Categorii

Müller: „Nimeni nu are dreptul să-l acuze pe papa”

„Nimeni nu are dreptul să-l acuze pe papa nici să-i ceară să-şi dea demisia!”. Atacurile şi polemicile publice „ajung să pună în discuţie credibilitatea Bisericii şi misiunea sa”. cardinalul Gerhard Ludwig Müller, teolog şi prefect emerit al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, ne primeşte în locuinţa sa din „Piazza della Città Leonina”, în camerele în care a locuit timp de un sfert de secol cardinalul Joseph Ratzinger. Este preocupat faţă de climatul care se respiră în Biserică, faţă de tensiuni, polarizări şi facţiuni contrapuse.

Arhiepiscopul Carlo Maria Viganò la sfârşitul lui august a publicat un dosar acuzându-l pe papa pentru o presupusă „acoperire” a cardinalului Theodore McCarrick şi a ajuns să ceară ca Francisc să-şi dea demisia: ce părere aveţi?

Nimeni nu are dreptul să-l acuze pe papa nici să-i ceară să-şi dea demisia! Desigur, este posibil a avea opinii diferite despre problemele existente şi despre căile pentru a le rezolva, dar trebuie să discutăm despre ele în funcţie de rolurile fiecăruia şi la sfârşit sunt cardinalii, ca reprezentanţi ai Bisericii de Roma, cei care-l pot ajuta pe papa şi să ceară papei unele explicaţii. Însă asta trebuie să aibă loc în formă rezervată, în locurile proprii şi fără a face vreodată o polemică publică prin atacuri care ajung să pună în discuţie credibilitatea Bisericii şi misiunea sa. Personal sunt convins că papa Francisc face tot ceea ce este posibil pentru a contrasta fenomenul abuzurilor asupra minorilor şi pentru a favoriza o nouă spiritualitate a preoţilor, care trebuie să acţioneze după Inima lui Cristos şi să facă binele tuturor persoanelor, mai ales al copiilor şi al tinerilor.

Astăzi şi scandalul teribil al abuzurilor este folosit pentru bătălii interne în Biserică. Dumneavoastră sunteţi de acord?

Toţi trebuie să cooperăm pentru a depăşi această criză care răneşte credibilitatea Bisericii. Din păcate avem aceste grupuri, aceste „partide” – aşa-numiţii „progresişti” şi „conservatori”. Noi toţi suntem uniţi în credinţa revelată şi nu de prejudecăţi de ideologii politice. Noi nu suntem o entitate politică, Biserica a fost instituită de Isus Cristos şi este condusă de episcopi şi mai ales de succesorul lui Petru care este principiul permanent şi fundamental al unităţii Bisericii în adevărul revelat şi în comuniunea sacramentală, în faptul de a fi fraţi şi de a ne încrede unul în altul, aşa cum se citeşte în constituţia conciliară Lumen gentium la numărul 18. Sper că papa poate face vreo iniţiativă pentru o reconciliere. De exemplu, pentru a gestiona criza care a urmat după scandalul abuzurilor din Statele Unite, ar putea să numească o comisie de cardinali în care are încredere, pentru a studia situaţia şi pe baza unor informaţii solide să prezinte după aceea unele propuneri, dincolo de contrapoziţii, de luptele dintre facţiuni, de suspiciunile reciproce, de campaniile mediatice de propagandă. Avem nevoie de o solidă bază de informaţii: numai aşa se pot lua decizii pentru viitor.

Nu este îndoială că abuzurile asupra minorilor sunt un delict şi un păcat abominabil. Însă nu credeţi că există – în Biserică – unii care cred prea mult în best practices şi în norme ca soluţionare a problemei? Nu se riscă să se uita că Biserica nu este o firmă?

Dreptul canonic este pentru noi un instrument, un ajutor necesar Bisericii, care ca orice societas are nevoie de regulile sale. În dreptul canonic avem norme de drept divin pe care nu le putem schimba, dar şi norme de drept uman, ecleziastic, pe care le putem schimba şi actualiza pentru a răspunde mai bine la exigenţele şi la circumstanţele de înfruntat. Însă, noi, Biserica, suntem o realitate sacramentală şi spirituală şi sunt mai importante dimensiunile moralei şi ale credinţei: nu sunt suficiente regulile, normele, disciplina externă. Avem nevoie de o reînnoire spirituală, de rugăciune şi pocăinţă, să luăm din harul sacramentelor, să citim şi să medităm Biblia, să intrăm în spiritul lui Isus Cristos. Trebuie să fim preoţi după Inima lui Isus, Inima lui Isus Cristos pe cruce, care a pătimit şi a murit din iubire faţă de toţi păcătoşii şi faţă de fiecare fiinţă umană. Preotul este un alter Christus, nu datorită bravurii sale sau a capacităţii sale, ci pentru că îşi dă inima pentru oameni. Trebuie să mărturisim asta şi făcând astfel să restabilim credibilitatea Bisericii pentru ca oamenii să întâlnească credinţa.

Benedict al XVI-lea şi Francisc, în faţa scandalurilor abuzurilor, au insistat asupra drumului convertirii şi al rugăciunii…

Este calea cea mai autentică. Există procedurile care au fost stabilite pentru a combate fenomenul, însă reînnoirea spirituală, convertirea sunt mai importante. Există preoţi care nu merg niciodată la exerciţiile spirituale, nu se apropie niciodată de confesional, nu se roagă breviarul. Şi când viaţa spirituală este goală, cum poate un preot să acţioneze conform lui Cristos? Riscă să devină un „mercenar”, aşa cum citim în Evanghelia lui Ioan.

A avut mare răsunet faptul că Sfântul Scaun a cerut episcopilor americani să amâne votul cu privire la noile norme anti-pedofilie care prevedeau să se instituie comisii de laici pentru a investiga cu privire la responsabilitatea episcopilor şi coduri de accountability. Cum evaluaţi ceea ce s-a întâmplat?

Conform instituţiei sacramentale a Bisericii, episcopii au responsabilitatea lor, papa are propria responsabilitate, dar toţi trebuie să colaboreze. Avem norme suficiente în dreptul canonic, există motu proprio Sacramentorum sanctitatis tutela din 2001, există normele deja existente ale Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei şi nu întotdeauna toţi episcopii au colaborat cu dicasterul nostru. Nu au informat cum este stabilit ca să se facă. Mai întâi trebuie să facem ceea ce deja este stabilit şi indicat drept necesar şi obligatoriu de normele existente. Şi după aceea se va putea colabora, într-un spirit fratern şi de colegialitate, şi eventual să se discute dacă tonul textului propus era adecvat. Mi-au spus că textul a ajuns la Roma din Statele Unite în ultimul moment: pentru ce n-a fost trimis înainte? Trebuie evitată confruntarea şi polemica publică şi să se discute împreună pentru a ajunge la o decizie. Trebuie să se vorbească mai mult dinainte. Eu credeam că era necesar ca preşedinţia Conferinţei Episcopale Americane să se consulte mai întâi cu experţii noştri la Congregaţia pentru Doctrina Credinţei. Sfântul Părinte este o singură persoană, nu se poate ocupa de fiecare lucru. Pentru aceasta există dicasterele din Curia Romană, pentru a colabora şi a ajunge la o propunere bine elaborată de adus la papa.

Astăzi există cei care insistă să spună că problema abuzurilor este legată în realitate cu problema homosexualităţii clerului. Ce părere aveţi?

Pedofilia şi homosexualitatea sunt expresii ale psihologiei care ajută Biserica în teologia sa morală. Însă pentru noi dimensiunea rămâne morala: adică dacă se acţionează conform poruncilor, conform sfintei voinţe a lui Dumnezeu, sau nu. Asta este pentru noi problema. Trebuie să colaborăm cu psihologia şi sociologia, însă noi în Biserică la nivel de magisteriu nu trebuie să punem pe primul plan aceste discipline. În schimb trebuie să ne bazăm pe teologia morală. Este clar că după voinţa lui Dumnezeu, pentru credincioşii laici nu este posibil să aibă raporturi sexuale în afara căsătoriei, iar pentru un preot – care s-a angajat să trăiască în celibat – nu este posibil să aibă raporturi sexuale. Cu atât mai puţin nu este posibil pentru oricine să abuzeze sexual de tineri sau de copii. Abuzul asupra minorilor este un păcat abominabil care fură sufletul celor mici încredinţaţi îngrijirilor noastre, este ceva diabolic! Trebuie să ridicăm nivelul moral al clerului. Cât priveşte întrebarea dumneavoastră: nu putem să vorbim despre „homosexuali”. Nu există „homosexualii” ca o categorie. Există persoane concrete care au unele tendinţe şi există ispitele. Inima noastră este rănită de păcatul original şi trebuie să depăşim ispitele cu harul, cu noua viaţă în Isus Cristos. Numind mereu păcat păcatul şi recunoscându-l ca atare pentru a nu cădea în corupţia celui care păcătuieşte şi se autojustifică.

Papa Francisc vorbeşte despre abuz de putere şi clericalism pentru a arăta că înainte de a fi un abuz sexual, cel al clericilor asupra minorilor (şi asupra adulţilor vulnerabili) este un abuz din partea celui care exercită o autoritate asupra victimei. Pentru aceasta se poate spune – de exemplu – că McCarrick nu avea pur şi simplu relaţii homosexuale cu seminariştii, ci că îi abuza.

Cred că papa vrea să sublinieze faptul că în abuzul sexual împotriva minorilor comis de preoţi există mereu un abuz al autorităţii naturale şi spirituale al preotului. El este reprezentant al lui Isus Bun Păstor, copiii şi tinerii se încred în el şi el exercită o paternitate asupra lor. Abuzul sexual începe cu un abuz de autoritate şi de conştiinţă. Asta cred că intenţionează să spună Sfântul Părinte. Dacă unul este secularizat în inima sa, pentru el categoriile puterii, interesului, luxului, banului, plăcerii, devin idoli. Preotul nu trebuie să fie mondenizat: timpul nostru, fiinţa noastră, este pentru oameni, pentru poporul lui Dumnezeu.

Papa Francisc insistă să avertizeze cu privire la clericalism…

Mie nu-mi place acest cuvânt pentru că este ambivalent, aşa cum am spus, aici se înţelege abuzul de puterile de oficiu din partea preotului. Cel care încetează să fie bun păstor dup Inima lui Isus şi se transformă într-un mercenar. Iată acestea sunt cuvintele Bibliei.

Eminenţă, cum evaluaţi polarizarea şi emfaza cu care anumite grupuri şi anumite mass-media instrumentalizează anumite numiri greşite, eventual cu semnificative omissis în funcţie de raza de apartenenţă?

Avem exemple foarte clare în Biblie: însuşi Isus i-a chemat pe cei doisprezece şi unul dintre ei era un trădător, Iuda. Şi astăzi este posibil ca papa să numească o persoană care este „falsă”, care nu este potrivită pentru funcţie, pentru episcopat. Isus Cristos însuşi, deşi cunoştea totul graţie intelectului său divin, a lăsat libertatea trădătorului Iuda. Apoi, fiecare dintre noi este responsabil pentru păcatul său: noi putem, prin procesul de selectare cu Congregaţiile, prin toate evaluările noastre umane, să face posibilul pentru a alege un candidat bun. Însă papa nu este responsabil de ceea ce fac după aceea aceşti episcopi, aşa cum episcopii nu sunt responsabili pentru tot ceea ce fac preoţii lor. Fiecare este responsabil personal pentru răul pe care-l comite.

Aşadar, cum trebuie îmbunătăţit procesul de selecţionare a episcopilor?

Pentru noi oamenii nu este posibil să formulăm o evaluare absolută, perfectă: facem asta după posibilităţile noastre limitate, după ceea ce ne este dat să cunoaştem. Trebuie căutaţi candidaţii capabili pentru episcopat, dar papa nu este infailibil în numirea cuiva. Şi în viitor nu vom putea evita complet erorile. Trebuie să învăţăm din erori, să încercăm să facem tot mai puţine erori, să încercăm să facem mai bine munca de selecţionare. Dar suntem oameni, şi ca atare suntem toţi păcătoşi şi greşitori. Toţi avem nevoie de milostivirea şi de iertarea lui Dumnezeu, toţi trebuie să ne recunoaştem păcătoşi. Nu avem nevoie de cei care se erijează judecători sau răzbunători considerându-se drepţi. Eu sunt convins că un pas semnificativ ar fi acela de a promova o colaborare mai mare între diferitele dicasterii din Curia Romană pentru binele Bisericii. Fiecare dicaster face deja referinţă la papa, dar ar trebui coroborată colaborarea orizontală.

De Andrea Tornielli

(După Vatican Insider, 27 noiembrie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.