Categorii

Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru celebrarea celei de-a 50-a Zile Mondiale a Păcii (1 ianuarie 2017)

papa-ziua-pacii NONVIOLENŢA: STIL AL UNEI POLITICI PENTRU PACE

1. La începutul acestui nou an exprim urările mele sincere de pace popoarelor şi naţiunilor din lume, şefilor de stat şi de guvern, precum şi responsabililor comunităţilor religioase şi ai diferitelor exprimări ale societăţii civile. Urez pace fiecărui bărbat, femeie, copilă şi copilă şi mă rog ca imaginea şi asemănarea lui Dumnezeu în fiecare persoană să ne permită să ne recunoaştem reciproc da daruri sacre înzestrate cu o demnitate imensă. Mai ales în situaţiile de conflict, să respectăm această „demnitate mai profundă”[1] şi să facem din nonviolenţa activă stilul nostru de viaţă.

Acesta este Mesajul pentru a 50-a Zi Mondială a Păcii. În primul mesaj, fericitul Papă Paul al VI-lea s-a adresat tuturor popoarelor, nu numai catolicilor, cu cuvinte foarte clare: „În sfârşit a reieşit foarte clar că pacea este unica şi adevărata linie a progresului uman (nu tensiunile naţionalismelor ambiţioase, nu cuceririle violente, nu represiunile aducătoare de falsă ordine civilă)”. Avertiza cu privire la „pericolul de a crede că toate controversele internaţionale nu sunt rezolvabile pe căile raţiunii, adică ale tratativelor întemeiate pe drept, dreptate, echitate, ci numai pe cele ale forţelor distructive şi ucigătoare”. Dimpotrivă, citând Pacem in terris a predecesorului său sfântul Ioan al XXIII-lea, exalta „sensul şi iubirea păcii întemeiate pe adevăr, pe dreptate, pe libertate, pe iubire”[2]. Uimeşte actualitatea acestor cuvinte, care astăzi nu sunt mai puţin importante şi urgente ca în urmă cu cincizeci de ani.

Cu această ocazie doresc să mă opresc asupra nonviolenţei ca stil al unei politici de pace şi îi cer lui Dumnezeu să ne ajute pe noi toţi să ne inspirăm din nonviolenţă în profunzimea sentimentelor şi valorile noastre personale. Caritatea şi nonviolenţa să călăuzească modul în care ne tratăm unii pe alţii în raporturile interpersonale, în cele sociale şi în cele internaţionale. Când ştiu să reziste în faţa tentaţiei răzbunării, victimele violenţei pot să fie protagoniştii cei mai credibili ai proceselor nonviolente de construire a păcii. De la nivelul local şi zilnic până la cel al ordinii mondiale fie ca nonviolenţa să devină stilul caracteristic al deciziilor noastre, al relaţiilor noastre, al acţiunilor noastre, al politicii în toate formele sale.

O lume fărâmiţată

2. Secolul trecut a fost devastat de două războaie mondiale ucigătoare, a cunoscut ameninţarea războiului nuclear şi un mare număr de alte conflicte, în timp ce astăzi din păcate ne confruntăm cu un teribil război mondial pe bucăţi. Nu este uşor de a şti dacă lumea actualmente este mai mult sau mai puţin violentă decât a fost ieri, nici dacă mijloacele moderne de comunicare şi mobilitatea care caracterizează epoca noastră ne fac mai conştienţi de violenţă sau mai obişnuiţi cu ea.

În orice caz, această violenţă care se exercită „pe bucăţi”, în moduri şi la niveluri diferite, provoacă suferinţe enorme de care suntem foarte conştienţi: războaie în diferite ţări şi continente; terorism, criminalitate şi atacuri armate imprevizibile; abuzurile îndurate de migranţi şi de victimele traficului de persoane; devastarea mediului. În ce scop? Violenţa permite să se obţină obiective de valoare durabilă? Tot ceea ce obţine nu este oare să dezlănţuie represalii şi spirale de conflicte letale care aduc binefaceri numai câtorva „domni ai războiului”?

Violența nu este grija faţă de lumea noastră fărâmiţată. A răspunde la violenţă cu violenţa conduce, în cea mai bună dintre ipoteze, la migraţii forţate şi la suferinţe uriaşe, pentru că mari cantităţi de resurse sunt destinate pentru scopuri militare şi sustrase de la exigenţele zilnice ale tinerilor, ale familiilor aflate în dificultate, ale bătrânilor, ale bolnavilor, ale marii majorităţi a locuitorilor lumii. În cel mai rău dintre cazuri poate duce la moartea, fizică şi spirituală, a multora, dacă nu chiar a tuturor.

Vestea Bună

3. Şi Isus a trăit în timpuri de violenţă. El a învăţat că adevăratul câmp de bătălie, în care se înfruntă violenţa şi pacea, este inima umană: „Căci dinăuntru, adică din inima omului ies gândurile rele” (Mc 7,21). Însă mesajul lui Cristos, în faţa acestei realităţi, oferă răspunsul în mod radical pozitiv: El a predicat neobosit iubirea necondiţionată a lui Dumnezeu care primeşte şi iartă şi i-a învăţat pe discipolii săi să-i iubească pe duşmani (cf. Mt 5,44) şi să întoarcă obrazul celălalt (cf. Mt 5,39). Când i-a împiedicat pe cei care o acuzau pe adulteră ca s-o ucidă cu pietre (cf. In 8,1-11) şi când, în noaptea dinainte de a muri, i-a spus lui Petru să pună înapoi în teacă sabia (cf. Mt 26,52), Isus a trasat calea nonviolenţei, pe care a parcurs-o până la sfârşit, până la cruce, prin care a realizat pacea şi a distrus duşmănia (cf. Ef 2,14-16). De aceea, cine primeşte Vestea Bună a lui Isus, ştie să recunoască violenţa pe care o poartă în sine şi se lasă vindecat de milostivirea lui Dumnezeu, devenind astfel la rândul său instrument de reconciliere, conform îndemnului sfântului Francisc de Assisi: „Pacea pe care o vestiţi cu gura, s-o aveţi şi mai îmbelşugată în inimile voastre”[3].

A fi adevăraţi discipoli ai lui Isus astăzi înseamnă a adera şi la propunerea sa de nonviolenţă. Ea – aşa cum a afirmat predecesorul meu Benedict al XVI-lea – „este realistă, pentru că ţine cont că în lume este prea multă violenţă, prea multă nedreptate, aşadar nu se poate depăşi această situaţie decât contrapunând un mai mult de iubire, un mai mult de bunătate. Acest «mai mult» vine de la Dumnezeu”[4]. Şi el adăuga cu mare forţă: „Pentru creştini nonviolenţa nu este un simplu comportament tactic, ci un mod de a fi al persoanei, atitudinea celui care este aşa de convins de iubirea lui Dumnezeu şi de puterea sa încât nu-i este frică să înfrunte răul numai cu armele iubirii şi adevărului. Iubirea duşmanului constituie nucleul «revoluţiei creştine»”[5]. Pe bună dreptate evanghelia acelui iubiţi pe duşmanii voştri (cf. Lc 6,27) este considerată „magna charta a nonviolenţei creştine”: ea nu constă „în a capitula în faţa răului […] ci în a răspunde la rău cu binele (cf. Rom 12,17-21), frângând în acest mod lanţul nedreptăţii”[6].

Mai puternică decât violenţa

4. Nonviolenţa este înţeleasă uneori în sensul de capitulare, lipsă de angajare şi pasivitate, dar în realitate nu este aşa. Când Maica Tereza a primit premiul Nobel pentru pace în 1979, a declarat clar mesajul său de nonviolenţă activă: „În familia noastră nu avem nevoie de bombe şi de arme, de a distruge pentru a aduce pace, ci numai de a sta împreună, de a ne iubi unii pe alţii […] Şi vom putea depăşi tot răul care este în lume”[7]. Pentru că forţa armelor este înşelătoare. „În timp ce traficanţii de arme fac munca lor, există săracii făcători de pace care numai pentru a ajuta o persoană, alta, alta, alta, îşi dau viaţa”; pentru aceşti făcători de pace, Maica Tereza este „un simbol, o icoană din timpurile noastre”[8]. În luna septembrie am avut marea bucurie de a o proclama sfântă. Am elogiat disponibilitatea sa faţă de toţi prin „primirea şi apărarea vieţii umane, cea nenăscută şi cea abandonată şi rebutată. […] S-a aplecat asupra persoanelor epuizate, lăsate să moară pe marginile străzilor, recunoscând demnitatea pe care Dumnezeu le-a dat-o; a făcut ca puternicii pământului să audă glasul său, pentru ca să recunoască greşelile lor în faţa crimelor – în faţa crimelor! – sărăciei create de ei înşişi”[9]. Ca răspuns, misiunea sa – şi în asta reprezintă mii, ba chiar milioane de persoane – este de a merge în întâmpinarea victimelor cu generozitate şi dăruire, atingând şi pansând orice trup rănit, vindecând orice viaţă frântă.

Nonviolenţa practicată cu hotărâre şi coerenţă a produs rezultate impresionante. Succesele obţinute de Mahatma Gandhi şi Khan Abdul Ghaffar Khan în eliberarea Indiei, şi de Martin Luther King Jr împotriva discriminării rasiale nu vor fi uitate niciodată. Femeile, în mod deosebit, sunt adesea lidere de nonviolenţă, ca de exemplu, Leymah Gbowee şi mii de femei liberiene, care au organizat întâlniri de rugăciune şi protest nonviolent (pray-ins) obţinând negocieri de înalt nivel pentru încheierea celui de-al doilea război civil din Liberia.

Nici nu putem uita deceniul epocal încheiat cu căderea regimurilor comuniste din Europa. Comunităţile creştine au dat contribuţia lor cu rugăciunea insistentă şi acţiunea curajoasă. Influenţă specială au exercitat slujirea şi magisteriul sfântului Ioan Paul al II-lea. Reflectând asupra evenimentelor din 1989 în enciclica Centesimus annus (1991), predecesorul meu evidenţia că o schimbare epocală în viaţa popoarelor, a naţiunilor şi a statelor se realizează „printr-o luptă paşnică, ce se foloseşte numai de armele adevărului şi ale dreptăţii”[10]. Acest parcurs de tranziţie politică spre pace a fost făcută posibilă în parte „de angajarea nonviolentă a oamenilor care, în timp ce au refuzat mereu să cedeze în faţa puterii forţei, au ştiut să găsească rând pe rând forme eficace pentru a da mărturie despre adevăr”. Şi concludea: „Fie ca oamenii să înveţe să lupte pentru dreptate fără violenţă, renunţând la lupta de clasă în controversele interne şi la război în cele internaţionale”[11].

Biserica s-a angajat pentru realizarea de strategii nonviolente de promovare a păcii în multe ţări, solicitând chiar şi pe actorii cei mai violenţi în eforturi pentru a construi o pace dreaptă şi durabilă.

Această angajare în favoarea victimelor nedreptăţii şi ale violenţei nu este un patrimoniu exclusiv al Bisericii catolice, ci este proprie a multor tradiţii religioase, pentru care „compasiunea şi nonviolenţa sunt esenţiale şi arată calea vieţii”[12]. Reafirm cu putere: „Nicio religie nu este teroristă”[13]. Violenţa este o profanare a numelui lui Dumnezeu[14]. Să nu încetăm niciodată să repetăm: „Niciodată numele lui Dumnezeu nu poate să justifice violenţa. Numai pacea este sfântă. Numai pacea este sfântă, nu războiul!”[15].

Rădăcina familială a unei politici nonviolente

5. Dacă originea din care provine violenţa este inima oamenilor, atunci este fundamental a parcurge cărarea nonviolenţei în primul rând în interiorul familiei. Este o componentă a acelei bucurii a iubirii pe care am prezentat-o în martie în exortaţia apostolică Amoris laetitia, la încheierea a doi ani de reflecţie din partea Bisericii asupra căsătoriei şi familiei. Familia este cuptorul indispensabil prin care soţii, părinţi şi copii, fraţi şi surori învaţă să comunice şi să se îngrijească unii de alţii în mod dezinteresat şi unde neînţelegerile sau chiar conflictele trebuie să fie depăşite nu cu forţa, ci cu dialogul, respectul, căutarea binelui celuilalt, milostivirea şi iertarea[16]. Din interiorul familiei bucuria iubirii se propagă în lume şi se iradiază în toată societatea[17]. De altfel, o etică de fraternitate şi de coexistenţă paşnică între persoane şi între popoare nu se poate baza pe logica fricii, a violenţei şi a închiderii, ci pe responsabilitate, pe respect şi pe dialogul sincer. În acest sens, adresez un apel în favoarea dezarmării, precum şi a interzicerii şi a abolirii armelor nucleare: armamentul nuclear şi ameninţarea distrugerii reciproce asigurată nu pot întemeia acest tip de etică[18]. Cu urgenţă egală implor să se oprească violenţa în familie şi abuzurile asupra femeilor şi copiilor.

Jubileul Milostivirii, încheiat în noiembrie, a fost o invitaţie de a privi în profunzimile inimii noastre şi de a lăsa să intre acolo milostivirea lui Dumnezeu. Anul jubiliar ne-a făcut să conştientizăm cât de numeroase şi diferite sunt persoanele şi grupurile sociale care sunt tratate cu indiferenţă, sunt victime ale nedreptăţii şi îndură violenţă. Ei fac parte din „familia” noastră, sunt fraţii noştri şi surorile noastre. Pentru aceasta politicile de nonviolenţă trebuie să înceapă între zidurile casei pentru a se răspândi după aceea la întreaga familie umană. „Exemplul sfintei Tereza de Lisieux ne invită la practicarea căii mici a iubirii, să nu pierdem oportunitatea unui cuvânt respectuos, a unui zâmbet, a oricărui gest mic care să semene pace şi prietenie. O ecologie integrală este formată şi din simple gesturi zilnice înc are frângem logica violenţei, a exploatării, a egoismului”[19].

Invitaţia mea

6. Construirea păcii prin nonviolenţa activă este element necesar şi coerent cu eforturile continue ale Bisericii pentru a limita folosirea forţei prin normele morale, prin participarea sa la lucrările instituţiilor internaţionale şi graţie contribuţiei competente a atâtor creştini la elaborarea legislaţiei la toate nivelurile. Isus însuşi ne oferă un „manual” al acestei strategii de construire a păcii în aşa-numita Predică de pe Munte. Cele opt fericiri (cf. Mt 5,3-10) trasează profilul persoanei pe care putem s-o definim fericită, bună şi autentică. Fericiţi cei blânzi – spune Isus –, cei milostivi, făcătorii de pace, cei curaţi cu inima, cei cărora le este foame şi sete de dreptate.

Acesta este şi un program şi o provocare pentru liderii politici şi religioşi, pentru responsabilii instituţiilor internaţionale şi conducătorii firmelor şi ai mass-media din toată lumea: a aplica fericirile în modul în care exercită propriile responsabilităţi. O provocare de a construi societatea, comunitatea sau firma de care sunt responsabili cu stilul făcătorilor de pace; a da dovadă de milostivire refuzând să se rebuteze persoanele, să se dăuneze mediului şi să vrea să învingă cu orice preţ. Asta cere disponibilitatea „de a suporta conflictul, de a-l rezolva şi de a-l transforma într-un inel de legătură al unui nou proces”[20]. A acţiona în acest mod înseamnă a alege solidaritatea ca stil pentru a face istoria şi a construi prietenia socială. Nonviolenţa activă este un mod pentru a arăta că într-adevăr unitatea este mai puternică şi mai rodnică decât conflictul. Totul în lume este intim unit[21]. Desigur, se poate întâmpla ca diferenţele să genereze neînţelegeri: să le înfruntăm în manieră constructivă şi nonviolentă, aşa încât „tensiunile şi contrariile [să poată] ajunge la o unitate pluriformă care generează viaţă nouă”, păstrând „potenţialităţile preţioase ale polarităţilor în contrast”[22].

Asigur că Biserica catolică va însoţi orice tentativă de construire a păcii şi prin nonviolenţa activă şi creativă. În ziua de 1 ianuarie 2017 vede lumina noul Dicaster pentru Slujirea Dezvoltării Umane Integrale, care va ajuta Biserica să promoveze în mod tot mai eficace „bunurile incomensurabile ale dreptăţii, păcii şi salvgardării creaţiei” şi a grijii faţă de migranţi, „nevoiaşi, bolnavi şi excluşi, marginalizaţi şi victime ale conflictelor armate şi ale catastrofelor naturale, încarceraţi, şomeri şi victime ale oricărei forme de sclavie şi de tortură”[23]. Orice acţiune în această direcţie, oricât de modestă ar fi, contribuie la construirea unei lumi libere de violenţă, prim pas spre dreptate şi pace.

În concluzie

7. Cum este tradiţia, semneze acest Mesaj la 8 decembrie, sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri a Sfintei Fecioare Maria. Maria este Regina păcii. La naşterea Fiului său, îngerii îl glorificau pe Dumnezeu şi urau pace pe pământ bărbaţilor şi femeilor de bunăvoinţă (cf. Lc 2,14). Să-i cerem Fecioarei să ne fie călăuză.

„Toţi dorim pacea; atâtea persoane o construiesc în fiecare zi cu mici gesturi şi mulţi suferă şi suportă cu răbdare truda atâtor tentative pentru a o construi”[24]. În 2017, să ne angajăm, cu rugăciunea şi cu acţiunea, să devenim persoane care au alungat din inima lor, din cuvintele lor şi din gesturile lor violenţa şi să construim comunităţi nonviolente, care se îngrijesc de casa comună. „Nimic nu este imposibil dacă ne adresăm lui Dumnezeu în rugăciune. Toţi pot să fie artizani ai păcii”[25].

Din Vatican, 8 decembrie 2016

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

[1] Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 228.

[2] Mesaj pentru celebrarea primei Zile Mondiale a Păcii, 1 ianuarie 1968.

[3] „Legenda celor trei însoţitori”: Fonti Francescane, nr. 1469.

[4] Angelus, 18 februarie 2007.

[5] Ibid.

[6] Ibid.

[7] Maica Tereza, Discurs pentru Premiul Nobel, 11 decembrie 1979.

[8] Meditaţie „Drumul păcii”, capela din Domus Sanctae Marthae, 19 noiembrie 2015.

[9] Omilie pentru canonizarea fericitei Maici Tereza de Calcutta, 4 septembrie 2016.

[10] Nr. 23.

[11] Ibid.

[12] Discurs la Audienţa interreligioasă, 3 noiembrie 2016.

[13] Discurs la a 3-a Întâlnire mondială a mişcărilor populare, 5 noiembrie 2016.

[14] Cf. Discurs la Întâlnirea cu şeicul musulmanilor din Caucaz şi cu reprezentanţii celorlalte comunităţi religioase, Baku, 2 octombrie 2016.

[15] Discurs, Assisi, 20 septembrie 2016.

[16] Cf. Exortaţia apostolică post-sinodală Amoris laetitia, 90-130.

[17] Cf. ibid., 133.194.234.

[18] Cf. Mesaj cu ocazia Conferinţei despre impactul umanitar al armelor nucleare, 7 decembrie 2014.

[19] Enciclica Laudato si’, 230.

[20] Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 227.

[21] Cf. Enciclica Laudato si’, 16.117.138.

[22] Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 228.

[23] Scrisoarea apostolică în formă de „Motu proprio” cu care se instituie Dicasterul pentru Slujirea Dezvoltării Umane Integrale, 17 august 2016.

[24] Regina caeli, Betleem, 25 mai 2014.

[25] Apel, Assisi, 20 septembrie 2016.

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.