Categorii

Mesaj adresat participanţilor la Întâlnirea „Dumnezeu nu mai locuieşte aici? Abandonarea locurilor de cult şi gestiunea integrată a bunurilor culturale ecleziastice” (Universitatea Pontificală Gregoriana – 29-30 noiembrie 2018)

Veneratului frate

Cardinal Gianfranco Ravasi

Preşedinte al Consiliului Pontifical al Culturii

Adresez un salut cordial participanţilor la Întâlnirea convocată de Consiliul Pontifical al Culturii, în colaborare cu Conferinţa Episcopală Italiană şi Universitatea Pontificală Gregoriana, despre abandonarea bisericilor şi reutilizarea lor eclezială şi despre gestionarea bunurilor culturale integrată în pastoraţia obişnuită, şi exprim recunoştinţă iluştrilor conferenţiari şi organizatorilor iniţiativei.

Sfântul Paul al VI-lea, păstor foarte sensibil faţă de valorile culturii, adresându-se participanţilor la o întâlnire de arhivari ecleziastici, a afirmat că a avea grijă de documente echivalează cu a avea cultul lui Cristos, cu a avea simţul Bisericii, relatând nouă înşine şi celui care va veni după noi istoria lui „transitus Domini” în lume (cf. Discurs adresat arhivarilor ecleziastici, 26 septembrie 1963: Insegnamenti, I [1963], 615). Această expresie fericită poate fi extinsă desigur la toate bunurile culturale ale Bisericii.

Şi sfântul Ioan Paul al II-lea, deosebit de atent la relevanţa pastorală a artei şi a bunurilor culturale, avea să spună: „În formularea proiectelor lor pastorale, Bisericile locale nu vor înceta să utilizeze în mod adecvat propriile bunuri culturale. De fapt, acestea au o capacitate singulară de a determina persoanele la o percepţie mai vie a valorilor spiritului şi, mărturisind în diferite moduri prezenţa lui Dumnezeu în istoria oamenilor şi în viaţa Bisericii, dispun sufletele la primirea noutăţii evanghelice” (Discurs la Adunarea Plenară a Comisiei Pontificale pentru Bunurile Culturale ale Bisericii, 31 martie 2000: Insegnamenti, XXIII [2000], 505).

Eu însumi am voit să dau esteticii teologice o exprimare mai marcat socială, afirmând de exemplu în enciclica Laudato si’ că „a acorda atenţie frumuseţii şi a o iubi ne ajută să ieşim din pragmatismul utilitarist” (nr. 215); precum şi amintind, într-un discurs la Academiile Pontificale, importanţa muncii arhitecţilor şi artiştilor în recalificarea şi renaşterea periferiilor urbane şi în general în crearea de contexte urbane care să salvgardeze demnitatea omului (cf. Mesaj adresat participanţilor la a XXI-a Şedinţă Publică a Academiilor Pontificale, 6 decembrie 2016).

Urmând gândirea magisteriului eclezial, putem deci elabora aproape un discurs teologic despre bunurile culturale, considerând că ele au parte în liturgia sacră, în evanghelizare şi în exercitarea carităţii. De fapt, ele fac parte dintre acele „lucruri” (res) care sunt (sau au fost) instrumente de cult, „semne sfinte” conform expresiei teologului Romano Guardini (Lo spirito della liturgia. I santi segni, Brescia 1930, 113-204), „res ad sacrum cultum pertinens”, conform definiţiei din constituţia conciliară Sacrosanctum Concilium (nr. 122). Simţul comun al credincioşilor percepe pentru locurile şi obiectele destinate cultului rămânerea unui soi de amprentă care nu se epuizează nici după ce ele au pierdut această destinaţie.

De asemenea, bunurile culturale ecleziastice sunt martori ai credinţei comunităţii care le-a produs de-a lungul secolelor şi pentru aceasta sunt în felul lor instrumente de evanghelizare care se alătură instrumentelor obişnuite ale vestirii, predicării şi catehezei. Însă această elocvenţă originară a lor poate să fie păstrată şi atunci când nu mai sunt utilizate în viaţa obişnuită a poporului lui Dumnezeu, îndeosebi printr-o corectă expunere muzeală, care nu le consideră numai documente ale istoriei artei, ci le redă aproape o nouă viaţă, aşa încât să poată continua să desfăşoare o misiune eclezială.

În sfârşit, bunurile culturale sunt îndreptate spre activităţile caritative desfăşurate de comunitatea eclezială. Acest lucru este scos în evidenţă de exemplu în Passio a martirului roman Laurenţiu, unde se relatează că el, „având porunca de a preda comorile Bisericii, i-a arătat tiranului, luându-l peste picior, pe săraci, pe care i-a hrănit şi i-a îmbrăcat cu bunurile date ca pomană” (Martirologium Romanum, editio altera, Typis Vaticanis 2004, 444). Şi iconografia sacră a interpretat adesea această tradiţie arătându-l pe sfântul Laurenţiu vânzând obiectele preţioase de cult şi împărţind banii obţinuţi săracilor. Asta constituie o învăţătură eclezială constantă care, deşi insuflând obligaţia de tutelare şi păstrare a bunurilor Bisericii, şi îndeosebi a bunurilor culturale, declară că ele nu au valoare absolută, ci în caz de necesitate trebuie să folosească spre cel mai mare bine al fiinţei umane şi în special în slujba săracilor.

Aşadar, foarte oportun se situează în aceste zile Întâlnirea voastră. Constatarea că multe biserici, până cu puţini ani în urmă necesare, acum nu mai sunt necesare, datorită lipsei de credincioşi şi de cler, sau datorită unei distribuiri diferite a populaţiei în oraşe şi în zonele rurale, trebuie primită în Biserică nu cu nelinişte, ci ca un semn al timpurilor care ne invită la o reflecţie şi ne impune o adaptare. Este ceea ce într-un fel afirmă exortaţia apostolică Evangelii gaudium când, susţinând superioritatea timpului asupra spaţiului, declară că „a da prioritate timpului înseamnă a se ocupa mai mult de a începe procese decât de a lua în stăpânire spaţii. Timpul ordonează spaţiile, le luminează şi le transformă în inele dintr-un lanţ în creştere constantă, fără întoarceri” (nr. 223).

Această reflecţie, începută de mult timp pe planul tehnic în cadrul academic şi profesional, a fost deja tratată de unele episcopate. Contribuţia acestei întâlniri este desigur aceea de a împărtăşi experienţe virtuoase, graţie prezenţei delegaţilor Conferinţelor Episcopale din Europa şi din unele ţări din America de Nord şi din Oceania.

Cu siguranţă întâlnirea va da sugestii şi va indica linii de acţiune, însă alegerile concrete şi ultime vor reveni episcopilor. Lor le recomand cu putere ca fiecare decizie să fie rod al unei reflecţii corale făcute în sânul comunităţii creştine şi în dialog cu comunitatea civilă. Abandonarea nu trebuie să fie prima şi unica soluţie la care să se gândească, nici nu trebuie să fie efectuată niciodată cu scandalul credincioşilor. Când asta ar deveni necesară, ar trebui să fie inserată din timp în programarea pastorală obişnuită, să fie precedată de o informare corespunzătoare şi să fie cât mai împărtăşită.

În prima carte a Macabeilor se citeşte că, o dată eliberat Ierusalimul şi restaurat templul profanat de păgâni, eliberatorii, trebuind să decidă soarta pietrelor din vechiul altar demolat, au preferat să le pună deoparte „până când va fi venit un profet care să hotărască în privinţa lor” (4,46). Şi edificarea unei biserici sau noua sa destinaţie nu sunt operaţiuni care trebuie tratate numai sub profilul tehnic sau economic, ci trebuie evaluate după spiritul profeţiei: de fapt, prin ele trece mărturia credinţei Bisericii, care primeşte şi valorizează prezenţa Domnului său în istorie.

În timp ce urez cea mai bună reuşită a Întâlnirii, împart din inimă dumneavoastră, frate drag, colaboratorilor, conferenţiarilor şi tuturor participanţilor Binecuvântarea Apostolică.

Din Vatican, 29 noiembrie 2018

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.