost trimis în capitala Luanda, pentru a conduce noua casă a congregației, o școală elementară şi o școală medie, precum şi un mic spital care au devenit de acum puncte de referință pentru populaţie. În afară de asta, în 1991 a fost ales provincial al familiei sale călugărești.

La 15 decembrie 1995, Ioan Paul al II-lea l-a numit coadiutor al diecezei de Saurimo, în nord-estul Angolei, în provincia Luanda Sud. A primit hirotonirea la 3 martie 1976 la Luanda de arhiepiscopul Félix del Blanco Prieto, nunțiu apostolic, co-consacratori episcopii Andrea Veggio, auxiliar de Verona, şi Pedro Marcos Ribeiro da Costa, ordinarius de Saurimo.

Sapientia este motoul episcopal care i-a inspirat acțiunea, şi atunci când la 15 ianuarie 1997 i-a urmat monseniorului Ribeiro da Costa, lucrând timp de doisprezece ani la Saurimo. Apoi, la 18 februarie 2008, Benedict al XVI-lea l-a transferat în marea dieceză de Benguela, în centrul-sudul țării. După zece ani, la 26 martie 2018, a renunțat la conducerea pastorală datorită ajungerii la limita de vârstă. Întărit de vocația sa misionară şi simţindu-se încă sănătos, a ales totuşi să nu se retragă, ci să continue să lucreze în prima linie în dieceza de Menongue, una dintre cele mai nevoiașe din Angola. Şi la 22 iulie 2018 administratorul apostolic Pío Hipunyati l-a numit capelan al centrului pastoral Sfânta Josefina Bakhita din Caiundo, comunitate mică în provincia Kuando Kubango, în sudul țării, la 130 de kilometri de capitală. Şi tocmai în „periferia periferiilor” a ajuns la el știrea despre purpură, prima conferită unui membru al congregației sfântului Ioan Calabria. Deja a anunțat că, după ce va bereta şi inelul, se va întoarce imediat la Caiundo pentru a relansa slujirea sa adusă celor mai săraci.

(După L’Osservatore Romano, 6 octombrie 2019)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.