Categorii

Misiunea nu este clericală şi se joacă în raportul Biserică-lume. Tot restul este inutil

MisiuneaMisiunea Bisericii universale este prin raportul Biserică-lume. Nu mai trebuie şi nu mai pot să existe vechile şine nord-sud sau est-vest, născute într-un context istoric şi clerical foarte diferite: în schimb trebuie să ne întoarcem la Conciliul al II-lea din Vatican pentru a-l aplica, făcând din fiecare botezat un misionar. Este convins de asta pr. Fabrizio Meroni, misionar al Institutului Pontifical Misiuni Externe, secretar general al Uniunii Misionare Pontificale şi director al CIAM (International Center for Mission and Formation), care comentează la agenţia AsiaNews discursul rostit de Papa Francisc cu ocazia centenarului întemeierii Uniunii în timpul audienţei acordate Operelor Misionare Pontificale sâmbătă 4 iunie. Prezentăm în continuare comentariul părintelui Meroni.

În discursul său adresat Operelor Misionare Pontificale, Papa ne-a spus că a celebra cei 100 de ani ai Uniunii Misionare Pontificale – PUM, întemeiată la 31 octombrie 1916 de fericitul Paolo Manna, misionar de la PIME – înseamnă înainte de toate a ne gândi cu seriozitate cu s-o reformăm şi cum s-o reînnoim radical, pentru ca de fapt să poată fi sufletul tuturor Operelor Misionare Pontificale, aşa cum a voit-o şi a gândit-o deja Paul al VI-lea în scrisoarea apostolică adresată PUM din 5 septembrie 1966, Graves et increscentes.

A fi suflet înseamnă a da tuturor Operelor Misionare Pontificale acea inimă „gânditoare şi arzătoare” citată de Papa Francisc, în aşa fel încât să se reînnoiască pasiunea şi ardoarea faţă de misiune care – aşa cum ne-a amintit – se întemeiază pe mistica sfinţilor şi martirilor.

Papa spune că modul cel mai bun cu care trebuie celebrat un centenar este de a-i mulţumi Domnului pentru ceea ce părintele Manna a făcut, dar în acelaşi timp de a începe un trieniu – aşa îl gândim noi – de regândire radicală şi de adevărată reformă a naturii misiunii şi a rolului Uniunii Misionare Pontificale faţă de celelalte trei: Opera Pontificală pentru Răspândirea Credinţei, Opera Pontificală pentru Sfânta Copilărie şi Opera Pontificală Sfântul Petru Apostol, care slujeşte seminariile mari şi noviciatele din Asia, Africa şi Oceania.

Acest trieniu este deocamdată structurat în acest mod: un 2016 numai de ascultare şi următorii doi ani (2017 şi 2018) dedicaţi ascultării Bisericilor locale şi a forţelor misionare prezente, dar cu activităţi formative şi o tentativă de a relua revista noastră suspendată astăzi, ad experimentum. Această perioadă de timp are ca unică finalitate aceea de a înţelege – împreună cu Bisericile locale din Asia, Africa şi Oceania – cu să le ajutăm din centru ca să lucreze pentru o formare permanentă la misiune, care să corespundă în mod autentic nevoilor lor reale.

Asta înseamnă a face în aşa fel încât Uniunea Misionară Pontificală să poată investi persoane, timp şi bani pentru ca să aibă loc acea transformare misionară continuă de care au nevoie aceste Biserici. Bisericile tinere sunt în permanentă stare de misiune pentru că sunt numeric – sau cultural, sau economic sau din punctul de vedere al persecuţiei – nişte „mari minorităţi”. Motiv pentru care orice activitate pastorală pe care ar face-o – de la catehism la Caritas, de la pregătirea pentru prima împărtăşanie la căsătorie sau la catecumenat – toate sunt activităţi pastorale pentru ele obişnuite dar în cadrul unei structuri socio-culturale evident misionare. Chiar dacă aceste Biserici n-ar vrea asta, situaţia istorico-geografică le impune misiunea ca identitate proprie.

Implicarea Bisericii universale

„Bisericile vechi” din Europa şi din Americi au de învăţat de la această realitate. PUM privilegiază Asia, Africa şi Oceania pentru că sunt teritorii ale Propaganda Fide, dar nu exclude Europa şi Americile  pe care chiar ar vrea să le implice mai mult. Această implicare deja există în termeni de donaţii: banii pe care creştinii din aceste ţări mai vechi îi dau Papei, punându-l în stare ca Păstor universal să ajute toate Bisericile – şi mai ales pe cele mai sărace – în misiunea lor obişnuită.

Pe de altă parte le cerem şi să pună la dispoziţie personal care să poată ajuta PUM şi Bisericile locale din Asia, Africa şi Oceania ca să facă formarea lor permanentă. Aceşti americani şi aceşti europeni, întorcându-se acasă, vor face din acea experienţă de formare permanentă o experienţă de animare misionară pentru Bisericile lor. Deci nu e vorba de a privilegia pe nimeni, ci de a iniţia de la aceste Biserici care sunt prin natura lor în stare permanentă de misiune.

Biserica este mereu misionară

Biserica este întotdeauna, constant, pretutindeni şi mereu în stare permanentă de misiune. Acest concept îi interesează pe toţi: călugări, clerici şi botezaţi. Motiv pentru care de fapt nu există o direcţie nord-sud sau est-vest şi nici o direcţie contrară. Există în schimb o realitate, o reţea care străbate lumea în care misiunea cere o Biserică ce ştie să evanghelizeze mereu. Aşa cum amintea Papa Francisc într-un mesaj al său adresat cardinalului Marc Ouellet din 19 martie, nimeni nu se naşte episcop sau preot, ci toţi ne naştem laici botezaţi ca popor al lui Dumnezeu. A ne naşte laici, ca botezaţi, înseamnă a fi puşi de Duhul Sfânt în lume cu noutatea lui Isus Cristos activ în vieţile noastre.

Trebuie făcute două consideraţii: prima este că de fapt Papa Francisc nu vorbeşte niciodată despre nouă sau veche misiune sau evanghelizare, ci vorbeşte mereu de misionaritate. Şi nu se identifică teritorii de misiune discriminând altele. Deci există o claritate: misiunea nu numai că este identitatea Bisericii, ci este modalitatea obişnuită cu care Biserica se află în lume. Pretutindeni să se întâlnească această lume.

Misiunea este a tuturor

Din punctul de vedere al consideraţiei istorice trebuie ţinut cont că de fapt misiunea ad gentes, mai ales după descoperirea Americilor, este o realitate care s-a redus puternic la starea clericală. Deci – cu toate că au fost cateheţii cu diferitele institute misionare, congregaţii şi ordine – de fapt preoţii şi călugării erau cei trimiţi. A fi constrânşi la 50 de ani după Conciliul al II-lea din Vatican să mai trebuiască să spunem că misiunea este a celor botezaţi, a întregului popor al lui Dumnezeu, înseamnă că suntem în întârziere faţă de o autentică înţelegere şi receptare a acelui Conciliu. Cum ne amintea deja Benedict al XVI-lea.

Deci misiunea de fapt nu trebuie să fie de-clericalizată. Am avut o perioadă istorică desigur de puternică clericalizare a misiunii ad gentes, dar astăzi ne dăm seama că diminuând numărul preoţilor disponibili pentru acest tip de muncă, Duhul – în manieră foarte provocatoare – ne cere noi reflecţii.

Chestiunea fundamentală este aceasta: suntem în urmă cu 50 de ani faţă de Conciliu cu privire la misiune pentru că de fapt am redus misiunea la o chestiune de tip ecleziastic. În schimb n-am regândit substanţial – imediat după Vatican II – misiunea ca raport obişnuit al Bisericii cu lumea. Dacă în loc să concertăm reflecţia reînnoirii aduse de Conciliu numai asupra lui Ad gentes (cu câteva referinţe slabe la Lumen gentium) am fi făcut-o cu Lumen gentium în centru, Ad gentes, Gaudium et spes şi Apostolicam actuositatem, foarte probabil n-am fi pierdut aceşti 50 de ani. Ani în care de fapt a fost greu de gândit că misiunea era realmente a tuturor, chiar dacă am repetat adesea asta.

Intuiţiile Duhului

Însă în aceasta ne-a ajutat puternic Duhul Sfânt, care între timp a făcut să apară experienţe de vestire a Evangheliei ad gentes graţie mişcărilor ecleziale. Mişcările ecleziale universale, cunoscute şi susţinute de ultimii trei pontifi, sunt locurile în care mulţi laici, multe familii, mulţi soţi au experimentat identitatea misionară proprie a botezului. În ce manieră? Fiind puternic educaţi la credinţă în raportul Biserică-lume graţie faptului de a fi soţi, consacraţi şi profesional activi şi competenţi. Nu în raportul Biserică – continent X, sau Biserică – continent Y. În acest context, desigur, Duhul Sfânt prin aceste experienţe ecleziale ne-a făcut să trăim cu mai multă responsabilitate şi capacitate acest raport Biserică-lume.

Astăzi posibilitatea de a regândi serios misiunea merge în această perspectivă, aceea a raportului cu lumea. Şi raportul obişnuit dintre Biserică şi lume se numeşte misiune. Pentru aceasta Papa spune că nu există o pastoraţie obişnuită care să nu fie misionară: însă desigur că dacă prin pastoraţie obişnuită înţelegem organizarea curiei, planuri pastorale, formarea comisiilor şi preoţii îşi petrec timpul în aceste activităţi, atunci însuşi Papa e cel care ne spune că este inutil. Este nevoie numai de a pierde timp, şi de fapt sunt activităţile care ne fac să pierdem mult timp în aceşti ultimi 50 de ani.

A ieşi din cadrul clerical

Misiunea nu este pe o direcţie nord-sud dar nici pe o direcţie sud-nord. Nu putem spune că o Biserică este misionară pentru că trimite preoţii săi în străinătate. O Biserică într-adevăr misionară este o Biserică ce ia serios în consideraţie raportul său cu lumea. Motiv pentru care chestiunile fundamentale nu sunt preoţii: sunt căsătoria, familia, locul de muncă, economia, boala, suferinţa, moartea, structurile de discriminare etnică sau socială, instruirea, capacitatea unei societăţi – deci şi a unei Biserici – să gestioneze distrugerea umanului acolo unde are loc.

Din păcate astăzi multe Biserici locale sunt incapabile să exprime o adevărată misionaritate pentru că structura lor ecleziastică este preocupată numai de auto-administrare. O preocupare, ne spune Papa, greşită: nu se poate considera o Biserică „funcţională” pentru că se gestionează propriile structuri parohiale sau diecezane, graţie unei pastoraţii de autoconservare a existentului. Bisericile care acţionează în acest mod nici nu ţin cont de ce este sau unde este lumea: mulţi episcopi se simt funcţionali şi funcţionari pentru că au încredinţat fiecărei parohii parohul său. Această mentalitate ne spune că evanghelizarea este ultima dintre problemele lor şi asta se poate întâmpla într-o Biserică înfiinţată în vechime ca şi într-una mai tânără. A se îngriji de parohie revelează o atitudine misionară dacă preocuparea activităţii ecleziale este interesată de lume pentru a o iubi şi a o mântui în Cristos.

Când mentalitatea este pur „ierarhologică” există aceste probleme: când un preot este mulţumit cu biserica plină, totul se termină acolo. Se pot face zeci de reuniuni, dar nu vor fi niciodată formative. Înseamnă a-şi vorbi sieşi, o planificare care ignoră total unde este şi ce se face în viaţa reală. Acesta este motivul pentru care multe Biserici au devenit astăzi nesemnificative, chiar şi din punct de vedere cultural şi în pofida marilor mase de catolici cu care se pot mândri. Viitorul Bisericii nu se află acolo unde avem procente ridicate de creştini, ci acolo unde sunt martirii.

Misiunea este mărturie

Deci misiunea nu poate şi nu trebuie să se reducă la câţi preoţi sunt trimişi în străinătate, pentru că este vorba despre o reducţie clericală a Bisericii. Când Papa ne spune nouă de la Operele Misionare Pontificale să punem pe planul al doilea planificarea şi adunarea de fonduri şi să ne dedicăm mai mult identităţii noastre, spiritualităţii, pasiunii şi iubirii faţă de misiune, spune că misiunea nu se face prin prozelitism – adică prin strategii care vor să ţină oamenii în biserici sau să-i atragă cu tehnici şi jocuri relaţionale – ci prin atracţie. Prin mărturie, martiriu, caritate şi angajare în a arăta cum credinţa intră în viaţa tuturor, cum a crede în Cristos este raţional şi este bun din punct de vedere raţional pentru viaţa noastră.

Astăzi misiunea pare să nu mai intereseze, pentru că pare că nu implică viaţa. Papa ne-a amintit că nici fericitul Paolo Manna nu voia ca PUM să devină o realitate clericală: se numea Uniune Misionară pentru cler, dar era gândită într-un context ecleziastic în care Biserica era încă redusă la episcopi şi preoţi. Manna în toate scrierile sale este foarte clară: angajarea este ca prin slujirea clerului toţi credincioşii să devină misionari. O viziune nu clericală, ci care cere slujirea atentă a păstorilor.

Direcţia foarte clară, pentru a gândi şi a reforma Uniunea Misionară Pontificală, este aceea a muncii asupra formării permanente pentru misiune în Bisericile tinere. Este misiunea pe care vrem s-o înfruntăm în aceşti următori trei ani.

De Fabrizio Meroni

Secretar general al Uniunii Misionare Pontificale şi director al CIAM

(După agenţia AsiaNews, 7 iunie 2016)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.