Categorii

Mesajul Sfântului Părinte pentru Postul Mare 2019

„Creaţia aşteaptă cu nerăbdare revelarea fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8,19)

 

Iubiţi fraţi şi surori,

În fiecare an, prin Maica Biserică, Dumnezeu „dăruieşte credincioşilor săi harul ca în fiecare an, cu suflete curăţate de păcat, să aştepte plini de bucurie tainele sfinte ale învierii. Pentru ca […] să primească cu prisosinţă harul pe care tu îl reverşi asupra fiilor tăi” (Prefaţa pentru Postul Mare, I). În acest mod putem merge, din Paşte în Paşte, spre împlinirea acelei mântuiri pe care deja am primit-o graţie misterului pascal al lui Cristos: „căci în speranţă am fost mântuiţi” (Rom 8,24). Acest mister de mântuire, deja activ în noi în timpul vieţii pământeşti, este un proces dinamic care include şi istoria şi întreaga creaţie. Sfântul Paul ajunge să spună: „Creaţia aşteaptă cu nerăbdare revelarea fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8,19). În această perspectivă aş vrea să ofer şi câteva idei de reflecţie, care să însoţească drumul nostru de convertire în următorul Post Mare.

  1. Răscumpărarea creaţiei

Celebrarea Triduum-ului Pascal al pătimirii, morţii şi învierii lui Cristos, culme a anului liturgic, ne cheamă de fiecare dată să trăim un itinerar de pregătire, conştienţi că faptul de a deveni conformi cu Cristos (cf. Rom 8,29) este un dar inestimabil al milostivirii lui Dumnezeu.

Dacă omul trăieşte ca fiu al lui Dumnezeu, dacă trăieşte ca persoană răscumpărată, care se lasă condusă de Duhul Sfânt (cf. Rom 8,14) şi ştie să recunoască şi să pună în practică legea lui Dumnezeu, începând de la cea înscrisă în inima sa şi în natură, el face bine şi creaţiei, cooperând şi la răscumpărarea sa. Pentru aceasta creaţia – spune sfântul Paul – are ca o dorinţă foarte intensă ca să se manifeste fii ai lui Dumnezeu, adică roadele sale, destinaţi să ajungă la maturizarea lor împlinită în răscumpărarea trupului uman însuşi. Când caritatea lui Cristos transfigurează viaţa sfinţilor – duh, suflet şi trup –, acestea dau laudă lui Dumnezeu şi, cu rugăciunea, contemplaţia, arta implică în asta şi creaturile, aşa cum demonstrează minunat „Cântarea fratelui soare” a sfântului Francisc de Assisi (cf. Enciclica Laudato si’, 87). Însă în această lume armonia generată de răscumpărare este şi încă ameninţată de forţa negativă a păcatului şi a morţii.

2) Forţa distructivă a păcatului

De fapt, atunci când nu trăim ca fii ai lui Dumnezeu, adesea punem în practică comportamente distructive faţă de aproapele şi față de celelalte creaturi – dar şi faţă de noi înşine – considerând, mai mult sau mai puţin conştient, că putem să ne folosim de ele după plăcerea noastră. Atunci necumpătarea o ia înainte conducând la un stil de viaţă care încalcă limitele pe care condiţia noastră umană şi natura ne cer să le respectăm, urmând acele dorinţe necontrolate care în cartea Înţelepciunii sunt atribuite păcătoşilor, adică celor care nu-l au pe Dumnezeu ca punct de referinţă al acţiunilor lor, nici o speranţă pentru viitor (cf. 2,1-11). Dacă nu suntem îndreptaţi încontinuu spre Paşte, spre orizontul Învierii, este clar că logica lui totul şi imediat, a lui a avea tot mai mult ajunge să se impună.

Cauza fiecărui rău, ştim asta, este păcatul, care încă de la apariţia sa în mijlocul oamenilor a întrerupt comuniunea cu Dumnezeu, cu ceilalţi şi cu creaţia, cu care suntem legaţi înainte de toate prin trupul nostru. Rupându-se comuniunea cu Dumnezeu, s-a ştirbit şi raportul armonios al fiinţelor umane cu mediul în care sunt chemaţi să trăiască, aşa încât grădina s-a transformat într-un deşert (cf. Gen 3,17-18). Este vorba despre acel păcat care-l face pe om să se considere dumnezeu al creaţiei, să se simtă stăpânul său absolut şi să o folosească nu pentru scopul voit de Creator, ci pentru propriul interes, în dauna creaturilor şi a celorlalţi.

Când este abandonată legea lui Dumnezeu, legea iubirii, ajunge să se afirme legea celui mai puternic asupra celui mai slab. Păcatul care locuieşte în inima omului (cf. Mc 7,20-23) – şi se manifestă ca lăcomie, dorinţă pentru o bunăstare exacerbată, dezinteres faţă de binele altora şi adesea şi faţă de binele propriu – duce la exploatarea creaţiei, persoanelor şi mediului după acea lăcomie nesătulă care consideră orice dorinţă un drept şi care mai devreme sau mai târziu va ajunge să-l distrugă şi pe cel care este dominat de ea.

  1. Forţa vindecătoare a căinţei şi a iertării

Pentru aceasta, creaţia are necesitatea imperioasă ca să se reveleze fiii lui Dumnezeu, cei care au devenit „nouă creaţie”: „Dacă cineva este în Cristos, este o creatură nouă: cele vechi au trecut, iată, au devenit noi” (2Cor 5,17). De fapt, cu manifestarea lor şi creaţia înseşi poate „face paştele”: să se deschidă la cerurile noi şi la pământul nou (cf. Ap 21,1). Şi drumul spre Paşte ne cheamă tocmai să restaurăm faţa noastră şi inima noastră de creştini, prin căinţă, convertire şi iertare, pentru a putea trăi toată bogăţia harului misterului pascal.

Această „nerăbdare”, această aşteptare a creaţiei va avea împlinire când se vor manifesta fiii lui Dumnezeu, adică atunci când creştinii şi toţi oamenii vor intra cu hotărâre în acest „travaliu” care este convertirea. Toată creaţia este chemată, împreună cu noi, să iasă „din sclavia stricăciunii, spre libertatea gloriei fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8,21). Postul Mare este semn sacramental al acestei convertiri. El îi cheamă pe creştini să întrupeze mai intens şi concret misterul pascal în viaţa lor personală, familială şi socială, îndeosebi prin post, rugăciune şi pomană.

A posti, adică a învăţa să schimbăm atitudinea noastră faţă de ceilalţi şi faţă de creaturi: de la ispita de „a devora” totul pentru a sătura lăcomia noastră la capacitatea de a suferi din iubire, care poate umple golul din inima noastră. A ne ruga pentru a şti să renunţăm la idolatria şi la autosuficienţa eu-lui nostru şi a declara că avem nevoie de Domnul şi de milostivirea sa. A da pomană pentru a ieşi din nesăbuinţa de a trăi şi a acumula totul pentru noi înşine, în iluzia de a ne asigura un viitor care nu ne aparţine. Şi astfel să regăsim bucuria proiectului pe care Dumnezeu a pus-o în creaţie şi în inima noastră, acela de a-l iubi pe El, pe fraţii noştri şi întreaga lume şi de a găsi în această iubire adevărata fericire.

Iubiţi fraţi şi surori, „postul mare” al Fiului lui Dumnezeu a fost o intrare în deşertul creaţiei pentru a o face să redevină acea grădină a comuniunii cu Dumnezeu care era înainte de păcatul de la începuturi (cf. Mc 1,12-13; Is 51,3). Postul Mare al nostru să fie o reparcurgere a aceluiaşi drum, pentru a duce speranţa lui Cristos şi creaţiei, care „va fi eliberată de sclavia stricăciunii, spre libertatea gloriei fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8,21). Să nu lăsăm să treacă în zadar acest timp favorabil! Să-i cerem lui Dumnezeu să ne ajute să punem în practică un drum de adevărată convertire. Să abandonăm egoismul, privirea îndreptată spre noi înşine, şi să ne îndreptăm spre Paştele lui Isus; să devenim aproapele fraţilor şi surorilor care sunt în dificultate, împărtăşind cu ei bunurile noastre spirituale şi materiale. Astfel, primind în concretul vieţii noastre victoria lui Cristos asupra păcatului şi asupra morţii, vom atrage şi asupra creaţiei forţa sa transformatoare.

Din Vatican, 4 octombrie 2018

Sărbătoarea sfântului Francisc de Assisi

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.