Categorii

Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru a 54-a Zi Mondială a Comunicațiilor Sociale

„Ca să povestești în auzul fiului tău şi fiului fiului tău” (Ex 10,2).

Viaţa devine istorie

Doresc să dedic Mesajul din acest an temei povestirii, deoarece cred că pentru a nu ne rătăci avem nevoie să respirăm adevărul istoriilor bune: istorii care să edifice, nu care să distrugă; istorii care să ajute să regăsim rădăcinile şi forţa pentru a merge înainte împreună. În învălmășeala de voci şi de mesaje care ne înconjoară, avem nevoie de o povestire umană, care să ne vorbească despre noi şi despre frumosul care locuieşte în noi. O povestire care să ştie să privească lumea şi evenimentele cu duioșie; care să relateze faptul că suntem parte a unui țesut viu; care să reveleze împletirea firelor cu care suntem legați unii cu alţii.

1. A țese istorisiri

Omul este o ființă povestitoare. Încă de mici ne este foame de istorisiri aşa cum ne este foame de mâncare. Că sunt în formă de povești, de romane, de filme, de cântece, de știri…, istorisirile influențează viaţa noastră, chiar dacă nu suntem conștienți de asta. Adesea decidem ce anume este corect sau greşit pe baza personajelor şi istorisirilor pe care le-am asimilat. Poveștile ne marchează, plăsmuiesc convingerile noastre şi comportamentele noastre, pot să ne ajute să înţelegem şi să spunem cine suntem.

Omul nu este numai unica ființă care are nevoie de haine pentru a acoperi propria vulnerabilitate (cf. Gen 3,21), ci este şi unicul care are nevoie să se povestească pe sine, să „se îmbrace” în istorisiri pentru a păzi propria viaţă. Nu țesem numai haine, ci şi povești: de fapt, capacitatea umană de „a țese” conduce fie la țesături, fie la texte. Istorisirile din orice timp au un „război de țesut” comun: structura prevede „eroi”, chiar zilnici, care pentru a urmări un vis înfruntă situaţii dificile, combat răul stimulați de o forță care îi face curajoși, aceea a iubirii. Cufundându-ne în istorisiri, putem regăsi motivații eroice pentru a înfrunta provocările vieţii.

Omul este o ființă povestitoare pentru că este o ființă în devenire, care se descoperă şi se îmbogățește în bătelile zilelor sale. Însă, încă de la începuturi, povestirea noastră este ameninţată: în istorisire se infiltrează răul.

2. Nu toate istorisirile sunt bune

„Dacă vei mânca, vei deveni ca Dumnezeu” (cf. Gen 3,4): ispita șarpelui inserează în beteala istoriei un nod greu de desfăcut: „Dacă vei avea, vei deveni, vei ajunge…”, șoptește şi astăzi cel care se foloseşte de aşa-numitul storytelling pentru scopuri instrumentale. Câte istorisiri ne narcotizează, convingându-ne că pentru a fi fericiți avem nevoie încontinuu să avem, să posedăm, să consumăm. Aproape că nu ne dăm seama cât de mult devenim avizi de bârfe şi de pălăvrăgeli, de câtă violență şi falsitate consumăm. Adesea pe războaiele de țesut ale comunicării, în loc de relatări constructive, care sunt un colant al legăturilor sociale şi al țesutului cultural, se produc istorisiri distructive şi provocatoare, care uzează şi rup firele fragile ale convieţuirii. Punând împreună informații neverificate, repetând discursuri banale şi în mod fals convingătoare, lovind cu proclamații de ură, nu se țese istoria umană, ci se despoaie omul de demnitate.

Însă în timp ce istorisirile folosite în scopuri instrumentale şi de putere au o viaţă scurtă, o istorisire bună este în măsură să treacă de granițele spațiului şi timpului. La distanță de secole rămâne actuală, pentru că hrănește viaţa.

Într-o epocă în care falsificarea se revelează tot mai sofisticată, ajungând la niveluri exponențiale (deepfake), avem nevoie de înţelepciune pentru a primi şi a crea istorisiri frumoase, adevărate şi bune. Avem nevoie de curaj pentru a le respinge pe cele false şi rele. Avem nevoie de răbdare şi discernământ pentru a redescoperi istorisiri care să ne ajute să nu pierdem firul printre multele sfâșieri de astăzi; istorisiri care să readucă la lumină adevărul a ceea ce suntem, şi în eroismul ignorat al cotidianului.

3. Istorisirea istorisirilor

Sfânta Scriptură este o Istorisire de istorisiri. Câte evenimente, popoare, persoane ne prezintă! Ea ne arată încă de la început un Dumnezeu care este creator şi în acelaşi timp povestitor. De fapt, el rostește Cuvântul său şi lucrurile există (cf. Gen 1). Prin povestirea sa Dumnezeu cheamă la viaţă lucrurile şi, la apogeu, creează bărbatul şi femeia ca interlocutori liberi ai săi, generatori de istorie împreună cu El. Într-un Psalm, creatura îi relatează Creatorului: „Pentru că tu ai format rărunchii mei, m-ai țesut în sânul mamei mele. Te laud pentru că m-ai făcut o făptură atât de minunată […]. Oasele mele nu erau ascunse pentru tine
când am fost plămădit în taină, țesut în chip minunat în adâncimile pământului” (139,13-15). Nu suntem născuți terminați, ci avem nevoie să fim în mod constant „țesuți” şi „cusuți”. Viaţa ne-a fost dăruită ca invitaţie de a continua să țesem acea „făptură atât de minunată” care suntem.

În acest sens Biblia este marea poveste de iubire dintre Dumnezeu şi omenire. În centru este Isus: istoria sa duce la împlinire iubirea lui Dumnezeu faţă de om şi în acelaşi timp povestea de iubire a omului faţă de Dumnezeu. Astfel omul va fi chemat, din generație în generație, să povestească fiului său şi fiului fiului său episoadele cele mai semnificative ale acestei Istorisiri de istorisiri, cele capabile să comunice sensul a ceea ce s-a întâmplat.

Titlul acestui Mesaj este luat din cartea Exodului, relatare biblică fundamentală care-l arată pe Dumnezeu intervenind în istoria poporului său. De fapt, atunci când fiii lui Israel deveniți sclavi strigă către El, Dumnezeu ascultă şi îşi aduce aminte: „Dumnezeu şi-a adus aminte de legământul său cu Abraham, cu Isaac şi cu Iacob. Dumnezeu a privit spre fiii lui Israel şi a luat Dumnezeu cunoștință de ei” (Ex 2,24-25). Din amintirea lui Dumnezeu provine eliberarea din oprimare, care are loc prin semne şi minuni. În acest moment Domnul îi încredinţează lui Moise sensul tuturor acestor semne: „ca să povestești în auzul fiului tău şi fiului fiului tău cum m-am purtat cu egiptenii şi ce semne am făcut în mijlocul lor. Şi veți cunoaște că eu sunt Domnul” (Ex 10,2). Experienţa Exodului ne învaţă că cunoașterea lui Dumnezeu se transmite mai ales povestind, din generație în generație, cum El continuă să se facă prezent. Dumnezeul vieţii se comunică povestind viaţa.

Isus însuși vorbea despre Dumnezeu nu cu discursuri abstracte, ci cu parabolele, scurte istorisiri, luate din viaţa de toate zilele. Aici viaţa devine istorie şi apoi, pentru ascultător, istoria devine viaţă: acea istorisire intră în viaţa celui care o ascultă şi o transformă.

Şi Evangheliile, nu întâmplător, sunt istorisiri. În timp ce ne informează despre Isus, ne „performează”[1] la Isus, ne conformează Lui: Evanghelia îi cere cititorului să participe la aceeași credinţă pentru a împărtăși aceeași viaţă. Evanghelia lui Ioan ne spune că Povestitorul prin excelență – Cuvântul – s-a făcut povestire: „Fiul unic al lui Dumnezeu, cel care este spre pieptul Tatălui, el l-a povestit” (In 1,18). Am folosit termenul „povestit” pentru că originalul exeghésato poate să fie tradus fie „revelat” fie „povestit#. Dumnezeu s-a țesut personal în omenitatea noastră, dându-ne astfel un nou mod de a țese istorisirile noastre.

4. O istorisire care se reînnoieşte

Istoria lui Cristos nu este patrimoniu al trecutului, este istoria noastră, mereu actuală. Ea ne arată că Dumnezeu are la inimă omul, trupul nostru, istoria noastră, până acolo încât s-a făcut om, trup şi istorie. Ne mai spune că nu există istorisiri umane nesemnificative sau mici. După ce Dumnezeu s-a făcut istorisire, fiecare istorisire umană este, într-un anumit sens, istorisire divină. În istoria fiecărui om Tatăl revede istoria Fiului său coborât pe pământ. Fiecare istorie umană are o demnitate nesuprimabilă. De aceea omenirea merită istorisiri care să fie la înălțimea sa, la acea înălțime amețitoare şi fascinantă la care ne-a ridicat Isus.

„Voi – scria sfântul Paul – sunteți scrisoarea lui Cristos alcătuită de noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii” (2Cor 3,3). Duhul Sfânt, iubirea lui Dumnezeu, scrie în noi. Şi scriind în noi, fixează în noi binele, ni-l aminteşte. De fapt, a re-aminti (Ri-cordare, it.) înseamnă a duce la inimă (portare al cuore, it.), „a scrie pe inimă. Prin lucrarea Duhului Sfânt fiecare istorisire, chiar şi cea mai uitată, chiar şi aceea care pare scrisă pe rândurile cele mai strâmbe, poate să devină inspirată, poate să renască drept capodoperă, devenind un adaos al Evangheliei. Precum Confesiunile lui Augustin. Precum Povestea Pelerinului a lui Ignațiu. Precum Istoria unui suflet a Terezei a Pruncului Isus. Precum Logodnicii, precum Fraţii Karamazov. Precum alte nenumărate istorisiri, care au pus în scenă în mod minunat întâlnirea dintre libertatea lui Dumnezeu şi cea a omului. Fiecare dintre noi cunoaște diferite istorisiri care au parfumul Evangheliei, care au mărturisit Iubirea care transformă viaţa. Aceste istorisiri reclamă să fie împărtășite, povestite, făcute să trăiască în orice timp, cu orice limbaj, cu orice mijloc.

5. O istorisire care ne reînnoieşte

În fiecare mare istorisire intră în joc istorisirea noastră. În timp ce noi citim Scriptura, istorisirile despre sfinţi, precum şi acele texte care au știut să citească sufletul omului şi să aducă la lumină frumusețea sa, Duhul Sfânt este liber să scrie în inima noastră, reînnoind în noi amintirea a ceea ce suntem în ochii lui Dumnezeu. Când comemorăm iubirea care ne-a creat şi ne-a mântuit, când punem iubire în istorisirile noastre zilnice, când țesem cu milostivire betelile zilelor noastre, atunci dăm pagina. Nu mai rămânem înnodați de regrete şi de tristeți, legate de o amintire bolnavă care ne închide inima însă, deschizându-ne la ceilalți, ne deschidem la însăși viziunea Povestitorului. A-i povesti lui Dumnezeu istorisirea noastră nu este inutil niciodată: chiar dacă mersul evenimentelor rămâne nevariat, se schimbă sensul şi perspectiva. A ne povesti Domnului înseamnă a intra în privirea sa de iubire compătimitoare faţă de noi şi faţă de alţii. Lui putem să-i povestim istorisirile pe care le trăim, să-i ducem persoanele, să-i încredințăm situațiile. Cu El putem reînnoda țesătura vieţii, cosând rupturile şi crăpăturile. Cât de mult avem nevoie de asta, toţi!

Cu privirea Povestitorului – unicul care are punctul de vedere final – ne apropiem după aceea de protagoniști, de fraţii noştri şi surorile noastre, actori alături de noi ai istorisirii de astăzi. Da, pentru că nimeni nu este o apariție în scena lumii şi istoria fiecăruia este deschisă la o posibilă schimbare. Şi atunci când povestim răul, putem învăța să lăsăm spațiu răscumpărării, putem recunoaște în mijlocul răului şi dinamismul binelui şi să-i dăm spațiu.

De aceea nu este vorba de a urmări logicile lui storytelling, nici de a face sau de a ne face publicitate, ci de a comemora ceea ce suntem în ochii lui Dumnezeu, de a mărturisi ceea ce Duhul scrie în inimi, de a revela fiecăruia că istorisirea sa conține minunății extraordinare. Pentru a putea face asta, să ne încredințăm unei femei care a țesut omenitatea lui Dumnezeu în sân şi, spune Evanghelia, a țesut împreună tot ceea ce i se întâmpla. De fapt, Fecioara Maria a păstrat toate, meditându-le în inimă (cf. Lc 2,19). Să-i cerem ajutor ei, care a știut să desfacă nodurile vieţii cu forţa blândă a iubirii:

O, Marie, femeie şi mamă, tu ai țesut în sân Cuvântul divin, tu ai povestit cu viaţa ta lucrările minunate ale lui Dumnezeu. Ascultă istorisirile noastre, păstrează-le în inima ta şi însușește-ți şi acele istorisiri pe care nimeni nu vrea să le asculte. Învaţă-ne să recunoaștem firul bun care conduce istoria. Priveşte cumulul de noduri în care s-a încâlcit viaţa noastră, paralizând amintirea noastră. De mâinile tale delicate poate să fie desfăcut orice nod. Femeie a Duhului, mamă a încrederii, inspiră-ne şi pe noi. Ajută-ne să construim istorisiri de pace, istorisiri de viitor. Şi arată-ne calea pentru a le parcurge împreună.

Roma, la Sfântul Ioan din Lateran, 24 ianuarie 2020, Comemorarea sfântului Francisc de Sales

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

[1] Cf. Benedict al XVI-lea, Enciclica Spe salvi, 2: „mesajul creştin nu era numai «informativ», ci «performativ»”. Aceasta înseamnă: Evanghelia nu este numai o comunicare de lucruri care se pot ști, ci este o comunicare care produce fapte şi schimbă viaţa”.

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.