Categorii

Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru a IV-a Zi Mondială a Săracilor (duminica a XXXIII-a din Timpul de peste An, 15 noiembrie 2020)

„Întinde-ți mâna către cel sărac” (cf. Sir 7,32)

„Întinde-ți mâna către cel sărac” (cf. Sir 7,32). Înțelepciunea antică a pus aceste cuvinte ca un cod sacru de urmat în viaţă. Ele răsună astăzi cu toată încărcătura lor de semnificație pentru a ne ajuta şi pe noi să ne concentrăm privirea asupra esențialului şi să depășim barierele indiferenței. Sărăcia asumă întotdeauna fețe diferite, care cer atenţie faţă de fiecare condiție deosebită: în fiecare dintre acestea putem să-l întâlnim pe Domnul Isus, care a revelat că este prezent în fraţii săi mai slabi (cf. Mt 25,40).

1. Să luăm în mâini cartea lui Ben Sirah, una din cărțile din Vechiul Testament. Aici găsim cuvintele unui învățător de înţelepciune care a trăit cu circa două sute de ani înainte de Cristos. El mergea în căutarea înţelepciunii care îi face pe oameni mai buni şi capabili să scruteze profund evenimentele vieţii. Făcea asta într-un moment de grea încercare pentru poporul lui Israel, un timp de durere, doliu şi mizerie din cauza dominării puterilor străine. Fiind un om cu mare credinţă, înrădăcinat în tradițiile părinţilor, primul său gând a fost să se adreseze lui Dumnezeu pentru a-i cere Lui darul înţelepciunii. Şi Domnul nu l-a lăsat fără ajutorul său.

Încă din primele pagini ale cărții, Ben Sirah expune sfaturile sale despre multe situaţii concrete ale vieţii, şi sărăcia este una dintre acestea. El insistă asupra faptului că în suferinţă trebuie să avem încredere în Dumnezeu: „Nu te grăbi în timpul pericolului! Alipeşte-te de el şi nu sta departe, ca să fii mărit în cele din urmă ale tale! Primeşte tot ceea ce vine asupra ta şi fii îndelung răbdător în vicisitudinile umilinţei tale! Căci aurul se încearcă în foc, iar cei plăcuţi Domnului, în cuptorul umilinţei. În boli şi în sărăcie, fii încrezător în el! Crede în el şi el îşi va veni în ajutor, îndreaptă căile tale şi speră în el! Cei care vă temeţi de Domnul aşteptaţi îndurarea lui! Nu vă abateţi, ca să nu cădeţi” (2,2-7).

2. Pagină după pagină, descoperim un prețios compendiu de sugestii cu privire la modul de a acționa în lumina unei relaţii intime cu Dumnezeu, creator şi iubitor al creației, drept şi plin de grijă faţă de toţi fiii săi. Totuşi, referința constantă la Dumnezeu nu abate de la privirea la omul concret, dimpotrivă, cele două lucruri sunt strâns unite.

Demonstrează asta în mod clar textul din care este luat titlul acestui mesaj (cf. 7,29-36). Rugăciunea către Dumnezeu şi solidaritatea cu săracii şi cei suferinzi sunt inseparabile. Pentru a celebra un cult care să fie plăcut Domnului, este necesar a recunoaște că fiecare persoană, chiar şi cea mai lipsită şi disprețuită, are imprimată în ea imaginea lui Dumnezeu. Din această atenţie derivă darul binecuvântării divine, atrasă de generozitatea practicată faţă de cel sărac. De aceea, timpul care trebuie dedicat rugăciunii nu poate deveni niciodată un alibi pentru a-l neglija pe aproapele aflat în dificultate. Este adevărat contrariul: binecuvântarea Domnului coboară asupra noastră şi rugăciunea ajunge la scopul său atunci când sunt însoțite de slujirea adusă săracilor.

3. Cât de actuală este această învățătură veche şi pentru noi! De fapt, Cuvântul lui Dumnezeu depășește spațiul, timpul, religiile şi culturile. Generozitatea care susține pe cel slab, îl mângâie pe cel mâhnit, alină suferinţele, restituie demnitate celui care este privat de ea, este condiție a unei vieți pe deplin umane. Alegerea de a dedica atenţie celor săraci, multelor şi diferitelor lor nevoi, nu poate să fie condiţionată de timpul avut la dispoziție sau de interese private, nici de proiecte pastorale sau sociale incorporale. Nu se poate sufoca forţa harului lui Dumnezeu prin tendința narcisistă de a ne pune mereu pe noi înșine pe primul loc.

A ține privirea îndreptată spre cel sărac este greu, însă deosebit de necesar pentru a imprima vieţii noastre personale şi sociale direcția corectă. Nu este vorba de a spune multe cuvinte, ci mai degrabă de a angaja concret viaţa, mișcați de caritatea divină. În fiecare an, cu Ziua Mondială a Săracilor, revin asupra acestei realităţi fundamentale pentru viaţa Bisericii, pentru că săracii sunt şi vor fi mereu cu noi (cf. In 12,8) pentru a ne ajuta să primim compania lui Cristos în existenţa zilnică.

4. Întotdeauna întâlnirea cu o persoană aflată în condiție de sărăcie ne provoacă şi ne interoghează. Cum putem contribui să eliminăm sau măcar să alinăm marginalizarea sa şi suferința sa? Cum putem s-o ajutăm în sărăcia sa spirituală? Comunitatea creştină este chemată să se implice în această experienţă de împărtășire, având conştiinţa că nu-i este permis s-o delege altora. Şi pentru a fi sprijin pentru cei săraci este fundamental să se trăiască sărăcia evanghelică personal. Nu putem să ne simţim „în ordine” atunci când un membru al familiei umane este izolat în spatele frontului şi devine o umbră. Strigătul tăcut al atâtor săraci trebuie să găsească poporul lui Dumnezeu în prima linie, mereu şi pretutindeni, pentru a le da glas, pentru a-i apăra şi a solidariza cu ei în faţa ipocriziei aşa de mari şi a atâtor promisiuni nerespectate, şi pentru a-i invita să participe la viaţa comunităţii.

Este adevărat, Biserica nu are soluții de ansamblu de propus, ci oferă, cu harul lui Cristos, mărturia sa şi gesturi de împărtășire. În afară de asta, ea simte datoria de a prezenta instanțele celor care nu au cele necesare pentru a trăi. A aminti tuturor marea valoare a binelui comun este pentru poporul creştin o angajare de viaţă, care se realizează în tentativa de a nu uita pe nimeni dintre cei a căror umanitate este încălcată în necesităţile fundamentale.

5. A întinde mâna face să se descopere, înainte de toate celui care face asta, că înăuntrul nostru există capacitatea de a face gesturi care dau sens vieţii. Câte mâini întinse se văd în fiecare zi! Din păcate, se întâmplă tot mai des că graba târăşte într-un vârtej de indiferență, până acolo încât nu se mai ştie să se recunoască binele mult care este făcut zilnic în tăcere şi cu mare generozitate. Astfel se întâmplă că, numai când au loc fapte care tulbură cursul vieţii noastre, ochii devin capabili să perceapă bunătatea sfinților „de la ușa vecină”, „a celor care trăiesc aproape de noi şi sunt o reflexie a prezenței lui Dumnezeu” (Exortaţia apostolică Gaudete et exsultate, 7), însă despre care nimeni nu vorbește. Știrile rele abundă în paginile ziarelor, în siturile internet şi pe ecranele televizoarelor, aşa încât să ne facă să credem că răul domnește suveran. Nu este aşa. Desigur, nu lipsesc răutatea şi violenţa, samavolnicia şi corupția, însă viaţa este împletită din acte de respect şi de generozitate care nu doar compensează răul, ci determină să meargem mai departe şi să fim plini de speranţă.

6. A întinde mâna este un semn: un semn care aminteşte imediat proximitatea, solidaritatea, iubirea. În aceste luni, în care întreaga lume a fost parcă sufocată de un virus care a adus durere şi moarte, descurajare şi dezorientare, câte mâini întinse am putut să vedem! Mâna întinsă a asistentei medicale şi a asistentului medical care, dincolo de orarele lor de muncă, rămân să aibă grijă de cei bolnavi. Mâna întinsă a celui care lucrează în administrație şi procură mijloacele pentru a salva câte mai multe vieți posibil. Mâna întinsă a farmacistului expus la atâtea cereri într-un contact riscant cu oamenii. Mâna întinsă a preotului care binecuvântează cu sfâşierea inimii. Mâna întinsă a voluntarului care îl ajută pe cel care trăieşte pe stradă şi pe cei care, deşi au un acoperiș, nu au ce să mănânce. Mâna întinsă a bărbaților şi femeilor care lucrează pentru a oferi servicii esențiale şi siguranță. Şi am mai putea descrie alte mâini întinse până la compunerea unei litanii de fapte de bine. Toate aceste mâini au sfidat infectarea şi frica numai pentru a da sprijin şi mângâiere.

7. Această pandemie a venit pe neașteptate şi ne-a prins nepregătiți, lăsând un mare sentiment de dezorientare şi neputință. Totuşi mâna întinsă spre cel sărac nu a venit pe neașteptate. Mai degrabă, ea oferă mărturia modului în care ne pregătim să-l recunoaștem pe cel săracă pentru a-l susține în timpul necesității. Nu se improvizează instrumente de milostivire. Este necesar un antrenament zilnic, care pornește de la conştiinţa a cât de mult noi, cei dintâi, avem nevoie de o mână întinsă spre noi.

Acest moment pe care-l trăim a pus în criză atâtea certitudini. Ne simţim mai săraci şi mai slabi pentru că am experimentat simțul limitei şi restrângerea libertății. Pierderea locului de muncă, a afectelor mai dragi, precum şi lipsa relațiilor interpersonale obișnuite au deschis dintr-o dată orizonturi pe care nu eram obișnuiți să le observăm. Bogățiile noastre spirituale şi materiale au fost puse în discuție şi am descoperit că ne este frică. Închiși în tăcerea caselor noastre, am redescoperit cât de importantă este simplitatea şi faptul de a ține ochii îndreptați spre esenţial. Am înțeles exigența unei noi fraternități, capabile de ajutor reciproc şi de stimă reciprocă. Acesta este un timp favorabil pentru ca „să simţim din nou că avem nevoie unii de alţii, că avem o responsabilitate faţă de ceilalţi şi faţă de lume […]. Deja prea mult timp am fost în degradare morală, luând în râs etica, bunătatea, credinţa, onestitatea […]. Această distrugere a oricărui fundament al vieţii sociale ajunge până la urmă să ne pună unul împotriva celuilalt pentru a apăra propriile interese, provoacă apariţia de noi forme de violenţă şi cruzime şi împiedică dezvoltarea unei adevărate culturi a îngrijirii mediului” (Scrisoarea enciclică Laudato si’, 229). Așadar, gravele crize economice, financiare şi politice nu vor înceta până când vom permite ca să rămână în letargie responsabilitatea pe care trebuie s-o simtă fiecare faţă de aproapele şi faţă de fiecare persoană.

8. Așadar, „Întinde-ți mâna către cel sărac” este o invitaţie la responsabilitate ca angajare directă a oricui se simte părtaș de aceeași soartă. Este o incitare de a lua asupra noastră poverile celor mai slabi, aşa cum aminteşte sfântul Paul: „Slujiţi-vă prin iubire, unii pe alţii. Căci toată Legea este împlinită într-o singură poruncă: Să-L iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuți. […] Purtaţi-vă unii altora povara” (Gal 5,13-14; 6,2). Apostolul învaţă că libertatea care ne-a fost dăruită cu moartea şi învierea lui Isus Cristos este pentru fiecare dintre noi o responsabilitate pentru a ne pune în slujba celorlalți, mai ales cei mai slabi. Nu este vorba de un îndemn facultativ, ci de o condiția a autenticității credinţei pe care o mărturisim.

Cartea lui Ben Sirah revine în ajutorul nostru: sugerează acțiuni concrete pentru a-i susține pe cei mai slabi şi foloseşte şi câteva imagini sugestive. Mai întâi ia în considerare slăbiciunea celor care sunt triști: „Nu-i evita pe cei care plâng” (7,34). Perioada pandemiei ne-a constrâns la o izolare forțată, împiedicându-ne chiar să putem consola şi să fim aproape de prieteni şi cunoscuți mâhniți datorită pierderii celor dragi ai lor. Şi mai afirmă autorul sacru: „Nu ezita să-i vizitezi pe cei bolnavi” (7,35). Am experimentat imposibilitatea de a sta alături de cel care suferă şi în acelaşi timp am conștientizat fragilitatea existenței noastre. Așadar, Cuvântul lui Dumnezeu nu ne lasă niciodată liniștiți şi continuă să ne stimuleze la bine.

9. „Întinde-ți mâna către cel sărac” evidenţiază, prin contrast, atitudinea celor care întind mâinile în buzunar şi nu se lasă înduioșați de sărăcia, de care adesea şi ei sunt complici. Indiferența şi cinismul sunt hrana lor zilnică. Ce diferență faţă de mâinile generoase pe care le-am descris! De fapt, există mâini întinse pentru a atinge cu viteză tastatura unui computer şi a muta sume de bani dintr-o parte în alta a lumii, decretând bogăția unor oligarhii restrânse şi mizeria mulțimilor sau falimentul unor întregi naţiuni. Există mâini întinse pentru a acumula bani cu vânzarea de arme pe care alte mâini, chiar ale copiilor, le vor folosi pentru a semăna moarte şi sărăcie. Există mâini întinse care în umbră schimbă doze de moarte pentru a se îmbogăți şi a trăi în lux şi în dezordine efemeră. Există mâini întinse care pe sub mână schimbă favoruri ilegale pentru un câștig ușor şi corupt. Şi există şi mâini întinse care în cumsecădenia ipocrită stabilesc legi pe care ei înșiși nu le respectă.

În această panoramă, „cei excluşi continuă să aştepte. Pentru a putea susţine un stil de viaţă care îi exclude pe ceilalţi, sau pentru a se putea entuziasma cu acest ideal egoist, s-a dezvoltat o globalizare a indiferenţei. Aproape fără să ne dăm seama de asta, devenim incapabili să simţim compasiune în faţa strigătului de durere al celorlalţi, nu mai plângem în faţa dramei celorlalţi nici nu ne interesează să ne îngrijim de ei, ca şi cum totul ar fi o responsabilitate străină de noi care nu ne revine” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 54). Nu vom putea fi mulțumiți până când aceste mâini care seamănă moarte nu vor fi transformate în instrumente de dreptate şi de pace pentru lumea întreagă.

10. „În toate acțiunile tale, aminteşte-ți de cele din urmă ale tale” (Sir 7,36). Este expresia cu care Ben Sirah încheie această reflecţie a sa. Textul se prestează la o dublă interpretare. Prima evidenţiază că avem nevoie să ținem cont mereu de sfârşitul existenței noastre. A ne aminti de destinul comun poate fi de ajutor pentru a trăi o viaţă preocupată de atenţia faţă de cel care este mai sărac şi n-a avut aceleași posibilități ale noastre. Există şi o a doua interpretare, care evidenţiază mai degrabă scopul spre care tinde fiecare. Este scopul vieţii noastre care cere un proiect de realizat şi un drum de parcurs fără a înceta. Ei bine, scopul fiecărei acțiuni proprii nu poate să fie altul decât iubirea. Acesta este scopul spre care ne îndreptăm şi nimic nu trebuie să ne abată de la el. Această iubire este împărtășire, dăruire şi slujire, dar începe de la descoperirea că noi suntem iubiți cei dintâi şi treziți la iubire. Acest scop apare în momentul în care copilul se întâlnește cu zâmbetul mamei şi se simte iubit prin faptul însuși de a exista. Chiar şi un zâmbet pe care-l împărtășim cu săracul este izvor de iubire şi permite să trăim în bucurie. Așadar, mâna întinsă poate să se îmbogățească mereu cu zâmbetul celui care nu face apăsătoare propria prezență şi ajutorul pe care-l oferă, ci se bucură numai să trăiască stilul discipolilor lui Cristos.

Pe acest drum de întâlnire cotidiană cu săracii ne însoţeşte Maica lui Dumnezeu, care mai mult decât oricare alta este Mama săracilor. Fecioara Maria cunoaște de aproape dificultățile şi suferinţele celor care sunt marginalizați, pentru că ea însăși a trebuit să-l nască pe Fiul lui Dumnezeu într-un grajd. Datorită amenințării lui Irod, cu Iosif soțul său şi pruncul Isus a fugit într-o altă ţară, şi condiția de refugiaţi a marcat timp de câţiva ani Sfânta Familie. Fie ca rugăciunea către Mama săracilor să unească pe acești fii preaiubiţi ai săi şi pe cei care îi slujesc în numele lui Cristos. Şi rugăciunea să transforme mâna întinsă într-o îmbrățișare de împărtășire şi de fraternitate regăsită.

Roma, „Sfântul Ioan din Lateran”, 13 iunie 2020, Comemorarea liturgică a sfântului Anton de Padova

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.