Categorii

Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru celebrarea celei de-a 52-a Zi Mondială a Păcii (1 ianuarie 2019)

POLITICA BUNĂ ESTE ÎN SLUJBA PĂCII

1. „Pace acestei case!”

Trimiţându-i în misiune pe discipolii săi, Isus le spune: „În casa în care intraţi spuneţi mai întâi: «Pace acestei case!» Şi dacă se află acolo cineva vrednic de pace, pacea voastră va rămâne peste el. Dacă nu, se va întoarce la voi” (Lc 10,5-6).

A oferi pacea este în inima misiunii discipolilor lui Cristos. Şi această ofertă este adresată tuturor, bărbaţi şi femei, care speră în pace în mijlocul dramelor şi a violenţelor din istoria umană[1]. „Casa” despre care vorbeşte Isus este fiecare familie, fiecare comunitate, fiecare ţară, fiecare continent, în singularitatea lor şi în istoria lor; este înainte de toate fiecare persoană, fără deosebiri şi fără discriminări. Este şi „casa comună” a noastră: planeta în care Dumnezeu ne-a pus să locuim şi de care suntem chemaţi să ne îngrijim cu atenţie.

Aşadar aceasta este şi urarea mea la începutul noului an: „Pace acestei case!”.

2. Provocarea politicii bune

Pacea este asemănătoare cu speranţa despre care vorbeşte poetul Charles Péguy[2]; este ca o floare fragilă care încearcă să răsară în mijlocul pietrelor violenţei. Ştim asta: căutarea puterii cu orice preţ duce la abuzuri şi nedreptăţi. Politica este un vehicul fundamental pentru a construi totalitatea cetăţenilor şi lucrările omului, însă atunci când nu este trăită ca slujire a colectivităţii umane de către cei care o exercită, poate să devină instrument de asuprire, de marginalizare şi chiar de distrugere.

„Dacă cineva vrea să fie primul, să fie ultimul dintre toţi şi slujitorul tuturor” (Mc 9,35). Aşa cum sublinia sfântul papă Paul al VI-lea: „A lua în serios politica în diferitele sale niveluri – local, regional, naţional şi mondial – înseamnă a afirma obligaţia omului, a fiecărui om, de a recunoaşte realitatea concretă şi valoarea libertăţii de alegere care îi este oferită pentru a încerca să realizeze împreună binele oraşului, a naţiunii, a omenirii”[3].

De fapt, funcţia şi responsabilitatea politică reprezintă o provocare permanentă pentru toţi cei care primesc mandatul de a sluji propria ţară, de a-i proteja pe cei care locuiesc acolo şi de a lucra pentru a realiza condiţiile unui viitor demn şi drept. Dacă este realizată prin respectarea fundamentală a vieţii, a libertăţii şi a demnităţii persoanelor, politica poate să devină cu adevărat o formă eminentă de caritate.

3. Caritatea şi virtuţile umane pentru o politică în slujba drepturilor umane şi a păcii

Papa Benedict al XVI-lea amintea că „fiecare creştin este chemat la această caritate, în modul vocaţiei sale şi conform posibilităţilor sale de incidenţă în pólis. […] Atunci când caritatea o însufleţeşte, angajarea pentru binele comun are o valenţă superioară angajării numai seculare şi politice. […] Acţiunea omului pe pământ, atunci când este inspirată şi susţinută de caritate, contribuie la edificarea acelei universale cetăţi a lui Dumnezeu spre care înaintează istoria familiei umane”[4]. Este un program în care se pot regăsi toţi politicienii, de orice apartenenţă culturală sau religioasă care, împreună, doresc să lucreze pentru binele familiei umane, practicând acele virtuţi umane care stau la baza unei acţiuni politice bune: dreptatea, echitatea, respectul reciproc, sinceritatea, onestitatea, fidelitatea.

În această privinţă merită să fie amintite „fericirile politicianului”, propuse de cardinalul vietnamez François-Xavier Nguyễn Vãn Thuận, mort în 2002, care a fost un martor credincios al Evangheliei:

Fericit politicianul care are o înaltă cunoştinţă şi o profundă conştiinţă a rolului său.

Fericit politicianul a cărui persoană oglindeşte credibilitatea.

Fericit politicianul care lucrează pentru binele comun şi nu pentru propriul interes.

Fericit politicianul care se menţine coerent cu fidelitate.

Fericit politicianul care realizează unitatea.

Fericit politicianul care este angajat în realizarea unei schimbări radicale.

Fericit politicianul care ştie să asculte.

Fericit politicianul căruia nu-i este frică[5].

Fiecare reînnoire a funcţiilor elective, fiecare expirare electorală, fiecare etapă a vieţii publice constituie o ocazie pentru a ne întoarce la izvorul şi la referinţele care inspiră dreptatea şi dreptul. Suntem siguri de asta: politica bună este în slujba păcii; ea respectă şi promovează drepturile umane fundamentale, care sunt la fel obligaţii reciproce, pentru ca între generaţiile prezente şi cele viitoare să se ţese o legătură de încredere şi de recunoştinţă.

4. Viciile politicii

Din păcate, alături de virtuţi nu lipsesc în politică şi viciile, datorate fie incapacităţii personale fie deformărilor din ambient şi din instituţii. Este clar pentru toţi că viciile vieţii politice elimină credibilitatea sistemelor în care ea se desfăşoară, precum şi a autorităţii, a deciziilor şi a acţiunii persoanelor care se dedică ei. Aceste vicii, care slăbesc idealul unei democraţii autentice, sunt ruşinea vieţii publice şi pun în pericol pacea socială: corupţia – în multiplele sale forme de apropriere necuvenită a bunurilor publice sau de instrumentalizare a persoanelor –, negarea dreptului, nerespectarea regulilor comunitare, îmbogăţirea ilegală, justificare puterii prin forţă sau cu pretextul arbitrat al acelui „motiv de stat”, tendinţa de a se perpetua în putere, xenofobia şi rasismul, refuzul de a avea grijă de Pământ, exploatarea nelimitată a resurselor naturale în vederea profitului imediat, dispreţuirea celor care au fost constrânşi la exil.

5. Politica bună promovează participarea tinerilor şi încrederea în celălalt

Atunci când exercitarea puterii politice tinde numai la salvgardarea intereselor unor indivizi privilegiaţi, viitorul este compromis şi tinerii pot să fie ispitiţi de neîncredere, pentru că sunt condamnaţi să rămână la marginile societăţii, fără posibilitate de a participa la un proiect pentru viitor. În schimb, atunci când politica se traduce, în concret, în încurajarea tinerelor talente şi a vocaţiilor care cer să se realizeze, pacea se răspândeşte în conştiinţe şi pe feţe. Devine o încredere dinamică, ce înseamnă „eu mă încred în tine şi cred cu tine” în posibilitatea de a lucra împreună pentru binele comun. Aşadar, politica este pentru pace dacă se exprimă în recunoaşterea carismelor şi a capacităţilor fiecărei persoane. „Ce este mai frumos decât o mână întinsă? Ea a fost voită de Dumnezeu pentru a dărui şi a primi. Dumnezeu n-a voit ca ea să ucidă (cf. Gen 4,1 şu) sau să provoace suferinţă, ci să îngrijească şi să ajute la trăire. Alături de inimă şi de inteligenţă, mâna poate să devină, şi ea, un instrument de dialog”[6].

Fiecare poate aduce propria piatră la construirea casei comune. Viaţa politică autentică, ce se întemeiază pe drept şi pe un dialog leal între subiecţi, se reînnoieşte cu convingerea că fiecare femeie, fiecare bărbat şi fiecare generaţie cuprind în ei o promisiune care poate elibera noi energii relaţionale, intelectuale, culturale şi spirituale. O astfel de încredere nu este niciodată uşor de trăit pentru că relaţiile umane sunt complexe. Îndeosebi, trăim în aceste timpuri într-un climat de neîncredere care se înrădăcinează în frica de celălalt sau de cel străin, în neliniştea de a pierde propriile avantaje şi se manifestă din păcate şi la nivel politic, prin atitudini de închidere sau naţionalism care pun în discuţie acea fraternitate de care are atâta nevoie lumea noastră globalizată. Astăzi mai mult ca oricând, societăţile noastre au nevoie de „artizani ai păcii” care să poată fi mesageri şi martori autentici ai lui Dumnezeu Tatăl care vrea binele şi fericirea familiei umane.

6. Nu războiului şi strategiei fricii

După o sută de ani de la sfârşitul primului război mondial, în timp ce îi amintim pe tinerii căzuţi în timpul acelor bătălii şi populaţiile civile sfâşiate, astăzi mai mult decât ieri cunoaştem învăţătura teribilă a războaielor fratricide, adică faptul că pacea nu se poate reduce niciodată numai la echilibrul forţelor şi fricii. A-l ţine pe celălalt sub ameninţare înseamnă a-l reduce la starea de obiect şi a-i nega demnitatea. Este motivul pentru care reafirmăm că escalation în termeni de intimidare, precum şi proliferarea necontrolată a armelor sunt contrare moralei şi căutării unei adevărate înţelegeri. Teroarea exercitată asupra persoanelor mai vulnerabile contribuie la exilarea unor întregi populaţii aflate în căutarea unui ţinut de pace. Nu sunt sustenabile discursurile politice care tind să-i acuze pe migranţi de toate relele şi să-i priveze pe săraci de speranţă. În schimb trebuie reafirmată că pacea se bazează pe respectarea fiecărei persoane, oricare ar fi istoria sas, pe respectarea dreptului şi a binelui comun, a creaţiei care ne-a fost încredinţată şi a bogăţiei morale transmisă de generaţiile trecute.

În afară de asta, gândul nostru se îndreaptă în mod deosebit spre copiii care trăiesc în actualele zone de conflict şi spre toţi cei care se angajează pentru ca vieţile lor şi drepturile lor să fie ocrotite. În lume, un copil din şase este lovit de violenţa războiului sau ostatic al grupurilor armate. Mărturia celor care se străduiesc pentru a apăra demnitatea şi respectarea copiilor este deosebit de preţioasă pentru viitorul omenirii.

7. Un mare proiect de pace

Celebrăm în aceste zile a şaizecea aniversare a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, adoptată după cel de-al doilea conflict mondial. În această privinţă să ne amintim de observaţia sfântului papă Ioan al XXIII-lea: „Când în fiinţele umane apare conştiinţa drepturilor lor, în acea conştiinţă nu poate să nu apară observarea respectivelor obligaţii: în subiecţii care sunt titularii lor, a obligaţiei de a afirma drepturile ca exigenţă şi exprimare a demnităţii lor; şi în toate celelalte fiinţe umane, a obligaţiei de a recunoaşte aceleaşi drepturi şi de a le respecta”[7].

De fapt, pacea este rod al unui mare proiect politic care se întemeiază pe responsabilitatea reciprocă şi pe interdependenţa fiinţelor umane. Dar este şi o provocare care cere să fie primită zi după zi. Pacea este o convertire a inimii şi a sufletului şi este uşor de recunoscut trei dimensiuni indisociabile ale acestei păci interioare şi comunitare:

– pacea cu noi înşine, refuzând intransigenţa, furia şi nerăbdarea şi, aşa cum sfătuia sfântul Francisc de Sales, exercitând „un pic de dulceaţă faţă de noi înşine”, pentru a oferi „un pic de dulceaţă celorlalţi”;

– pacea cu celălalt: cel din familie, prietenul, străinul, săracul, cel suferind…; îndrăznind întâlnirea şi ascultând mesajul pe care-l poartă cu sine;

– pacea cu creaţia, redescoperind măreţia darului lui Dumnezeu şi partea de responsabilitate care revinde fiecăruia dintre noi, ca locuitor al lumii, cetăţean şi actor al viitorului.

Politica păcii, care cunoaşte bine fragilităţile umane şi le ia asupra sa, poate să se inspire mereu din spiritul lui Magnificat pe care Maria, Mama lui Cristos Mântuitorul şi Regina Păcii, îl cântă în numele tuturor oamenilor: „Îndurarea lui faţă de cei ce se tem de el este din generaţie în generaţie. Şi-a arătat puterea braţului său: i-a risipit pe cei mândri cu planurile inimii lor; i-a răsturnat pe cei puternici de pe tronuri şi i-a înălţat pe cei umili; […] amintindu-şi de îndurarea sa, după cum a promis părinţilor noştri, Abraham şi urmaşilor lui pentru totdeauna” (Lc 1,50-55).

Din Vatican, 8 decembrie 2018

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

[1] Cf. Lc 2,14: «Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu şi pe pământ pace oamenilor pe care el îi iubeşte».

[2] Cf. Le Porche du mystère de la deuxième vertu, Paris 1986.

[3] Scrisoarea apostolică Octogesima adveniens (14 mai 1971), 46.

[4] Enciclica Caritas in veritate (29 iunie 2009), 7.

[5] Cf. Discurs la expoziţia-întâlnire „Civitas” din Padova: „30giorni”, nr. 5 din 2002.

[6] Benedict al XVI-lea, Discurs adresat autorităţilor din Benin, Cotonou, 19 noiembrie 2011.

[7] Enciclica Pacem in terris (11 aprilie 1963), 24.

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.