Categorii

Moartea cardinalului Achille Silvestrini

Cardinalul Achille Silvestrini, prefect emerit al Congregaţiei pentru Bisericile Orientale, a murit joi 29 august. Născut la Brisighella, în dieceza de Faenza-Modigliana, la 25 octombrie 1923, a devenit preot la 13 iulie 1946. Ales pentru Biserica titulară  de Novaliciana, cu titlul personal de arhiepiscop, la 4 mai 1979 a fost numit secretar al Consiliului pentru Afaceri Publice ale Bisericii, a primit hirotonirea episcopală la 27 mai 1979. În consistoriul din 28 iunie 1988 a fost creat şi publicat cardinal al titlului „San Benedetto fuori porta San Paolo”, diaconie ridicată pro hac vice la titlul prezbiteral. La 1 iulie 1988 a fost numit prefect al Tribunalului Suprem al Signaturii Apostolice. Şi la 24 mai 1991 prefect al Congregaţiei pentru Bisericile Orientale, funcţie desfăşurată până la 25 noiembrie 2000.

Al doilea din cei trei copii ai lui Davide Silvestrini şi Maria Gambaretti, după ce a frecventat liceul clasic în Brisighella a intrat la nouăsprezece ani în seminarul diecezan faentin – trăind personal şi necazurile evacuării din cauza războiului – şi în 1946 a fost hirotonit preot, în catedrală, de episcopul său Giuseppe Battaglia. A celebrat prima sa liturghie la Brisighella asistat de unchiul său, părintele Ludovico. Înscris în acelaşi timp la facultatea de litere şi filozofie de la Universitatea din Bologna, a absolvit acolo litere clasice cu o teză despre Statutul fundamental al guvernului temporal al statelor Bisericii, promulgat de Pius al IX-lea în 1948. Trimis de episcopul său la Roma în 1948, s-a înscris la Seminarul Pontifical pentru Studii Juridice „Sfântul Apolinar”, frecventând Universitatea Pontificală Laterană, unde a luat doctoratul în „utroque iure”. În 1952 a devenit student al Academiei Pontificale Ecleziastice şi la 1 decembrie 1953 a intrat în serviciul diplomatic al Sfântului Scaun, în Secţiunea pentru Afaceri Ecleziastice Extraordinare din Secretariatul de Stat, ocupându-se îndeosebi despre problemele referitoare la Vietnam, China, Indonezia şi în general sud-estul asiatic.

Din 1958 până în 1969 a fost printre colaboratorii secretarilor de stat Domenico Tardini şi Amleto Giovanni Cicognani. Întors la Consiliul pentru Afacerile Publice ale Bisericii, nouă denumire asumată de Secţiunea pentru Afaceri Ecleziastice Extraordinare, s-a ocupat de sectorul Organizaţiilor internaţionale – Problemele păci, dezarmării şi drepturilor omului.

În 1971 l-a însoţit pe arhiepiscopul Agostino Casaroli în vizita la Moscova pentru a depune acolo instrumentul de aderare a Sfântului Scaun la Tratatul despre neproliferarea armelor nucleare. În 1972 a fost desemnat delegat-adjunct la consultările de la Helsinki pentru pregătirea Conferinţei despre securitate şi cooperare în Europa, participând după aceea, la Helsinki şi la Geneva, la toate fazele Conferinţei. În 1977 a fost conducător adjunct al delegaţiei la Reuniunea de la Belgrad pentru verificarea şi dezvoltarea actului final de la Helsinki. A condus delegaţiile Sfântului Scaun la Conferinţa Naţiunilor Unite despre folosirea paşnică a energiei nucleare (Geneva 1971) şi la Conferinţa despre punerea în practică a Tratatului despre neproliferarea armelor nucleare (Geneva 1975).

În iulie 1973 a fost numit subsecretar al Consiliului pentru Afaceri Publice ale Bisericii. Timp de câţiva ani a predat drept diplomatic în Academia Pontificală Ecleziastică. În mai 1979 a fost numit secretar al aceluiaşi Consiliu şi promovat la episcopat. Hirotonirea episcopală i-a fost conferită de Ioan Paul al II-lea în bazilica vaticană, împreună cu alţi prelaţi. „Crux fidelis arbor una nobilis” este motoul său episcopal.

În noua responsabilitate a condus din 1979 delegaţia Sfântului Scaun pentru revizuirea Concordatului lateran şi a condus tratativele cu autorităţile italiene până la semnarea Acordului din 18 februarie 1984.

Au fost nenumărate misiunile diplomatice îndeplinite de el în decursul acelor ani: între altele, a fost reprezentant al Sfântului Scaun la Madrid la Reuniunea pentru securitate şi cooperare în Europa 1980-1983; trimis la Malta (1981); la Buenos Aires, pentru criza din Malvine-Falklands (1982); în Nicaragua şi în El Salvador (1983); la Stockholm, ca şef al delegaţiei Sfântului Scaun la sesiunea inaugurală a Conferinţei despre dezarmare în Europa (1984); la Helsinki, pentru celebrarea celei de-a X-a aniversări a semnării Actului final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa; tot în Malta, pentru definirea unui acord cu privire la şcolile Bisericii (1985); în Liban şi în Siria (1986); din nou în Malta pentru examinarea materiilor referitoare la relaţiile dintre Biserică şi stat (1986); din nou în Polonia (1987).

Devenit cardinal în consistoriul din iunie 1988, a început după aceea slujirea sa ca prefect al Tribunalului Suprem al Signaturii Apostolice. Apoi în 1991, Ioan Paul al II-lea l-a numit prefect al Congregaţiei pentru Bisericile Orientale, funcţie desfăşurată până în 2000. În acea perioadă, din 3 aprilie 1993 a fost mare cancelar al Institutului Pontifical Oriental. Şi în 1995 a fost şi preşedinte delegat la adunarea specială pentru Liban a Sinodului Episcopilor, în afară de faptul că a luat parte la diferite adunări sinodale. De mai multe ori a fost trimis special al papei cu ocazia unor celebrări speciale.

În slujirea sacerdotală a desfăşurat mereu, până în ultimele zile ale vieţii sale, o acţiune de formare în rândul tinerilor la Villa Nazareth, instituţie creată în 1946 de monseniorul Domenico Tardini, în acel timp secretar al Sfintei Congregaţii pentru Afacerile Ecleziastice Extraordinare şi care în 1958 avea să fie numit de Ioan al XXIII-lea secretar de stat şi creat cardinal.

În Roma, imediat după război, ideea lui Tardini – care a fost realizată cu ajutorul unui grup de prieteni nord-americani, laici şi preoţi – a fost aceea de a primi din orice parte a Italiei copii săraci pentru a le da posibilitatea unei formări altminteri imposibile. În această inteligentă operă de caritate prelatul roman a ştiut să implice foarte multe persoane, între care nu puţini colegi din Curia Romană, cum este întocmai Achille Silvestrini, încă din 1953, an în care tânărul preot din Romagna a intrat în serviciul diplomatic al Sfântului Scaun.

La moartea secretarului de stat, în 1961, i-a urmat la conducerea lui Villa Nazareth arhiepiscopul Antonio Samorè, care avea să fie creat cardinal de Paul al VI-lea în 1967. Între timp, la începutul anului 1963, Ioan al XXIII-lea pentru a da continuitate operei cardinalului, a transformat-o în Fundaţia Sfânta Familie din Nazaret, fiind dezvoltată mai ales formarea sa universitară.

Însă criza din 1968 a întrerupt rezidenţa tinerilor şi în 1969 vreo cincizeci dintre ei, cu ajutorul monseniorului Silvestrini, s-au reunit în reşedinţe auto-gestionate.

Cu răbdare şi tenacitate criza a fost depăşită prin constituirea unei comunităţi în care, conform unei idei a lui Tardini niciodată abandonate, cei mai mari îi ajutau pe cei mai mici. În 1980 a fost constituită Comunitatea „Domenico Tardini” şi în 1983 arhiepiscopul Silvestrini a devenit preşedinte al Fundaţiei Villa Nazareth, deschisă din 1984 şi fetelor în reşedinţe separate şi care implică astăzi circa 250 de tineri.

Cu bogăţia acestei istorii, cardinalul Silvestrini l-a primit pe papa Francisc la Villa Nazareth la 18 iunie 2016, în contextul celei de-a şaptezecea aniversări a întemeierii, prezentându-i coordonatele acestei instituţii într-un emoţionant discurs de mulţumire în capelă. „Aici se învaţă că forma eclezială fundamentală a celui care-l urmează pe Isus este slujirea” – avea să-i spună papei – prin „diaconia culturii şi a întâlnirii”.

(După L’Osservatore Romano, 30 august 2019)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.