Categorii

Miercurea Cenușii, 6 martie 2019

Iubiți credincioși,

Cu siguranță mulți dintre dumneavoastră a auzit de Gulliver, celebrul personaj al romanului „Călătorii în mai multe țări îndepărtate ale lumii” al scriitorului englez de origine irlandeză Jonathan Swift, în care se povestește despre peripețiile pe care Gulliver le-a avut de înfruntat pe parcursul călătoriei sale.

Începem și noi astăzi o călătorie, un pelerinaj, un drum care vrea să ne ducă pe fiecare spre lumina Paștelui, spre Patria după care, sper, suspinăm cu toții. O călătorie de 40 de zile, la capătul căreia, vom cânta bucuria învierii lui Cristos, care este și învierea noastră. Un pelerinaj în timpul căruia – și poate mai mult ca în alte perioade ale anului liturgic – vom avea de înfruntat necazuri.

Gulliver, în călătoria sa, a avut de înfruntat mai întâi naufragiul, care l-a dus pe insula liliputanilor, care l-au legat, făcându-l prizonierul lor. De multe în viața noastră de zi cu zi avem impresia că păcatele mici – cum ne place uneori să le numim – nu ne pot face niciun rău sau cel mult un rău minor. Care a fost secretul capturării eroului lui Jonathan Swift? Că el era singur, iar liliputanii erau mulți. Și noi suntem singuri, iar păcatele mici pot fi multe. De aceea, nu le este chiar atât de greu să ne înlănțuie și, astfel, să devenim sclavii diavolului.

Ajuns în țara giganților, Gulliver este privit ca un sălbatic și devine obiectul batjocurilor din partea locuitorilor insulei. Mai mult, devine un animăluț de companie al reginei giganților. În acești giganți nu am putea vedea oare păcatele numite „mari” sau „de moarte”, cele care ne omoară sufletul, ne obosesc spiritual, păcate prin care diavolul își bate joc de noi și de Dumnezeu, prin care ne leagă de el și devenim asemenea unor animale de companie, lipsite de libertate?

Tocmai despre această forță distructivă a păcatului vorbește și Papa Francisc în Mesajul său pentru Postul Mare. Cele două neamuri pe care le-a întâlnit Gulliver la începutul călătoriei sale au dat dovadă de „comportamente distructive față de aproapele și față de celelalte creaturi”, folosindu-l, cum facem și noi uneori cu darurile lui Dumnezeu, „după plăcerea lor / noastră”. La urmare urmei, spune papa, este vorba despre păcatul „care-l face pe om să se considere dumnezeu al creației, să se simtă stăpânul său absolut și să o folosească nu pentru scopul voit de Creator, ci pentru propriul interes, în dauna creaturilor și a celorlalți”.

Nu voi continua cu relatarea romanului, dorind doar să mă opresc la un detaliu al acestuia. În călătoria sa de pe insula giganților spre alte țări, barca lui Gulliver este luată de un vultur, iar el cade în apa mării, de unde este preluat de o corabie. Este și soarta fiecăruia dintre noi: purtați, asemenea poporului lui Israel prin pustiu ca pe aripile unui vultur, tot asemenea poporului lui Israel nu odată cădem în mare, care simbolizează locul în care sălășluiește răul, nu odată ne împietrim inimile ca evreii „la Meriba, ca în ziua de la Massa, în pustiu”, ispitindu-l astfel pe Dumnezeu, deși îi vedem lucrările (cf. Ps 95,8-9). Și aici ne vine în ajutor Biserica, acea corabie care ne propune suficiente mijloace pentru ca această călătorie, acest pelerinaj de 40 de zile, acest Post Mare, să se sfârșească cu bine, în bucuria luminii pascale.

Aceste mijloace ne sunt cunoscute, ne sunt la îndemână, sunt simple, dar cu o putere atât de mare, încât pot face din noi noul Israel care iese din pustiu și intră în țara promisă. Și această putere le vine de la Cristos, cel pe care, în aceste 40 de zile de post, îl vom contempla în post, în rugăciune, în fapte de milostenie trupească și sufletească.

Primul mijloc este postul, atitudine care ne ajută să trecem de la renunțarea la anumite feluri de mâncare la renunțarea la păcat, iar păcatul este întotdeauna cel care ne pune într-o relație deformată cu Dumnezeu și cu aproapele. Până la urmă, a posti înseamnă, după cum spune Papa Francisc, „a învăța să schimbăm atitudinea noastră față de ceilalți și față de creaturi”. Și mai elocvent spune sfântul Vasile cel Mare: „Pentru cei ce postesc de bună voie, postul le este folositor tot timpul pentru că demonii nu îndrăznesc să-l atace pe cel ce postește, iar îngerii, păzitorii vieții noastre, stau cu plăcere lângă cei ce-și curăță sufletul cu post”. Până la urmă, care este rostul postului? Același sfânt Vasile răspunde că „în post slăbim trupește, dar ne întărim duhovnicește”.

Strâns legat de post este pomana sau faptele de milostenie, care, după învățătura Mântuitorului, reprezintă criteriul de bază al judecății finale: „Tot ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, mie mi‑ați făcut… Tot ce nu ați făcut unuia dintre aceștia, cei mai mici, mie nu mi-ați făcut” (Mt 25, 40.45). Postul fără pomană este doar o cură de slăbire, este o închidere în noi înșine. De aceea, postul trebuie să fie mereu legat de a face bine, de a da celui ce nu are, de a-l ajuta pe cel care ne cere ajutorul. Sfântul Augustin se întreba: „Câți săraci ar putea fi hrăniți datorită unei zile de post?!” Referitor la pomană, Papa Francisc amintește că a da de pomană înseamnă „a ieși din nesăbuința de a trăi și a acumula totul pentru noi înșine”, înseamnă „să regăsim bucuria… de a-l iubi pe el, pe frații noștri și întreaga lume și de a găsi în această iubire adevărata fericire”.

În sfârșit, ajungem la al treilea mijloc pe care ni-l oferă Biserica pentru un Post Mare plin de roade: rugăciunea, care poate îmbrăca numeroase forme. Mai întâi este sfânta Liturghie, rugăciunea prin excelență a Bisericii, prin care îi cerem lui Dumnezeu iertare pentru naufragiile noastre, îi mulțumim pentru că ne salvează și-i cerem să ne ducă la viața veșnică. Apoi este Spovada, referitor la care sfântul Augustin spunea că „mărturisirea faptelor rele este începutul faptelor bune”, iar sfântul Vasile cel Mare scria că „ne-am îmbolnăvit prin păcat, să ne vindecăm prin pocăință”, iar pocăința noastră se manifestă cel mai clar tocmai în sacramentul prin care Dumnezeu ne împacă cu sine, cu aproapele și cu noi înșine. Apoi să nu uităm de rugăciunea cu Sfânta Scriptură, pentru că în ea găsim cuvintele care pot deveni, dacă apelăm la ele, scut și spadă în lupta noastră cu ispitele. Apoi este rugăciunea comunitară, cum ar fi Rozariul sau Calea Crucii, la care vă îndemn să luați parte în număr cât mai mare. Nu trebuie neglijată nici rugăciunea personală, cea care izvorăște din adâncul inimii noastre, din relația noastră personală cu un Dumnezeu care ne stă mereu aproape.

Iubiți credincioși,

După multele sale peripeții, Gulliver s-a întors acasă pentru că a avut curajul și voința de a face acest lucru. Călătoria noastră în timpul acestor 40 de zile nu este nimic altceva decât imaginea revenirii noastre în Patria pentru care am fost creați și mântuiți. Nu este ușor să trecem prin naufragii, răpiri, căderi, prin mâinile liliputanilor (adică a păcatelor mici) sau ale giganților (adică a păcatelor mari), dar, având mereu privirea atentă spre Cristos, apostolul și marele preot al mărturisirii noastre (cf. Evr 3,1), avem garanția fermă că vom ajunge în Patrie, care pentru noi este Paștele, este marea bucurie a învierii lui Cristos. Dar vom ajunge la bucurie doar prin bucurie, cum ne spune Evanghelia de astăzi. De aceea, vă doresc tuturor un post nu doar plin de roade bogate, ci și un post plin de bucurie, o bucurie care să izvorască din post, pomană și rugăciune, din întâlnirea cu Cristos chiar și pe drumul crucii, din comuniunea noastră cu Maria chiar și în misterele de durere ale sfântului Rozariu. Amin.

Pr. Petru Ciobanu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.