Categorii

Moartea cardinalului Roger Etchegaray. O viaţă dedicată pentru pace şi dialog

Cardinalul francez Roger Etchegaray a murit în seara zilei de miercuri 4 septembrie în casa de odihnă de la Camboles-Bains, în dieceza de Bayonne, la câţiva kilometri de localitatea natală Esplette, unde s-a retras în ianuarie 2017. Printre membrii colegiului cardinalilor – în care avea funcţia de vice-decan emerit – era cardinalul cel mai vechi creat, primind purpura de la Ioan Paul al II-lea exact în urmă cu patruzeci de ani. Era şi preşedinte emerit al Consiliilor Pontificale al Dreptăţii şi Păcii şi „Cor Unum”. Peste trei săptămâni ar fi împlinit 97 de ani. S-a născut la 25 septembrie 1922 şi a devenit preot la 13 iulie 1947. Ales la Biserica titulară de „Gemelle de Numidia” la 29 martie 1969 şi numit episcop auxiliar de Paris, a primit hirotonirea episcopală la 27 mai acelaşi an. Apoi, la 22 decembrie 1970, a fost promovat arhiepiscop de Marseille, renunţând după aceea la conducerea pastorală la 8 aprilie 1984. De la 25 noiembrie 1975 la 23 aprilie 1982 a fost şi prelat la Mission de France. Papa Wojtyła l-a creat şi publicat cardinal, încredinţându-i titlul „San Leone I”, în consistoriul din 30 iunie 1979. La 8 aprilie 1984 a fost numit preşedinte al Consiliului Pontifical al Dreptăţii şi Păcii (funcţie menţinută până la 24 iunie 1998) şi al Consiliului Pontifical „Cor Unum” (până la 2 decembrie 1995). În afară de asta, la 15 noiembrie 1994 a devenit preşedinte al Comitetului Central al Marelui Jubileu al Anului 2000 şi a condus pregătirea şi desfăşurarea Anului Sfânt, prezidând celebrarea pentru închiderea porţii sfinte de la bazilica „Sfântul Paul din afara zidurilor”. La 24 iunie 1998 a fost promovat la ordinul episcopilor cu titlul Bisericii suburbicare „Porto – Santa Rufina”. La 30 aprilie 2005, Benedict al XVI-lea a confirmat alegerea sa ca vice-decan al colegiului cardinalilor. În ianuarie 2017 s-a întors în Franţa şi la 10 iunie acelaşi an, papa Francisc a acceptat cererea sa de a fi dispensat de funcţie. Înmormântarea va fi celebrată luni 9 septembrie, în catedrala „Sfânta Maria” din Bayonne.

„Eu merg înainte ca un măgar care-l poartă pe spinare pe Cristos, având certitudinea că întotdeauna El este cel care conduce”. Îi plăcea lui Roger Etchegaray să vorbească despre el amintind tocmai de această imagine deosebită. Era un pic motoul său – îl scrisese şi la soneria de la uşa casei – dat fiind că a ales să nu asume un moto în momentul hirotonirii episcopale, pentru a remarca faptul că „Biserica este slujitoare şi săracă”. Om al „misiunilor imposibile”, capabil să stabilească dialoguri cu toţi „pentru a construi punţi de pace”, Etchegaray a fost unul din punctele de referinţă în viaţa Bisericii deja în Franţa, înainte de a fi chemat de Ioan Paul al II-lea la Roma în 1984 pentru a colabora direct cu el.

În toţi aceşti ani a desfăşurat o slujire neobosită în favoarea păcii, a drepturilor umane şi a nevoilor celor mai săraci, ducând personal în atâtea regiuni ale lumii, mai ales în aşa-numitele „puncte calde”, mesajul şi caritatea papei şi stând aproape de populaţiile sfâşiate de violenţe şi de cele mai extreme condiţii de sărăcie. Au fost foarte numeroase rolurile la care a fost chemat. Între acestea, în februarie 2003, misiunea la Bagdad pentru a găsi cu Saddam Hussein o licărire de pace în măsură să evite războiul din Golf precum şi pentru a duce încurajare populaţiei. Dar deja cu un an înainte – era 1 mai 2002 – a mers la Ierusalim pentru a discuta despre posibilităţi de pace în Orientul Mijlociu. Şi în 1994 a fost rândul Ruandei, în plin conflict între hutu şi tutsi: „Tragedia care m-a lovit cel mai mult”, a destăinuit el.

Ruanda a fost una din multele ţări africane în care a încercat să ducă un cuvânt de speranţă şi de pace, de respect faţă de dreptate în numele pontifului, făcându-se în mai multe ocazii purtător al mesajelor papale. Acelaşi lucru l-a făcut şi în Rusia – a fost unul din protagoniştii dialogului ecumenic cu Biserica ortodoxă şi l-a reprezentat pe papa la funeraliile patriarhului de Moscova, Alexis al II-lea, cu care a menţinut mereu raporturi foarte bune, precum şi cu anglicanii şi protestanţii – şi în Cuba, unde a fost pionier în a găsi noi perspective, primind în dar o iesle de Crăciun de la Fidel Castro. Şi tot aşa în Vietnam, sub bombele din Sarajevo, în Liban, în Haiti, dar şi în China, unde a mers de patru ori. „N-a fost niciodată un faliment, chiar şi atunci când războaiele nu s-au oprit, pentru că în viaţă mereu merită să încerci, mai ales dacă este la mijloc pacea”, erau cuvintele sale. În toate aceste ocazii a avut ocazia de a se apropia de mari lideri şi de persoanele cele mai umile, instaurând cu fiecare „un raport patern de încredere şi în adevăr”, aşa cum ţinea el să remarce.

Cardinalul Etchegaray a devenit astfel în mod universal cunoscut prin trăsătura sa simplă şi zâmbitoare, căldura sa umană, paternitatea sa înnăscută, precum şi prin experienţa sa umană vastă. Capacitatea sa de dialog era întemeiată nu numai pe credinţă şi pe fidelitatea faţă de papa, ci şi pe o cultură profundă şi un profil uman de simpatie cu o puternică nuanţă de umorism. Etchegaray nu uita niciodată originile sale din inima Ţărilor Basce. Tatăl său, Jean-Baptiste, a fost mecanic agricol. Mama sa se numea Aurélie Dafau. A fost botezat la câteva zile după naştere cu numele de Roger Marie Elie. Avea un frate Jean, membru al Societăţii Mission de France, şi o soră, Maite. Ambii mai mici decât el.

După studiile în seminarul mare din Ustariz între 1934 şi 1943, a continuat pregătirea sa spirituală şi ştiinţifică la seminarul mare din Bayonne şi apoi la Universitatea Pontificală Gregoriana, locuind în Seminarul Pontifical Francez din Roma şi obţinând licenţa în teologia sacră şi doctoratul în drept canonic cu o teză despre botezul copiilor din părinţi catolici nepracticanţi. Preot din 1947, hirotonit de episcopul Jean Saint Pierre, a început slujirea pastorală în dieceza sa ca secretar personal al episcopului Léon Albert Terrier, responsabil al Acţiunii Catolice precum şi vicar general. Apoi, în 1961 a devenit director adjunct al Secretariatului episcopatului francez angajându-se şi în crearea unui Secretariat pentru pastoraţie.

Din 1966 până în 1970 a fost secretar general al episcopatului francez. A luat parte ca observator, şi la lucrările Conciliului al II-lea din Vatican. „Nu sunt dintre cei care «au făcut conciliul» – admitea el zâmbind – dar am avut harul de a-l trăi intens din interior, în umbra episcopilor”. Şi conciliul, adăuga el, „este aventura din care n-am ieşit niciodată”. Din martie 1969, a fost episcop auxiliar de Paris. L-a hirotonit, în catedrala Notre-Dame, cardinalul arhiepiscop François Marty, co-consacratori au fost monseniorul Paul Gouyon, arhiepiscop de Rennes, şi monseniorul Wladyslaw Rubin, secretar general al Sinodului Episcopilor, ambii deveniţi după aceea cardinali.

În octombrie 1969, Etchegaray era unul din cei 146 de participanţi la prima adunare generală extraordinară a Sinodului Episcopilor, dedicată problemei „cooperării dintre Sfântul Scaun şi Conferinţele Episcopale”. De atunci a luat parte practic la toate adunările sinodale.

La 22 decembrie 1970 a devenit arhiepiscop de Marseille. A ales să nu obţină nicio stemă heraldică şi nici să adopte un moto episcopal. În această privinţă a declarat: „Adesea m-au întrebat care erau stema mea episcopală şi motoul meu de episcop: cu preţul de a uimi, n-am voit niciodată steme, desigur nu pentru a mă remarca sau pentru a da vreo lecţie celorlalţi episcopi, ci datorită simplei preocupări de a nu aduce nicio urmă nobilă într-o Biserică ce trebuie să fie «slujitoare şi săracă»”.

Foarte implicat în problemele Franţei şi ale Bisericii franceze, a prezentat gândirea sa şi cercetările sale în multe locuri diferite. Şi în monitorul diecezei sale, „Eglise de Marseille”, n-a ezitat să insiste şi să atragă atenţia cu privire la problemele ecleziale şi sociale mai fierbinţi. „Omul fără loc de muncă este rănit” a scris el, de exemplu, în 1978, vorbind despre apărarea drepturilor umane ca exigenţă a conştiinţei şi amintind de problema gravă a şomajului. În afară de asta, la Marseille a demarat un dialog deschis şi rodnic cu comunitatea musulmană. În substanţă, a bazat toată acţiunea sa pastorală, pentru a folosi chiar cuvintele sale, pe „fidelitatea faţă de depozitul credinţei” şi pe „prezenţa inventivă în contact cu un lume neliniştită cu privire la viitorul său”.

În 1975 i-a urmat cardinalului Marty la preşedinţia Conferinţei Episcopale Franceze. Şi a fost reconfirmat în 1978 până în 1981. În afară de asta, de la 25 noiembrie 1975 până la 23 aprilie 1982, a fost şi prelat al Mission de France. Practic a dat un stil nou Conferinţei Episcopale, indicând cu claritate noile ţinte ale evanghelizării şi promovării umane. „O Biserică – a avertizat el vorbind episcopilor francezi – care n-ar avea nimic de spus dincolo de ceea ce omul poate să înveţe de la sine, n-ar mai avea nimic de spus omului însuşi”. În 1986, la Lourdes, adresându-se tot prelaţilor francezi, a recomandat ca nimeni să nu fie marginalizat vreodată în Biserică, „nici cel care intră cu greu în ideea reînnoirii conciliare, nici cel care caută noi spaţii pentru misiunea eclezială”.

Foarte repede misiunea sa a asumat un caracter internaţional, depăşind graniţele franceze. Din 1965, an al încheierii Conciliului al II-lea din Vatican, a fost secretar al Comitetului de legătură a Conferinţelor Episcopale din Europa şi după aceea, din 1971 până în 1979, timp de două mandate, prim preşedinte al noului Consiliu al Conferinţelor Episcopale Europene (CCEE). În acea perioadă a fost şi creatorul şi animatorul Simpozioanelor de la Noordwikeroot şi de la Coira, precum şi unul din principalii artizani ai reuniunii ecumenice europene de la Chantilly.

La 8 aprilie 1984, a fost chemat la Roma de Ioan Paul al II-lea pentru a prezida Consiliile Pontificale al Dreptăţii şi Păcii şi „Cor Unum”. Pace şi caritate, aşadar, domeniile angajante pe care papa Wojtyła a voit să i le încredinţeze. A fost printre organizatorii primei întâlniri interreligioase de la Assisi, la 27 octombrie 1986, şi de atunci a susţinut mereu continuarea acelei iniţiative. Apoi, la 15 noiembrie 1994, Ioan Paul al II-lea l-a ales să conducă şi pregătirea spirituală şi organizatoare a Anului Sfânt 2000, numindu-l preşedinte al Comitetului Central al Marelui Jubileu. Şi în 1997 a predicat exerciţiile spirituale de Postul Mare papei şi Curiei, propunând o meditaţie despre „Isus, Dumnezeu adevărat şi om adevărat”, după firul roşu al unei fraze a filozofului Blaise Pascal: „Fără Isus Cristos, nu ştim nici cine este Dumnezeu nici cine suntem noi”. În Curia Romană, Etchegaray a desfăşurat numeroase funcţii şi a făcut parte şi din Consiliul Cardinalilor pentru studierea problemelor organizatoare şi economice ale Sfântului Scaun.

Printre multele distincţii pentru angajarea sa în favoarea păcii, în 2014 a primit marea cruce Légion d’honneur; în 2004, UNESCO i-a conferit premiul Felix Houphouet-Bougny. În 1998 a primit şi titlul doctor honoris causa în teologie şi drept canonic de la Universitatea din Louvain, cu ocazia celei de-a cincizecea aniversări a Declaraţiei Drepturilor Omului. În afară de asta, în 1994 a fost ales membru liber al Academiei de Ştiinţei Morale şi Politice de la Institut de France.

Adoptat în cartierul Trastevere – locuinţa sa romană din 1984 a fost mereu în palatul Sfântul Calixt, în inima vechiului cartier – n-a încetat niciodată să se plimbe pe străduţe pentru a-i întâlni pe „vecinii săi”. Însă pentru a face mai complicat acest apostolat al său deosebit pe străzile Romei a fost fractura gravă a femurului, în noaptea de Crăciun din 2009: cardinalul a fost implicat în tentativa de agresiune faţă de Benedict al XVI-lea, care străbătea nava centrală a bazilicii „Sfântul Petru” în timp ce mergea să celebreze liturghia. Papa Ratzinger a voit să meargă după aceea personal să-l viziteze la Policlinica Gemelli pentru a exprima cardinalului toată apropierea sa şi afectul său.

La 25 octombrie 2015, la sfârşitul celebrării liturghiei de încheiere a Sinodului Episcopilor, în timp ce papa Francisc îi saluta pe cardinalii prezenţi, şi-a pierdut echilibrul şi a căzut, refracturându-şi femurul stâng. Apoi, în ianuarie 2017, după ce l-a salutat personal pe papa Francisc şi pe papa emerit Benedict al XVI-lea, a părăsit definitiv Roma şi Vaticanul pentru a se întoarce în Franţa şi a petrece ultima parte a vieţii sale cu sora sa Maité (decedată la 13 februarie 2018), în casa de odihnă gestionată de dieceza de Bayonne la Comaboles-Bains, lângă Esplette, unde a murit. În sfârşit, la 10 iunie 2017, papa Francisc a acceptat cererea sa de a fi dispensat de funcţia sa de vice-decan al colegiului cardinalilor.

(După L’Osservatore Romano, 5 septembrie 2019)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.