Categorii

Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru celebrarea celei de-a 53-a Zi Mondială a Păcii (1 ianuarie 2020)

Pacea ca drum de speranţă: dialog, reconciliere şi convertire ecologică

1. Pacea, drum de speranţă în faţa obstacolelor şi a încercărilor

Pacea este un bun prețios, obiect al speranţei noastre, la care aspiră toată omenirea. A spera în pace este o atitudine umană care conține o tensiune existențială, prin care chiar şi un prezent uneori obositor „poate să fie trăit şi acceptat dacă el conduce spre o țintă şi dacă noi putem fi siguri de această țintă, dacă această țintă este aşa de mare încât să justifice truda drumului”[1]. În acest mod, speranţa este virtutea care ne pune în mișcare, ne dă aripile pentru a merge înainte, chiar şi atunci când obstacolele par insurmontabile.

Comunitatea noastră umană poartă, în amintire şi în trup, semnele războaielor şi conflictelor care s-au succedat, cu o capacitate distructivă crescândă, şi care nu încetează să-i lovească în special pe cei mai săraci şi pe cei mai slabi. Şi naţiuni întregi cu greu se eliberează de lanțurile exploatării şi a corupției, care alimentează uri şi violenţe. Şi astăzi, atâtor bărbați şi femei, copiilor şi bătrânilor, le sunt negate demnitatea, integritatea fizică, libertatea, inclusiv cea religioasă, solidaritatea comunitară, speranţa în viitor. Atâtea victime nevinovate ajung să poarte asupra lor chinul umilirii şi al excluderii, al plânsului şi al nedreptății, dacă nu chiar traumele care derivă din îndârjirea sistematică împotriva poporului lor şi al celor dragi ai lor.

Încercările teribile ale conflictelor civile şi ale celor internaționale, agravate adesea de violenţe lipsite de orice milă, marchează îndelung trupul şi sufletul umanității. În realitate, fiecare război se revelează un fratricid care distruge însuși proiectul de fraternitate, înscris în vocația familiei umane.

Războiul, ştim asta, începe adesea cu intoleranța faţă de diversitatea celuilalt, care măreşte dorința de posesie şi voința de dominare. Se naște în inima omului din egoism şi din mândrie, din ura care induce la distrugerea, la închiderea celuilalt într-o imagine negativă, la excluderea lui şi la eliminarea lui. Războiul se hrănește din pervertirea relațiilor, din ambiții hegemonice, din abuzuri de putere, din frica de celălalt şi de diferența văzută ca obstacol; şi în acelaşi timp alimentează toate acestea.

Este paradoxal, aşa cum am avut ocazia de a afirma în timpul recentei călătorii în Japonia, că „lumea noastră trăieşte dicotomia perversă de a voi să apere şi să garanteze stabilitatea şi pacea pe baza unei false siguranțe sprijinite de o mentalitate de frică şi neîncredere, care ajunge să otrăvească relațiile dintre popoare şi să împiedice orice dialog posibil. Pacea şi stabilitatea internațională sunt incompatibile cu orice tentativă de a construi pe frica distrugerii reciproce sau pe o amenințare de eliminare totală; sunt posibile numai pornind de la o etică globală de solidaritate şi cooperare în slujba unui viitor modelat de interdependență şi de coresponsabilitate în întreaga familie umană de astăzi şi de mâine”[2].

Fiecare situaţie de amenințare alimentează neîncrederea şi concentrarea asupra propriei condiții. Neîncrederea şi frica măresc fragilitatea raporturilor şi riscul de violență, într-un cerc vicios care nu va putea conduce niciodată la o relație de pace. În acest sens, şi descurajarea nucleară nu poate decât să creeze o siguranță iluzorie.

De aceea, nu putem pretinde să menținem stabilitatea în lume prin frica eliminării, într-un echilibru deosebit de instabil, suspendat pe marginea prăpastiei nucleare şi închis în interiorul zidurilor indiferenței, unde se iau decizii socio-economice care deschid calea spre dramele rebutării omului şi a creației, în loc să ne păzim unii pe alţii[3]. Așadar, cum se construiește un drum de pace şi de recunoaştere reciprocă? Cum să strică logica bolnăvicioasă a amenințării şi fricii? Cum se frânge dinamica de neîncredere actualmente prevalentă?

Trebuie să urmărim o fraternitate reală, bazată pe originea comună de la Dumnezeu şi exercitată în dialog şi în încrederea reciprocă. Dorința de pace este profund înscrisă în inima omului şi nu trebuie să ne resemnăm cu nimic care este mai puţin decât asta.

2. Pacea, drum de ascultare bazată pe amintire, pe solidaritate şi pe fraternitate

Hibakusha, supraviețuitorii de la bombardamentele atomice din Hiroshima şi Nagasaki, sunt printre cei care astăzi mențin vie flacăra conștiinței colective, mărturisind generațiilor următoare oroarea a ceea ce s-a întâmplat în august 1945 şi suferinţele de nedescris care au urmat până astăzi. Mărturia lor trezește şi păstrează în acest mod amintirea victimelor, aşa încât conştiinţa umană să devină tot mai puternică în faţa oricărei voințe de dominare şi de distrugere: „nu putem permite ca generațiile actuale şi cele noi să piardă amintirea a ceea ce s-a întâmplat, acea amintire care este garanție şi stimulent pentru a construi un viitor mai drept şi fratern”[4].

Ca şi ei mulţi, în orice parte a lumii, oferă viitoarelor generații slujirea amintirii de care nu se poate face abstracţie, care trebuie păstrată nu numai pentru a nu comite din nou aceleași greșeli sau pentru ca să nu fie repropuse schemele iluzorii din trecut, ci şi pentru ca ea, rod al experienţei, să constituie rădăcina şi să sugereze urma pentru alegerile prezente şi viitoare de pace.

Mai mult, amintirea este orizontul speranţei: de multe ori în întunericul războaielor şi conflictelor, amintirea chiar şi a unui mic gest de solidaritate primită poate inspira alegeri curajoase şi chiar eroice, poate să repună în mișcare noi energii şi să reaprindă nouă speranţă în fiecare om şi în comunităţi.

A deschide şi a trasa un drum de pace este o provocare, cu atât mai complexă deoarece interesele aflate în joc, în raporturile dintre persoane, comunităţi şi naţiuni, sunt multiple şi contradictorii. Înainte de toate trebuie făcut apel la conştiinţa morală şi la voința personală şi politică. De fapt, pacea se inspiră în adâncul inimii umane şi voința politică trebuie revigorată mereu, pentru a deschide noi procese care să reconcilieze şi să unească persoane şi comunităţi.

Lumea nu are nevoie de cuvinte goale, ci de martori convinși, de artizani ai păcii deschiși la dialog fără excluderi şi fără manipulări. De fapt, nu se poate ajunge cu adevărat la pace decât atunci când există un dialog convins al bărbaților şi femeilor care caută adevărul dincolo de ideologiile şi de opiniile diferite. Pacea este „un edificiu care trebuie construit încontinuu”[5], un drum pe care-l parcurgem împreună căutând mereu binele comun şi angajându-ne să menținem cuvântul dat şi să respectăm dreptul. În ascultarea reciprocă pot să crească şi cunoașterea şi stima celuilalt, până acolo încât să se recunoască în dușman faţa unui frate.

Procesul de pace este deci o angajare care durează în timp. Este o muncă răbdătoare de căutare a adevărului şi a dreptății, care onorează amintirea victimelor şi care deschide, pas după pas, la o speranţă comună, mai puternică decât răzbunarea. Într-un stat de drept, democrația poate să fie o paradigmă semnificativă a acestui proces, dacă este bazată pe dreptate şi pe angajarea de a salvgarda drepturile fiecăruia, în special dacă este slab sau marginalizat, în căutarea continuă a adevărului[6]. Este vorba despre o construcție socială şi de o elaborare în devenire, în care fiecare aduce în mod responsabil propria contribuție, la toate nivelurile colectivității locale, naţionale şi mondiale.

Aşa cum sublinia sfântul Paul al VI-lea, „aspirația dublă la egalitate şi la participare este îndreptată spre promovarea unui tip de societate democratică […]. Asta subînțelege importanţa educației la viaţa asociată, unde, în afară de informația cu privire la drepturile fiecăruia, să fie evidențiată corelativa lor necesară: recunoaşterea obligațiilor faţă de ceilalți. Semnificaţia şi practica obligației sunt condiționate de stăpânirea de sine, precum şi acceptarea responsabilităților şi limitelor puse exercitării libertății individului sau a grupului”[7].

Dimpotrivă, fractura între membrii unei societăți, creșterea inegalităților sociale şi refuzul de a folosi instrumentele pentru o dezvoltare umană integrală pun în pericol urmărirea binelui comun. În schimb munca răbdătoare bazată pe forţa cuvântului şi adevărului poate trezi în persoane capacitatea de compasiune şi de solidaritate creativă.

În experienţa noastră creştină, noi îl comemorăm constant pe Cristos, care şi-a dăruit viaţa pentru reconcilierea noastră (cf. Rom 5,6-11). Biserica participă pe deplin la căutarea unei ordini drepte, continuând să slujească binele comun şi să hrănească speranţa păcii, prin transmiterea valorilor creştine, învățătura morală şi operele sociale şi de educație.

3. Pacea, drum de reconciliere în comuniunea fraternă

Biblia, îndeosebi prin cuvântul profeților, aminteşte conștiințelor şi popoarelor alianța lui Dumnezeu cu omenirea. Este vorba de a abandona dorința de a domina pe alţii şi a învăța să ne privim reciproc ca persoane, ca fii ai lui Dumnezeu, ca fraţi. Celălalt nu trebuie închis niciodată în ceea ce a putut să spună sau să facă, ci trebuie luat în considerare pentru promisiunea pe care o poartă în sine. Numai alegând calea respectului se va putea strica spirala răzbunării şi întreprinde drumul speranţei.

Ne conduce textul din Evanghelie care prezintă următorul dialog dintre Petru şi Isus: „«Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu care greșește împotriva mea? De şapte ori?». Isus i-a spus: «Nu-ți spun până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori şapte»” (Mt 18,21-22). Acest drum de reconciliere ne cheamă să găsim în adâncul inimii noastre forţa iertării şi capacitatea de a ne recunoaște ca fraţi şi surori. A învăța să trăim în iertare măreşte capacitatea noastră de a deveni femei şi bărbați ai păcii.

Ceea ce este adevărat despre pace în domeniul social, este adevărat şi în cel politic şi economic, pentru că problema păcii impregnează toate dimensiunile vieţii comunitare: nu va exista niciodată pace adevărată dacă nu vom fi capabili să construim un sistem economic mai drept. Aşa cum scria Benedict al XVI-lea, în urmă cu zece ani, în scrisoarea enciclică Caritas in veritate: „Victoria asupra subdezvoltării cere să se acționeze nu numai asupra îmbunătățirii tranzacțiilor întemeiate pe schimb, nu numai asupra transferurilor de structuri de asistență de natură publică, ci mai ales asupra deschiderii progresive, în context mondial, spre forme de activitate economică caracterizate de cote de gratuitate şi de comuniune” (nr. 39).

4. Pacea, drum de convertire ecologică

„Dacă o înțelegere rea a principiilor noastre ne-a făcut uneori să justificăm abuzarea naturii sau dominarea despotică a fiinţei umane asupra creației, sau războaiele, nedreptatea şi violenţa, noi ca oameni care credem putem recunoaște că în acest mod am fost infideli faţă de comoara de înţelepciune pe care ar fi trebuit s-o păzim”[8]

În faţa consecințelor ostilității noastre faţă de ceilalți, ale lipsei de respectare a casei comune şi ale exploatării abuzive a resurselor naturale – văzute ca instrumente utile numai pentru profitul de astăzi, fără respect faţă de comunitățile locale, faţă de binele comun şi faţă de natură – avem nevoie de o convertire ecologică.

Recentul Sinod despre Amazonia ne determină să adresăm, în mod reînnoit, apelul pentru o relație pașnică între comunităţi şi pământ, între prezent şi amintire, între experiențe şi speranțe.

Acest drum de reconciliere este şi ascultare şi contemplare a lumii care ne-a fost dăruită de Dumnezeu pentru ca să facem din ea casa noastră comună. De fapt, resursele naturale, numeroasele forme de viaţă şi Pământul însuși ne sunt încredințate pentru a fi „cultivate şi păstrate” (cf. Gen 2,15) şi pentru generațiile viitoare, cu participarea responsabilă şi activă a fiecăruia. În afară de asta, avem nevoie de o schimbare în convingeri şi în privire, care să ne deschidă mai mult la întâlnirea cu celălalt şi la primirea darului creației, care reflectă frumusețea şi înțelepciunea Artizanului său.

De aici provin, îndeosebi, motivații profunde şi un nou mod de a locui în casa comună, de a fi prezenți unii pentru alţii cu propriile diversități, de a celebra şi a respecta viaţa primită şi împărtăşită, de a ne preocupa de condiții şi modele de societate care să favorizeze înflorirea şi rămânerea vieţii în viitor, de a dezvolta binele comun al întregii familii umane.

Convertirea ecologică la care facem apel ne conduce deci la o nouă privire asupra vieţii, luând în considerare generozitatea Creatorului care ne-a dăruit Pământul şi ne cheamă la sobrietatea bucuroasă a împărtășirii. Această convertire trebuie înţeleasă în manieră integrală, ca o transformare a relațiilor pe care le întreținem cu surorile noastre şi cu fraţii noştri, cu celelalte fiinţe vii, cu creația în varietatea sa foarte bogată, cu Creatorul care este origine a oricărei vieți. Pentru creştin, ea cere să „lăsăm să se evidențieze toate consecințele întâlnirii cu Isus în relațiile cu lumea”[9].

5. Se obține tot atât cât se speră[10]

Drumul reconcilierii cere răbdare şi încredere. Nu se obține pacea dacă nu se speră.

Este vorba înainte de toate de a crede în posibilitatea păcii, de a crede că celălalt are aceeași nevoie a noastră de pace. În asta, ne poate inspira iubirea lui Dumnezeu faţă de fiecare dintre noi, iubire eliberatoare, nelimitată, gratuită, neobosită.

Frica este adesea sursă de conflict. Deci este important de a merge dincolo de temerile noastre umane, recunoscându-ne fii nevoiași, în faţa Celui care ne iubește şi ne aşteaptă, ca Tatăl fiului risipitor (cf. Lc 15,11-24). Cultura întâlnirii între fraţi şi surori strică relațiile cu cultura amenințării. Face fiecare întâlnire o posibilitate şi un dar al iubirii generoase a lui Dumnezeu. Ne conduce să depășim limitele orizonturilor noastre restrânse, pentru a tinde mereu să trăim fraternitatea universală, ca fii ai unicului Tată ceresc.

Pentru discipolii lui Cristos, acest drum este susținut şi de sacramentul Reconcilierii, dăruit de Domnul pentru iertarea păcatelor celor botezați. Acest sacrament al Bisericii, care reînnoieşte persoanele şi comunitățile, ne cheamă să ținem privirea îndreptată spre Isus, care a reconciliat „toate pentru sine, făcând pace prin sângele crucii sale, prin el, fie între cele de pe pământ, fie între cele din ceruri” (Col 1,20); şi ne cere să renunțăm la orice violență în gânduri, în cuvinte şi în fapte, fie faţă de aproapele fie faţă de creație.

Harul lui Dumnezeu Tatăl se dăruiește ca iubire fără condiții. După ce am primit iertarea sa, în Cristos, putem porni la drum pentru a-l oferi bărbaților şi femeilor din timpul nostru. Zi după zi, Duhul Sfânt ne sugerează atitudini şi cuvinte pentru ca să devenim artizani de dreptate şi de pace.

Dumnezeul păcii să ne binecuvânteze şi să vină în ajutorul nostru.

Maria, Mama Principelui păcii şi Mama tuturor popoarelor de pe pământ, să ne însoțească şi să ne susțină pe drumul de reconciliere, pas după pas.

Şi fiecare persoană, venind în această lume, să poată cunoaște o existență de pace şi dezvolta pe deplin promisiunea de iubire şi de viaţă pe care o poartă în sine.

Din Vatican, 8 decembrie 2019

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

[1] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Spe salvi (30 noiembrie 2007), 1.

[2] Discurs despre armele nucleare, Nagasaki, Parcul „Atomic Bomb Hypocenter”, 24 noiembrie 2019.

[3] Cf. Omilia de la Lampedusa, 8 iulie 2013.

[4] Discurs despre pace, Hiroshima, Memorialul Păcii, 24 noiembrie 2019.

[5] Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituția pastorală Gaudium et spes, 78.

[6] Cf. Benedict al XVI-lea, Discurs adresat conducătorilor Asociațiilor Creştine ale Muncitorilor Italieni, 27 ianuarie 2006.

[7] Scrisoarea apostolică Octogesima adveniens (14 mai 1971), 24.

[8] Scrisoarea enciclică Laudato si’ (24 mai 2015), 200.

[9] Ibid., 217.

[10] Cf. Sfântul Ioan al Crucii, Noapte întunecată, II, 21, 8.

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.