Categorii

Mesajul Sfântului Părinte adresat participanţilor la Sesiunea Plenară a Academiei Pontificale de Ştiinţe Sociale (28 aprilie – 2 mai 2017)

Stimată doamnă profesor Margaret Archer

Preşedinte al Academiei Pontificale de Ştiinţe Sociale

Cu ocazia sesiunii plenare a Academiei Pontificale de Ştiinţe Sociale, care are ca temă Spre o societate participativă: noi căi pentru integrarea socială şi culturală, adresez salutul meu recunoscător dumneavoastră, stimată profesoară, Excelenţei Sale Mons. Marcelo Sánchez Sorondo şi fiecăruia dintre participanţi.

Cu competenţa şi profesionalitatea care vă sunt proprii, aţi ales să studiaţi o chestiune care se află mult la inima mea: aceea a participării sociale. Putem spune foarte bine că societatea este în primul rând un proces de participare: de bunuri, de roluri, de statute, de avantaje şi dezavantaje, de beneficii şi de sarcini, de obligaţii şi de îndatoriri. Persoanele sunt partner, adică ele „iau parte”, în măsura în care societatea distribuie părţi. Din moment ce societatea este o realitate participativă prin interschimbul reciproc, trebuie să ne-o reprezentăm, în acelaşi timp, ca un tot ireductibil şi ca un sistem de interrelaţie între persoane. Aşadar dreptatea nu poate fi considerată virtutea indivizilor şi a instituţiilor, care, respectând drepturile legitime, tind la promovarea binelui celor care iau parte la ele.

  1. Un prim punct pe care doresc să-l aduc atenţiei voastre este lărgirea necesară astăzi a noţiunii tradiţionale de dreptate, care nu poate fi restrânsă la judecata asupra momentului distributiv al bogăţiei, ci trebuie să meargă până la momentul producerii sale. Adică, nu e suficient a reclama „salariul just pentru muncitor” aşa cum ne-a recomandat Rerum novarum (1891). Trebuie să ne întrebăm şi dacă procesul productiv se desfăşoară sau nu respectând demnitatea muncii umane; dacă primeşte sau nu drepturile umane fundamentale; dacă este compatibil sau nu cu norma morală. Deja în Gaudium et spes, la nr. 67, se citeşte: „Întreg procesul muncii productive trebuie aşadar adaptat la necesităţile persoanei şi la felul ei de viaţă”. Munca nu este un simplu factor al producţiei care, ca atare, trebuie să se adapteze la exigenţele procesului productiv pentru a-i creşte eficienţa. Dimpotrivă, procesul productiv este cel care trebuie să fie organizat în aşa fel încât să permită creşterea umană a persoanelor şi armonia timpurilor de viaţă familială şi de muncă.

Trebuie să ne convingem că un astfel de proiect, în perioada societăţii de astăzi, parţial post-industriale, este realizabilă, cu condiţia să se vrea. Iată pentru ce Doctrina Socială a Bisericii (DSB) invită cu insistenţă să se găsească modurile pentru a aplica în practică fraternitatea ca principiu care reglementează ordinea economică. Acolo unde alte linii de gândire vorbesc numai despre solidaritate, DSB vorbeşte mai degrabă despre fraternitate, dat fiind că o societate fraternă este şi solidară, în timp ce nu este mereu adevărat contrariul, aşa cum ne confirmă atâtea experienţe. Aşadar apelul este cel de a remedia eroarea culturii contemporane, care a făcut să se creadă că o societate democratică poate înainta ţinând despărţite între ele codul eficienţei – care ar fi suficient singur ca să reglementeze raporturile dintre fiinţele umane în cadrul sferei economicului – şi codul solidarităţii – care ar reglementa raporturile intersubiective în cadrul sferei socialului. Această dihotomizare a sărăcit societăţile noastre.

Cuvântul-cheie care exprimă astăzi mai bine decât oricare altul exigenţa de a depăşi această dihotomie este „fraternitate”, cuvânt evanghelic, reluat în motoul Revoluţiei Franceze, dar pe care ordinea post-revoluţionară l-a abandonat după aceea – pentru motivele cunoscute – până la ştergerea sa din lexicul politico-economic. Mărturia evanghelică a sfântului Francisc, cu şcoala sa de gândire, a fost cea care a dat acestui termen semnificaţia pe care el l-a păstrat în decursul secolelor; adică aceea de a constitui, în acelaşi timp, completarea şi exaltarea principiului de solidaritate. De fapt, în timp ce solidaritatea este principiul de planificare socială care permite celor inegali să devină egali, fraternitatea este cel care permite celor egali să fie persoane diferite. Fraternitatea permite persoanelor care sunt egale în esenţa, demnitatea, libertatea lor şi în drepturile lor fundamentale, să participe în mod diferit la binele comun conform capacităţilor lor, planului lor de viaţă, vocaţiei lor, muncii lor sau carismei lor de slujire. De la începutul pontificatului meu am voit să indic „că în fratele se află prelungirea permanentă a Întrupării pentru fiecare dintre noi” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 179). De fapt, protocolul cu care vom fi judecaţi este bazat pe fraternitate: „Tot ceea ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi mai mici ai mei, mie mi-aţi făcut” (Mt 25,40).

Perioadele pe care le-am lăsat în urma noastră, secolul al XIX-lea şi mai ales al XX-lea, au fost caracterizat de bătălii grele, fie culturale fie politice, în numele solidarităţii şi al drepturilor, şi acesta a fost lucru bun – să ne gândim la istoria mişcării sindicale şi la lupta pentru cucerirea drepturilor civile şi sociale – lupte oricum departe de a fi încheiate. Ceea ce este mai neliniştitor astăzi este excluderea şi marginalizarea celor mai mulţi de la o participare egală în distribuirea la scară naţională şi planetară a bunurilor fie de piaţă fie de non-piaţă, cum sunt demnitatea, libertatea, cunoaşterea, apartenenţa, integrarea, pacea. În această privinţă, ceea ce face să sufere mai mult persoanele şi duce la răzvrătirea cetăţenilor este contrastul dintre atribuirea teoretică de drepturi egale pentru toţi şi distribuirea inegală şi rea a bunurilor fundamentale pentru cea mai mare parte a persoanelor. Chiar dacă trăim într-o lume în care bogăţia abundă, foarte multe persoane sunt încă victime ale sărăciei şi excluderii sociale. Inegalităţile – împreună cu războaiele de predominare şi cu schimbările climatice – sunt cauzele celei mai mari migraţii forţate din istorie, care loveşte peste 65 de milioane de fiinţe umane. Să ne gândim şi la drama crescândă a noilor sclavii în formele muncii forţate, a prostituţiei, a traficului de organe, care sunt adevărate crime împotriva umanităţii. Este alarmant şi simptomatic că astăzi corpul uman se cumpără şi se vinde, ca şi cum ar fi o marfă de schimb. Cu aproape o sută de ani în urmă, Pius al XI-lea prevedea afirmarea acestor inegalităţi şi fărădelegi drept consecinţă a unei dictaturi economice globale pe care a numit-o „imperialism internaţional al banului” (Enciclica Quadragesimo anno, 15 mai 1931, 109). Şi Paul al VI-lea a fost cel care a denunţat, după aproape cincizeci de ani, „noua formă abuzivă de dominaţie economică asupra planului social, cultural şi chiar politic” (Scrisoarea apostolică Octogesima adveniens, 14 mai 1971, 44).

Punctul este că o societate participativă nu se poate mulţumi cu orizontul simplei solidarităţi şi al asistenţialismului, pentru că o societate care ar fi numai solidară şi asistenţială, şi nu şi fraternă, ar fi o societate de persoane nefericite şi disperate de care fiecare ar încerca să fugă, în cazuri extreme chiar cu sinuciderea.

Nu este capabilă de viitor societatea în care se dizolvă adevărata fraternitate; adică nu este capabilă să înainteze acea societate în care există numai acel „a da pentru a avea” sau acel „a da pentru a trebui”. Iată pentru ce, nici viziunea liberal-individualistă a lumii, în care totul (sau aproape totul) este schimb, nici viziunea stat-centralizată a societăţii, în care totul (sau aproape totul) este necesitate, nu sunt călăuze sigure pentru a ne face să depăşim acea inegalitate, nedreptate şi excludere în care societăţile noastre sunt împotmolite. E vorba de a căuta o cale de ieşire din alternativa sufocantă între teza neoliberalistă şi acea teză neostatalistă. De fapt, tocmai pentru că activitatea pieţelor şi manipularea naturii – ambele mişcate de egoism, de aviditate, de materialism şi de concurenţa necinstită – uneori nu cunosc limite, este urgent mai degrabă să se intervină asupra cauzelor acestor funcţionări rele, mai ales în domeniul financiar, decât să se limiteze la corectarea efectelor.

  1. Un al doilea aspect doresc să ating, conceptul de dezvoltare umană integrală. A lupta pentru dezvoltarea integrală înseamnă a se angaja pentru lărgirea spaţiului de demnitate şi de libertate a persoanelor: libertate înţeleasă, însă, nu numai în sens negativ ca lipsă de impedimente, şi nici numai în sens pozitiv ca posibilitate de alegere. Trebuie adăugată libertatea „pentru”, adică libertatea de a urmări propria vocaţie de bine fie personală fie socială. Ideea-cheie este că libertatea merge în acelaşi pas cu responsabilitatea de a proteja binele comun şi a promova demnitatea, libertatea şi bunăstarea celorlalţi, aşa încât să se ajungă la cei săraci, excluşi şi generaţiile viitoare. Aceasta este perspectiva care, în condiţiile istorice actuale, dacă permite depăşirea controverselor sterile la nivel cultural şi a contrapoziţiilor dăunătoare la nivel politic, ar permite găsirea consensului necesar pentru noi proiecte.

În cadrul acestui context se pune problema muncii. Limitele actualei culturi a muncii au devenit de acum evidente pentru cei mai mulţi, chiar dacă nu există convergenţă de vederi cu privire la calea care trebuie parcursă pentru depăşirea lor. Calea indicată de DSB începe de la constatarea că munca, mai înainte de a fi un drept este o capacitate şi necesitate de nesuprimat a persoanei. Este capacitatea fiinţei umane de a transforma realitatea pentru a participa la opera de creaţie şi de conservare realizată de Dumnezeu, şi, făcând astfel, să se edifice pe sine însăşi. A recunoaşte că munca este o capacitate înnăscută şi o necesitate fundamentală este o afirmaţie mult mai puternică decât a spune că ea este un drept. Şi asta pentru că, aşa cum învaţă istoria, drepturile pot fi suspendate sau chiar negate; capacităţile, aptitudinile şi necesităţile, dacă sunt fundamentale nu pot fi suspendate.

În această privinţă ne putem referi la reflecţia clasică, de la Aristotel la Toma de Aquino, despre a acţiona. Această gândire distinge două forme de activităţi: a face tranzitiv şi a acţiona imanent. În timp ce primul caracterizează acţiunea care produce o operă în afara celui care acţionează, al doilea face referinţă la o acţiune care îşi are capătul ultim în subiectul însuşi care acţionează. Primul schimbă realitatea în care trăieşte cel care acţionează; al doilea îl schimbă pe cel care acţionează. Acum, pentru că în om nu există o activitate aşa de tranzitivă încât să nu fie mereu şi imanentă, rezultă că persoana are prioritatea faţă de acţiunea sa, deci faţă de munca sa.

Prima consecinţă este bine exprimată de afirmaţia clasică operari sequitur esse: persoana este cea care decide cu privire la acţiunea sa, auto-generarea este rod al auto-determinării persoanei. Când munca nu este mai expresivă decât persoana, pentru că ea nu mai înţelege sensul a ceea ce face, munca devine sclavie; persoana poate să fie înlocuită de o maşină.

A doua consecinţă cheamă în cauză noţiunea de dreptate a muncii. Munca dreaptă este aceea care nu numai că asigură o remuneraţie corectă, ci corespunde vocaţiei persoanei şi de aceea este în măsură să dea dezvoltare capacităţilor sale. Tocmai pentru că munca transformă persoana, procesul prin care sunt produse bunuri şi servicii dobândeşte valenţă morală. Cu alte cuvinte, locul de muncă nu este pur şi simplu locul în care anumite elemente sunt transformate, după reguli şi proceduri determinate, în produse; ci este şi locul în care se formează (sau se transformă) caracterul şi virtutea lucrătorului.

Recunoaşterea acestei dimensiuni mai puternic personaliste a muncii este o mare provocare care încă se află în faţa noastră, şi în democraţiile liberale unde şi lucrătorii au făcut cuceriri însemnate.

În sfârşit, nu pot să nu amintesc de gravele riscuri legate de invazia, în nivelurile înalte ale culturii şi în instruirea fie universitară fie şcolară, a poziţiilor individualismului libertar. O caracteristică comună a acestei paradigme înşelătoare este că minimalizează binele comun, adică acel „a trăi bine”, „viaţa bună”, în cadrul comunitar, şi exaltă acel ideal egoist care în mod înşelător inversează cuvintele şi propune „viaţa frumoasă”. Dacă individualismul afirmă că numai individul este cel care dă valoare lucrurilor şi relaţiilor interpersonale, deci numai individul este cel care decide ce este bine şi ce este rău, libertarismul, astăzi la mare modă, propovăduieşte că pentru a întemeia libertatea şi responsabilitatea individuală trebuie recurs la ideea de auto-cauzare. Astfel individualismul libertar neagă validitatea binelui comun, pentru că pe de o parte presupune că însăşi ideea de „comun” implică forţarea măcar a câtorva indivizi, pe de altă parte că noţiunea de „bine” privează libertatea de esenţa sa.

Radicalizarea individualismului în termeni libertari, aşadar antisociali, duce la concluzia că fiecare are „dreptul” să se extindă până acolo unde puterea sa îi permite chiar şi cu preţul excluderii şi marginalizării majorităţii celei mai vulnerabile. Pentru că ar limita libertatea, legăturile ar fi ceea ce trebuie desfăcut. Echivalând în mod eronat conceptul de legătură cu acela de legământ – cu esenţa libertăţii realizate, adică legăturile sau raporturile cu bunurile întocmai, de la cele familiale la cele interpersonale, de la cele ale celor excluşi şi marginalizaţi la cele ale binelui comun, şi în sfârşit la Dumnezeu.

Secolul al XV-lea a fost secolul primului umanism; la începutul secolului al XXI-lea se simte tot mai puternică exigenţa unui nou umanism. Atunci a fost tranziţia de la feudalism la societatea modernă motorul decisiv al schimbării; astăzi, este o trecere de epică la fel de radicală: cea de la societatea modernă la cea post-modernă. Creşterea endemică a inegalităţilor sociale, chestiunea migratoare, conflictele identitare, noile sclavii, chestiunea mediului, problemele de biopolitică şi biodrept sunt numai câteva dintre chestiunile care vorbesc despre suferinţele de astăzi. În faţa acestor provocări, simpla actualizare a unor vechi categorii de gândire sau recurgerea la tehnici rafinate de decizie colectivă nu sunt suficiente; trebuie încercate căi noi inspirate de mesajul lui Cristos.

Propunerea Evangheliei: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate acestea vi se vor adăuga” (Mt 6,33) a fost şi încă este o energie nouă în istoria care tinde să provoace fraternitate, libertate, dreptate, pace şi demnitate pentru toţi. În măsura în care Domnul va reuşi să domnească în noi şi între noi, vom putea fi părtaşi de viaţa divină şi vom fi unul pentru altul „instrumente ale harului său, pentru a revărsa milostivirea lui Dumnezeu şi pentru a ţese reţele de caritate şi fraternitate” (Benedict al XVI-lea, Enciclica Caritas in veritate, 5). Aceasta este dorinţa pe care v-o adresez şi pe care o însoţesc cu rugăciunea mea, pentru ca asupra Academiei de Ştiinţe Sociale să nu lipsească niciodată ajutorul dătător de viaţă al Duhului.

În timp ce vă încredinţez aceste reflecţii, vă încurajez să duceţi înainte cu angajare reînnoită slujirea voastră preţioasă şi, cerându-vă cu rugăminte să vă rugaţi pentru mine, din inimă vă binecuvântez.

Din Vatican, 24 aprilie 2017

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.