Categorii

Mesaj pentru a 106-a Zi Mondială a Migrantului şi Refugiatului (27 septembrie 2020)

Asemenea lui Isus Cristos, constrânși să fugă

A primi, a proteja, a promova şi a integra pe evacuații interni

La începutul acestui an, în discursul meu adresat membrilor Corpului Diplomatic acreditat la Sfântul Scaun, am enumerat printre provocările lumii contemporane drama evacuaților interni: „Conflictele şi urgențele umanitare, agravate de tulburările climatice, măresc numărul de evacuați şi se repercutează asupra persoanelor care deja trăiesc în stare de sărăcie gravă. Multe din țările lovite de aceste situaţii duc lipsă de structuri adecvate care să permită să se vină în întâmpinarea nevoilor celor care au fost evacuați” (9 ianuarie 2020).

Secțiunea Migranţi şi Refugiaţi din Dicasterul pentru Slujirea Dezvoltării Umane Integrale a publicat „Orientări pastorale despre evacuații interni” (Città del Vaticano, 5 mai 2020), un document care îşi propune să inspire şi să anime acțiunile pastorale ale Bisericii în acest domeniu deosebit.

Pentru aceste motive am decis să dedic acest mesaj dramei evacuaților interni, o dramă adesea invizibilă, pe care criza mondială cauzată de pandemia COVID-19 a exasperat-o. De fapt, această criză, prin vehemenţa, gravitatea şi extinderea sa geografică, a redimensionat atâtea alte urgențe umanitare care chinuiesc milioane de persoane, izolând inițiative şi ajutoare internaționale, esențiale şi urgente pentru a salva vieți umane, la capătul agendelor politicilor naţionale. Însă „acesta nu este timpul uitării. Criza pe care o înfruntăm să nu ne facă să uităm atâtea alte urgențe care aduc cu sine pătimirile multor persoane” (Mesaj Urbi et Orbi, 12 aprilie 2020).

În lumina evenimentelor tragice care au marcat anul 2020, extind acest mesaj, dedicat evacuaților interni, la toţi cei care au ajuns să trăiască şi încă trăiesc experiențe de precaritate, de abandonare, de marginalizare şi de refuz din cauza lui COVID-19.

Aş vrea să pornesc de la icoana care l-a inspirat pe papa Pius al XII-lea în redactarea constituției apostolice Exsul Familia (1 august 1952). În fuga în Egipt copilul Isus experimentează, împreună cu părinţii săi, condiția tragică de evacuat şi refugiat „marcată de frică, nesiguranţă, necazuri (cf. Mt 2,13-15.19-23). Din păcate, în zilele noastre, milioane de familii pot să se recunoască în această realitate tristă. Aproape în fiecare zi televiziunea şi ziarele dau ştiri despre exilaţi care fug de foamete, de război, de alte pericole grave, în căutarea siguranţei şi a unei vieţi demne pentru ei şi pentru familiile lor” (Angelus, 29 decembrie 2013). În fiecare dintre ei este prezent Isus, constrâns, ca în timpurile lui Irod, să fugă pentru a se salva. Pe fețele lor suntem chemaţi să recunoaștem faţa lui Cristos înfometat, însetat, gol, bolnav, străin şi închis care ne interpelează (cf. Mt 25,31-46). Dacă-l recunoaștem, noi vom fi cei care-i vom mulţumi pentru că l-am putut întâlni, iubi şi sluji.

Persoanele evacuate ne oferă această oportunitate de întâlnire cu Domnul, „chiar dacă ochii noştri cu greu îl recunosc: cu hainele rupte, cu picioarele murdare, cu faţa deformată, trupul rănit, incapabil să vorbească limba noastră” (Omilia, 15 februarie 2019). Este vorba de o provocare pastorală la care suntem chemaţi să răspundem cu cele patru verbe pe care le-am indicat în mesajul tot pentru această zi în 2018: a primi, a proteja, a promova şi a integra. La ele aş vrea să adaug acum şase perechi de verbe care corespund la acțiuni foarte concrete, legate între ele într-o relație de cauză-efect.

Trebuie să cunoaștem pentru ca să înţelegem. Cunoașterea este un pas necesar spre înțelegerea celuilalt. Asta învaţă Isus însuși în episodul despre discipolii din Emaus: „Pe când vorbeau şi se întrebau, Isus însuși, apropiindu-se, mergea împreună cu ei. Dar ochii lor erau ținuți să nu-l recunoască” (Lc 24,15-16). Când se vorbește despre migranţi şi despre evacuați, prea des se opresc la numere. Dar nu este vorba de numere, este vorba de persoane! Dacă le întâlnim vom ajunge să le cunoaștem. Şi cunoscând istoriile lor vom reuși să înţelegem. Vom putea să înţelegem, de exemplu, că acea precaritate pe care am experimentat-o cu suferinţă din cauza pandemiei este un element constant al vieţii celor evacuați.

Este necesar să devenim aproapele pentru ca să slujim. Pare sigur, însă adesea nu este aşa. „Dar un samaritean care călătorea a venit lângă el şi, văzându-l, i s-a făcut milă. Apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând untdelemn şi vin. Apoi, urcându-l pe animalul său de povară şi ducându-l la un han, i-a purtat de grijă” (Lc 10,33-34). Fricile şi prejudecățile – atâtea prejudecăți – ne fac să menținem distanțele de alţii şi adesea ne împiedică „să devenim aproapele” lor şi să-i slujim cu iubire. A ne apropia de aproapele înseamnă adesea a fi dispuși să riscăm, aşa cum ne-au învățat atâția medici şi asistenţi medicali în ultimele luni. Această apropiere pentru a sluji merge dincolo de simplul simț al datoriei; exemplul cel mai mare ni l-a lăsat Isus când a spălat picioarele discipolilor săi: s-a despuiat, s-a îngenuncheat şi şi-a murdărit mâinile (cf. In 13,1-15).

Pentru ca să ne reconciliem trebuie să ascultăm. Ne învaţă asta însuși Dumnezeu, care, trimiţându-l pe Fiul său în lume, a voit să asculte geamătul omenirii cu urechi umane: „Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, […] ca lumea să fie mântuită prin el” (In 3,16-17). Iubirea, aceea care reconciliază şi mântuiește, începe cu ascultarea. În lumea de astăzi se înmulțesc mesajele, însă se pierde aptitudinea de a asculta. Însă numai printr-o ascultare umilă şi atentă putem ajunge să ne reconciliem cu adevărat. În timpul anului 2020, timp de multe săptămâni tăcerea a domnit pe străzile noastre. O tăcere dramatică şi neliniștitoare, care ne-a oferit însă ocazia de a asculta strigătului celui care este mai vulnerabil, al evacuaților şi al planetei noastre grav bolnave. Şi, ascultând, avem oportunitatea de a ne reconcilia cu aproapele, cu atâția rebutați, cu noi înșine şi cu Dumnezeu, care nu încetează niciodată să ne ofere milostivirea sa.

Pentru ca să creștem este necesar să împărtășim. Prima comunitate creştină a avut în împărtășire unul din elementele sale fundamentale: „Mulţimea celor care au crezut era o singură inimă şi un singur suflet. Nici unul dintre ei nu spunea că ceea ce are este al său, ci toate le aveau în comun” (Fap 4,32). Dumnezeu n-a voit ca resursele planetei noastre să fie în folosul numai al câtorva. Nu, asta n-a voit Domnul! Trebuie să învățăm să împărtășim pentru a crește împreună, fără a lăsa în afară pe nimeni. Pandemia ne-a amintit că toţi suntem în aceeași barcă. A ajunge să avem împreună preocupări şi temeri comune ne-a demonstrat încă o dată că nimeni nu se mântuiește singur. Pentru a crește cu adevărat, trebuie să creștem împreună, împărtășind ceea ce avem, ca acel băiat care i-a oferit lui Isus cinci pâini de orz şi doi pești… Şi au ajuns pentru cinci mii de persoane (cf. In 6,1-15)!

Trebuie să implicăm pentru ca să promovăm. De fapt, aşa a făcut Isus cu femeia samariteană (cf. In 4,1-30). Domnul se apropie, o ascultă, vorbește inimii sale, pentru a o conduce după aceea la adevăr şi a o transforma în vestitoare a veștii bune: „Veniţi şi vedeți omul care mi-a spus tot ce am făcut! Oare acesta este Cristos?” (v. 29). Uneori, elanul de a-i sluji pe ceilalți ne împiedică să vedem bogățiile lor. Dacă vrem cu adevărat să promovăm persoanele cărora le oferim asistență, trebuie să le implicăm şi să le facem protagoniste ale propriei răscumpărări. Pandemia ne-a amintit cât este de esențială coresponsabilitatea şi că numai cu contribuția tuturor – şi a categoriilor adesea subevaluate – este posibil să se înfrunte criza. Trebuie „să găsim curajul de a deschide spaţii unde toţi să se poată simți chemaţi să permită noi forme de ospitalitate, de fraternitate şi de solidaritate” (Meditație în piața „Sfântul Petru”, 27 martie 2020).

Este necesar să colaborăm pentru ca să construim. Asta e ceea ce recomandă apostolul Paul comunităţii din Corint: „Vă îndemn, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Isus Cristos, să fiţi toţi în armonie şi să nu fie între voi dezordini, ca să fiţi desăvârşiţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi simţire” (1Cor 1,10). A construi Împărăția lui Dumnezeu este o angajare comună pentru toţi creştinii şi pentru aceasta este necesar ca să învățăm să colaborăm, fără să ne lăsăm tentați de gelozii, discordii şi dezbinări. Şi în contextul actual trebuie reafirmat: „Acesta nu este timpul egoismelor, pentru că provocarea pe care o înfruntăm ne unește pe toţi şi nu face diferență de persoane” (Mesaj Urbi et Orbi, 12 aprilie 2020). Pentru a proteja casa comună şi a o face să se asemene tot mai mult cu proiectul original al lui Dumnezeu, trebuie să ne angajăm să garantăm cooperarea internațională, solidaritatea globală şi angajarea locală, fără a lăsa în afară pe nimeni.

Aş vrea să închei cu o rugăciune sugerată de exemplul sfântului Iosif, îndeosebi când a fost constrâns să fugă în Egipt pentru a-l salva pe Prunc.

Tată, Tu ai încredințat sfântului Iosif ceea ce aveai mai prețios: pe Pruncul Isus şi pe mama sa, pentru a-i proteja de pericole şi de amenințările celor răi.

 

Dă-ne şi nouă să experimentăm protecția sa şi ajutorul său. El, care a simţit suferința celui care fuge din cauza urii celor puternici, fă ca să poată întări şi proteja pe toţi acei fraţi şi acele surori care, forțați de războaie, de sărăcie şi de necesități, părăsesc casa lor şi ţara lor pentru a porni la drum ca refugiaţi spre locuri mai sigure.

 

Ajută-i, prin mijlocirea sa, să aibă forţa de a merge înainte, întărirea în tristețe, curajul în încercare.

 

Dăruiește celui care îi primeşte un pic din duioșia acestui tată drept şi înțelept, care l-a iubit pe Isus ca pe un adevărat fiu şi a sprijinit-o pe Maria de-a lungul drumului.

 

El, care câștiga pâinea cu munca mâinilor sale, să se îngrijească de cei cărora viaţa le-a luat totul şi să le dea demnitatea unui loc de muncă şi seninătatea unei case.

 

Îți cerem asta prin Isus Cristos, Fiul tău, pe care sfântul Iosif l-a salvat fugind în Egipt, şi prin mijlocirea Fecioarei Maria, pe care el a iubit-o ca soţ fidel după voința ta. Amin.

Roma, Sfântul Ioan din Lateran, 13 mai 2020, Comemorarea Sfintei Fecioare Maria de la Fatima

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.