Categorii

Meditaţiile pentru Via Crucis prezidată de Sfântul Părinte în seara de Vinerea Sfântă

Cu femeile din Evanghelie

Meditaţii celor paisprezece staţiuni ale Via crucis – care va fi prezidată de Papa Francisc la Colosseum în seara de Vinerea Sfântă, 14 aprilie – au fost scrise de biblista franceză Anne-Marie Pelletier. Textul pe care-l anticipăm, ca de obicei, va fi publicat şi de Libreria Editrice Vaticana.

Introducere

Aşadar, ora a sosit. Drumul lui Isus pe străzile prăfuite din Galileea şi din Iudeea, în întâmpinarea trupurilor şi inimilor suferinde, împins de urgenţa de a vesti Împărăţia, acest drum se opreşte aici, astăzi. Pe colina Golgotei. Astăzi crucea blochează drumul. Isus nu va merge mai departe.

Imposibil de a merge mai departe!

Iubirea lui Dumnezeu primeşte aici măsura sa deplină, fără măsură.

Astăzi iubirea Tatălui, care vrea ca, prin Fiul, toţi oamenii să fie mântuiţi, merge până la sfârşit, acolo unde noi nu mai avem cuvinte, unde suntem dezorientaţi, unde religiozitatea noastră este depăşită de excesul gândurilor lui Dumnezeu.

De fapt, pe Golgota, împotriva tuturor aparenţelor, este chestiune de viaţă. Şi de har. Şi de pace. Este vorba nu despre împărăţia răului pe care noi o cunoaştem prea mult, ci despre victoria iubirii.

Şi, tocmai sub aceeaşi cruce, este vorba despre lumea noastră, cu toate căderile sale şi durerile sale, apelurile sale şi revoltele sale, tot ceea ce strigă către Dumnezeu, astăzi, din ţinuturile de mizerie sau de război, în familiile sfâşiate, în închisori, pe ambarcaţiunile supraîncărcate de migranţi…

Atâtea lacrimi, atâta mizerie în potirul pe care Fiul îl bea pentru noi.

Atâtea lacrimi, atâta mizerie care nu sunt pierdute în oceanul timpului, ci sunt adunate de El, pentru a fi transfigurate în misterul unei iubiri în care răul este înghiţit.

Despre fidelitatea invincibilă a lui Dumnezeu faţă de umanitatea noastră este vorba pe Golgota.

Este o naştere care se împlineşte acolo!

Trebuie să avem curajul de a spune că bucuria Evangheliei este adevărul acestui moment!

Dacă privirea noastră nu ajunge la acest adevăr, atunci rămânem prizonieri în năvoadele suferinţei şi ale morţii. Şi facem zadarnică pentru noi Pătimirea lui Cristos.

Rugăciune

Doamne, ochii noştri sunt întunecaţi. Şi cum să te însoţim aşa de departe?

„Milostivire” este numele tău. Dar acest nume este o nebunie.

Să se spargă burdufurile vechi ale inimilor noastre.

Vindecă privirea noastră pentru ca să se lumineze de vestea bună a Evangheliei, în ora în care rămânem la picioarele Crucii Fiului tău.

Şi noi vom putea celebra „lărgimea, lungimea, înălţimea şi adâncimea” (Ef 3,18) iubirii lui Cristos, cu inima mângâiată şi luminată.

Staţiunea I

Isus este condamnat la moarte

Din Evanghelia după Luca

Când s-a făcut ziuă, s-au adunat bătrânii poporului, arhiereii şi cărturarii şi l-au adus la Sinedriul lor (22,66).

Din Evanghelia după Marcu

Toţi l-au condamnat ca fiind vrednic de moarte. Unii au început să-l scuipe şi, acoperindu-i faţa, îl loveau spunându-i: „Profeţeşte!” Iar servitorii îi dădeau palme (14,64-65).

Meditaţie

Nu au trebuit multe discuţii pentru oamenii din sinedriu ca să se pronunţe. Deja de mult timp cauza era decisă. Isus trebuie să moară!

Aşa gândeau deja cei care voiau să-l arunce jos de coama dealului, în ziua în care, în sinagoga din Nazaret, Isus deschisese sulul proclamând personal cuvintele din cartea lui Isaia: „Duhul Domnului este asupra mea; pentru aceasta m-a uns […] să vestesc un an de îndurare al Domnului” (Lc 4,18.19).

Deja când îl vindecase pe paraliticul de la piscina din Betsaida, inaugurând sâmbăta lui Dumnezeu care eliberează de toate sclaviile, murmurările ucigaşe se umflaseră împotriva Lui (cf. In 5,1-18).

Şi, în ultima bucată de drum, în timp ce urca la Ierusalim pentru Paşte, laţul s-a strâns, în mod inevitabil: el nu avea să mai scape de duşmanii săi (cf. In 11,45-57).

Dar trebuie să avem o memorie şi mai lungă. Începând de la Betleem, de la zilele naşterii sale, Irod decretase că El trebuia să moară. Sabia călăilor uzurpatorului i-a masacrat pe pruncii din Betleem. De data aceea Isus a scăpat de furia lor. Dar numai pentru un anumit timp. Deja El nu mai era decât o viaţă suspendată. În plânsul Rahelei asupra copiilor săi care nu mai sunt, răsună, în sughiţuri, profeţia durerii pe care Simeon o va vesti Mariei (cf. Mt 2,16-18; Lc 2,34-35).

Rugăciune

Doamne Isuse, Fiu preaiubit, care ai venit să ne vizitezi, trecând prin mijlocul nostru şi făcând binele, readucându-i la viaţă pe cei care locuiesc în umbra morţii, tu cunoşti inimile noastre întortocheate.

Noi afirmăm că suntem prieteni ai binelui şi că voim viaţa. Dar suntem păcătoşi şi complici ai morţii.

Noi ne proclamăm discipolii tăi, dar o luăm pe drumuri care se pierd departe de gândurile tale, departe de dreptatea ta şi de milostivirea ta.

Nu ne abandona violenţelor noastre.

Răbdare ta faţă de noi să nu se epuizeze.

Mântuieşte-ne de cel rău!

Pater noster

„Poporul meu, spune-mi ce rău ţi-am făcut?

Sau cu ce te-am întristat?

Răspunde-mi”

Staţiunea a II-a

Isus este renegat de Petru

Din Evanghelia după Luca

După vreo oră, un altul insista, spunând: „Cu adevărat şi acesta era cu el, căci este galileean”. Însă Petru i-a zis: „Omule, nu ştiu ce spui”. Şi îndată, pe când încă mai vorbea, a cântat cocoşul. Iar Domnul, întorcându-se, l-a privit fix pe Petru. Petru şi-a amintit de cuvântul Domnului, care îi spusese: „Înainte de a fi cântat astăzi cocoşul, mă vei renega de trei ori”. Şi, ieşind afară, a plâns amar (22,59-62).

Meditaţie

În jurul unui foc, în curtea sinedriului, Petru şi alţii se încălzesc în acele ore reci ale nopţii, străbătute de febrile veniri şi plecări. În interior, soarta lui Isus urmează să se decidă, faţă în faţă cu acuzatorii săi. Vor cere moartea sa.

Ca o maree care se ridică, în jur creşte ostilitatea. Cum se aprinde miriştea, ura prinde rădăcină şi se înmulţeşte. Foarte repede o mulţime care urlă va cere de la Pilat eliberarea pentru Baraba şi condamnarea lui Isus.

Greu să te declari prieten al unui condamnat la moarte fără să fi străbătut de un fior de teroare. Fidelitatea neclintită a lui Petru nu reuşeşte să reziste la cuvintele suspicioase ale servitoarei, portăreasa locului.

A recunoaşte că este discipol al lui rabbi galilean ar însemna să dea mai mult importanţă fidelităţii faţă de Isus decât faţă de propria viaţă! Când implică acest curaj, adevărul cu greu găseşte martori… Oamenii sunt făcuţi în aşa fel încât atunci mulţi preferă minciuna în locul lui; şi Petru aparţine la umanitatea noastră. Trădează, în trei rânduri. Apoi întâlneşte privirea lui Isus. Şi lacrimile sale coboară, amare şi totuşi dulci, ca apa care spală o murdărie.

Repede, după ce au trecut câteva zile, aproape de un alt foc, pe malul lacului, Petru îl va recunoaşte pe Domnul său înviat, care îi va încredinţa îngrijirea oilor sale. Petru va învăţa fără măsură iertarea pe care Cel Înviat o rosteşte asupra tuturor trădărilor noastre. Şi va lua parte la o fidelitate care, de atunci încoace, îl va face să accepte propria moarte ca o ofrandă unită cu aceea a lui Cristos.

Rugăciune

Doamne, Dumnezeul nostru, tu ai voit ca Petru, discipolul renegat şi iertat, să primească sarcina de a conduce turma ta.

Imprimă în inimile noastre încrederea şi bucuria de a şti că, în tine, putem trece prin furtunile fricii şi infidelităţii.

Fă ca, instruiţi de Petru, toţi discipolii tăi să fie martori ai privirii pe care tu o îndrepţi asupra căderilor noastre. Niciodată împietririle noastre sau disperările noastre să nu facă zadarnică Învierea Fiului tău!

Pater noster

Cristoase mort pentru păcatele noastre,

Cristoase înviat pentru viaţa noastră,

te rugăm, miluieşte-ne pe noi.

Staţiunea a III-a

Isus şi Pilat

Din Evanghelia după Marcu

Dis-de-dimineaţă, după ce au ţinut consiliu, arhiereii, împreună cu bătrânii şi cărturarii şi tot Sinedriul, legându-l pe Isus, l-au dus şi l-au predat lui Pilat. Iar arhiereii îl acuzau de multe lucruri. Astfel Pilat, voind să facă pe placul mulţimii, le-a eliberat pe Baraba, iar pe Isus, după ce a fost biciuit, l-a dat să fie răstignit (15,1.3.15).

Din Evanghelia după Matei

Văzând Pilat că nu foloseşte la nimic, dimpotrivă, agitaţia devenea tot mai puternică, a luat apă şi s-a spălat pe mâini înaintea poporului, spunând: „Eu sunt nevinovat de sângele acestui drept. Voi veţi vedea!” (27,24).

Din cartea profetului Isaia

Noi toţi rătăceam ca oile, fiecare avea propriul drum în faţă. Domnul a făcut să cadă asupra lui păcatele noastre, ale tuturor (53,6).

Meditaţie

Roma lui Cezar August, naţiunea civilizatoare, ale cărei legiuni îşi propun misiunea de a cuceri popoarele pentru a le duce lor binefacerile ordinii sale juste.

Roma, prezentă şi la Pătimirea lui Isus în persoana lui Pilat, reprezentantul împăratului, garantul dreptului şi al dreptăţii în ţară străină.

Şi totuşi, acelaşi Pilat care declară că nu găseşte nicio vină în Isus este cel care ratifică osândirea sa la moarte. În pretoriu unde Isus este judecat, adevărul străluceşte: dreptatea păgânilor nu este superioară dreptăţii sinedriului iudeilor!

În mod clar acest Drept, care atrage în mod straniu asupra sa gândurile ucigaşe ale inimii umane, îi reconciliază pe evrei şi pe păgâni. Dar face asta, deocamdată, făcându-i la fel de complici ai uciderii Lui însuşi. Totuşi, vine momentul, ba chiar este aproape, în care acest Drept îi va reconcilia în alt mod, prin intermediul Crucii şi al unei iertări care va ajunge la toţi, evrei şi păgâni, îi va vindeca împreună de laşităţile lor şi îi va elibera de violenţa lor comună.

O singură condiţie pentru a avea parte la acest dar: va fi să mărturisească nevinovăţia unicului Nevinovat, Mielul lui Dumnezeu jertfit pentru păcatul lumii; va fi să renunţe la prezumţia care murmură înlăuntrul nostru: „Eu sunt nevinovat de sângele acelui om”; va fi să se declare vinovat, având încredere că o iubire infinită îi învăluie pe toţi, evrei şi păgâni, şi că pe toţi Dumnezeu îi cheamă să devină fiii săi.

Rugăciune

Doamne, Dumnezeul nostru, în faţa lui Isus predat şi condamnat, noi nu ştim să facem altceva decât să ne dezvinovăţim şi să-i acuzăm pe alţii. Atâta timp noi creştinii am pus asupra poporului tău Israel povara condamnării tale la moarte. Atâta timp am ignorat că trebuia să ne recunoaştem cu toţii complici în păcat, pentru a fi cu toţii mântuiţi de sângele lui Isus răstignit.

Dăruieşte-ne să-l recunoaştem în Fiul tău pe Cel Nevinovat, unicul din toată istoria. El care a acceptat să fie „făcut păcat pentru noi” (cf. 2Cor 5,21), pentru ca prin intermediul lui tu să ne poţi regăsi, umanitate recreată în nevinovăţia în care ne-ai creat şi în care ne faci fiii tăi.

Pater noster

Dumnezeul meu, Dumnezeul meu,

pentru ce m-ai părăsit?

Staţiunea a IV-a

Isus rege al gloriei

Din Evanghelia după Marcu

Soldaţii l-au adus în curte, adică în pretoriu, şi au adunat toată cohorta. L-au îmbrăcat cu o haină de purpură şi, împletind o coroană de spini, i-au pus-o pe cap. Apoi au început să-l salute: „Bucură-te, rege al iudeilor!” (15,16-18).

Din cartea profetului Isaia

S-a înălţat ca o mlădiţă înaintea lui şi ca o rădăcină, dintr-un pământ uscat. Nu avea formă şi nici frumuseţe ca să o privim, nici înfăţişare ca să o dorim. Dispreţuit şi refuzat de oameni, om al durerii, cunoscător al suferinţei, de care îţi ascunzi faţa. Era dispreţuit şi noi nu l-am luat în seamă. Iar el a purtat suferinţele noastre şi durerile noastre le-a luat asupra lui. Noi l-am considerat lovit, bătut de Dumnezeu şi umilit (53,2-4).

Meditaţie

Banalitate a răului. Sunt nenumăraţi bărbaţii, femeile, chiar şi copiii violentaţi, umiliţi, torturaţi, asasinaţi, sub toate cerurile şi în orice timp al istoriei.

Fără a căuta protecţie în condiţia divină care îi este proprie, Isus se inserează în cortegiul teribil al suferinţelor pe care omul le provoacă omului. Cunoaşte abandonarea celor umiliţi şi a celor mai dispreţuiţi.

Dar ce ajutor ne poate da suferinţa unui nevinovat în plus?

Cel care este unul dintre noi este înainte de toate Fiul preaiubit al Tatălui, care vine să împlinească orice dreptate cu ascultarea sa.

Şi dintr-o dată toate semnele sunt răsturnate. Iată că cuvintele şi gesturile de batjocură ale torţionarilor săi ne dezvăluie – oh, paradox absolut – adevărul insondabil: acela al adevăratei, al unicei regalităţi, manifestate ca o iubire care n-a voit să ştie altceva decât voinţa Tatălui şi dorinţa sa ca toţi oamenii să fie mântuiţi. „Jertfă şi ofrandă n-ai dorit […]. Atunci am zis: «Iată, eu vin – în sulul cărţii este scris despre mine – ca să fac voinţa ta»” (Ps 40,7-9).

Această oră din Vinerea Sfântă proclamă asta: există o singură glorie în această lume şi în cealaltă, aceea de a cunoaşte şi de a împlini voinţa Tatălui. Nimeni dintre noi nu poate râvni la o demnitate mai înaltă decât aceea de a fi fiu în Cel care s-a făcut ascultător pentru noi până la moartea pe cruce.

Rugăciune

Doamne, Dumnezeul nostru, te rugăm: în această zi sfântă care duce la împlinire revelaţia, dărâmă în noi şi în lumea noastră idolii. Tu cunoşti puterea lor asupra minţilor noastre şi asupra inimilor noastre.

Dărâmă în noi figurile mincinoase ale succesului şi gloriei.

Dărâmă în noi imaginile care apar mereu ale unui Dumnezeu după gândurile noastre, un Dumnezeu distant, aşa de departe de faţa revelată în alianţă şi care se manifestă astăzi în Isus, dincolo de orice previziune, mai presus de orice speranţă. El pe care-l mărturisim ca „strălucirea gloriei tale” (Evr 1,3).

Fă ca să intrăm în bucuria veşnică, ce ne face să aclamăm în Isus îmbrăcat cu haină de purpură şi încoronat cu spini pe regele gloriei pe care-l cântă psalmul: „Ridicaţi-vă, porţilor, pragurile voastre de sus, deschideţi-vă, voi porţi veşnice, ca să intre regele măririi” (24,9).

Pater noster

Ridicaţi-vă, porţilor, pragurile voastre de sus,

deschideţi-vă, voi porţi veşnice,

ca să intre regele măririi.

Staţiunea a V-a

Isus poartă crucea

Din Cartea Lamentaţiunilor

Să nu aveţi parte de aşa ceva, voi cei care treceţi pe drum! Priviţi şi vedeţi dacă este o durere ca durerea mea ce mă chinuie, pe care Domnul m-a făcut să sufăr
în ziua mâniei sale aprinse! (1,12).

Din Psalmul 146

Fericit este acela care îl are ca ajutor pe Dumnezeul lui Iacob; care-şi pune încrederea în Domnul, Dumnezeul său […] Domnul îi eliberează pe cei închişi. Domnul îi luminează pe cei orbi, Domnul îi ridică pe cei împovăraţi, […] Domnul are grijă de cei străini, sprijină pe văduvă şi pe orfan (146,5.7-8.9).

Meditaţie

De-a lungul drumului aspru al Golgotei, Isus nu a purtat crucea ca pe un trofeu! El nu se aseamănă în nimic cu eroii din fantezia noastră care îi nimicesc triumfători pe duşmanii lor răi.

Pas după pas a mers, trupul tot mai greu şi mai lent. A simţit carnea sa lovită de lemnul supliciului, picioarele sale frânte sub povară.

Din generaţie în generaţie, Biserica a meditat această cale marcată de piedici şi căderi.

Isus cade, se ridică, apoi cade din nou, reia drumul extenuant, probabil sub loviturile gărzilor care-l escortează, pentru că aşa sunt trataţi, maltrataţi, condamnaţii în această lume.

Cel care a făcut să se ridice trupurile paralizate, a îndreptat-o pe femeia gârbovită, a smuls-o din patul de moarte pe fiica lui Iair, a repus în picioare pe atâţia suferinzi, iată-l astăzi scufundat în praf.

Cel Preaînalt este la pământ.

Să ne îndreptăm privirea spre Isus. Prin El, Cel Preaînalt ne învaţă că este în acelaşi timp – incredibil! – Cel mai Umil, gata să coboare până la noi, chiar mai jos dacă este necesar, aşa încât nimeni să nu se piardă în adâncimile propriei mizerii.

Rugăciune

Doamne, Dumnezeul nostru, tu cobori în adâncul nopţii noastre, fără a pune limite umilirii tale, pentru că îi ea ajungi la pământul adesea ingrat, uneori devastat, al vieţilor noastre.

Noi te implorăm: fă ca Biserica ta să poată mărturisi că Cel Preaînalt şi Cel mai Umil sunt în tine un singur chip. Dăruieşte-i să ducă la toţi cei care cad vestea bună a Evangheliei: nu există cădere care să ne poată smulge de la milostivirea ta; nu există pierdere, nu există abis atât de adânc încât tu să nu poţi regăsi pe cel care s-a rătăcit.

Pater noster

Iată vin, Dumnezeule,

ca să fac voinţa ta.

Staţiunea a VI-a

Isus şi Simon din Cirene

Din Evanghelia după Luca

Pe când îl duceau, l-au prins pe un oarecare Simon din Cirene, care venea de la câmp, şi i-au pus lui crucea ca s-o poarte după Isus (23,26).

Din Evanghelia după Matei

Când te-am văzut flămând şi te-am hrănit, sau însetat şi ţi-am dat să bei? Când te-am văzut străin şi te-am primit, sau gol şi te-am îmbrăcat? Când te-am văzut bolnav sau în închisoare şi am venit la tine? (25,37-39).

Meditaţie

Isus se împiedică pe cale, umărul zdrobit sub povara crucii. Dar trebuie mers înainte, trebuie mers şi iar mers, pentru că Golgota este sinistrul „loc al Craniului”, în afara zidurilor oraşului, ţinta escadrilei care-l zoreşte pe Isus.

Trece pe acolo în acel moment un om, cu braţele robuste. Apare străin de evenimentele zilei. Se întoarce acasă, fără să ştie de toată întâmplarea lui rabbi Isus, când este constrâns de gărzi pentru a duce crucea.

Ce a ştiut oare despre condamnatul împins de gărzi la supliciu? Ce putea să cunoască despre cel care „nu mai avea înfăţişare de om”, ca slujitorul desfigurat din Isaia?

Despre uimirea sa, probabil despre un iniţial refuz al său, despre mila care l-a apucat, nimic nu ni se spune. Evanghelia a păstrat doar amintirea numelui său: Simon, originar din Cirene. Însă Evanghelia a voit să aducă până la noi numele acestui libian şi umilul său gest de ajutor şi pentru a ne învăţa că, alinând durerea unui condamnat la moarte, Simon a alinat durerea lui Isus, Fiul lui Dumnezeu, care a intersectat drumul său în condiţia de sclav, asumată pentru noi, asumată pentru el, pentru mântuirea lumii. Fără ca el să ştie asta.

Rugăciunea

Doamne, Dumnezeul nostru, tu care ne-ai revelat că în fiecare sărac care este gol, prizonier, însetat, Tu eşti cel care ni te prezinţi nouă, şi Tu eşti cel pe care-l primim, îl vizităm, îl îmbrăcăm, îl adăpăm: „Am fost străin şi m-aţi primit, gol şi m-aţi îmbrăcat, bolnav şi m-aţi vizitat, am fost în închisoare şi aţi venit la mine” (Mt 25,35-36). Mister al întâlnirii tale cu umanitatea noastră! Aşa ajungi tu la fiecare om! Nimeni nu este exclus de la această întâlnire, dacă acceptă să fie om de compasiune.

Noi îţi prezentăm, ca o ofrandă sfântă, toate gesturile de bunătate, de primire, de dăruire care sunt săvârşite în fiecare zi în această lume. Învredniceşte să le recunoşti ca adevărul umanităţii noastre, care vorbeşte mai tare decât toate gesturile de refuz şi de ură. Învredniceşte să-i binecuvântezi pe bărbaţii şi pe femeile de compasiune care îţi dau glorie, chiar dacă încă nu ştiu să rostească numele tău.

Pater noster

Cristoase mort pentru păcatele noastre,

Cristoase înviat pentru viaţa noastră,

te rugăm, miluieşte-ne pe noi.

Staţiunea a VII-a

Isus şi fiicele Ierusalimului

Din Evanghelia după Luca

Îl urma şi o mare mulţime de popor şi de femei care-şi băteau pieptul şi-l plângeau. Întorcându-se către ele, Isus le-a spus: „Fiice ale Ierusalimului, nu mă plângeţi pe mine, ci mai degrabă plângeţi-vă pe voi şi pe copiii voştri. […] Căci dacă aşa fac ei cu lemnul cel verde, ce se va întâmpla cu cel uscat?” (23,27-28.31).

Meditaţie

Plânsul pe care Isus îl încredinţează fiicelor Ierusalimului ca o faptă de compasiune, acest plâns al femeilor nu lipseşte niciodată în această lume.

El coboară în tăcere pe obrajii femeilor. Şi mai des, probabil, în inima lor, precum lacrimile de sânge despre care vorbeşte Ecaterina de Siena.

Nu că lacrimile revin femeilor, ca şi cum soarta lor ar fi aceea de a plânge pasive şi neputincioase, într-o istorie pe care bărbaţii, singuri, ar fi obligaţi să o scrie.

De fapt, plânsurile lor sunt şi, înainte de toate, toate acelea pe care ele le adună, departe de orice privire şi de orice celebrare, într-o lume în care este mult de plâns. Plâns al copiilor terorizaţi, al răniţilor pe câmpurile de bătălie care invocă o mamă, plâns solitar al bolnavilor şi al muribunzilor aflaţi pe pragul necunoscutului. Plâns de rătăcire, care se scurge pe faţa acestei lumi care a fost creată, în prima zi, prin lacrimi de bucurie, în tresăltarea de bucurie comună a bărbatului şi a femeii.

Şi Etty Hillesum, femeie puternică din Israel rămasă în picioare în furtuna persecuţiei naziste, care a apărat până la capăt bunătatea vieţii, ne sugerează la ureche acest secret pe care ea îl intuieşte la sfârşitul drumului său: există lacrimi de consolat pe faţa lui Dumnezeu, când plânge asupra mizeriei fiilor săi. În iadul care scufundă lumea, ea îndrăzneşte să-l roage pe Dumnezeu: „Voi încerca să te ajut”, îi spune. Îndrăzneală aşa de feminină şi aşa de divină!

Rugăciune

Doamne, Dumnezeul nostru, Dumnezeu al duioşiei şi al milei, Dumnezeu plin de iubire şi de fidelitate, învaţă-ne, în zilele fericite, să nu dispreţuim lacrimile săracilor care strigă către Tine şi care ne cer ajutor. Învaţă-ne să nu trecem indiferenţi pe lângă ei. Învaţă-ne să avem curajul de a plânge cu ei. Învaţă-ne, în noaptea suferinţelor noastre, a singurătăţilor noastre şi a dezamăgirilor noastre, să ascultăm şi cuvântul de har pe care Tu ni l-ai revelat pe munte: „Fericiţi cei care plâng, căci ei vor fi mângâiaţi” (Mt 5,4).

Pater noster

Cristoase mort pentru păcatele noastre,

Cristoase înviat pentru viaţa noastră,

te rugăm, miluieşte-ne pe noi.

Staţiunea a VIII-a

Isus este despuiat de haine

Din Evanghelia după Ioan

Soldaţii au luat hainele lui şi au făcut patru părţi, fiecărui soldat o parte, şi tunica (19,23).

Din Cartea lui Iob

„Gol am ieşit din sânul mamei mele şi gol mă voi acolo” (1,21).

Meditaţie

Trupul umilit al lui Isus este despuiat. Expus privirilor de derâdere şi de dispreţ. Trupul lui Isus brăzdat de răni şi destinat la supliciul extrem al răstignirii. Omeneşte, ce altceva ar fi de făcut decât a coborî ochii pentru a nu mări dezonoarea sa?

Dar Duhul vine în ajutorul rătăcirii noastre. Ne învaţă să înţelegem limba lui Dumnezeu, limba kenosei, această înjosire a lui Dumnezeu pentru a ajunge la noi acolo unde suntem. Aceasta este limba lui Dumnezeu pe care o vorbeşte pentru noi teologul ortodox Christos Yannaras: „Limba kenosei: Isus prunc gol în iesle: despuiat în fluviu în timp ce primeşte botezul ca un slujitor; suspendat de pomul crucii, gol, ca un răufăcător. Prin toate acestea El a manifestat iubirea sa faţă de noi”.

Intrând în acest mister de har, putem redeschide ochii asupra trupului martirizat al lui Isus. Atunci începem să observăm ceea ce ochiul nostru nu poate vedea: goliciunea sa străluceşte de aceeaşi lumină care iradia haina sa în momentul Schimbării la faţă.

Lumină care alungă orice întuneric.

Lumină irezistibilă a iubirii, până la sfârşit.

Rugăciune

Doamne, Dumnezeul nostru, punem în faţa ochilor tăi mulţimea imensă a oamenilor care îndură tortura, ceata înspăimântătoare a trupurilor maltratate, tremurând de angoasă la apropierea loviturilor, agonizante în adâncuri mizerabile.

Te implorăm, primeşte geamătul lor.

Răul ne lasă fără glas şi fără ajutor.

Dar tu ştii ceea ce noi nu ştim. Ştii să găseşti o trecere în haosul şi în întunericul răului. Ştii să faci să strălucească, deja în Pătimirea Fiului tău preaiubit, viaţa învierii.

Măreşte în noi credinţa!

Îţi prezentăm şi nebunia torţionarilor şi a celui care îi comandă.

Şi ea ne lasă fără cuvinte… Dacă nu pentru a te ruga şi a te implora printre lacrimi cu cuvintele rugăciunii pe care tu ne-ai învăţat-o: „Ne mântuieşte de cel rău”!

Pater noster

Cristoase mort pentru păcatele noastre

Cristoase înviat pentru viaţa noastră,

te rugăm,  miluieşte-ne pe noi.

Staţiunea a IX-a

Isus este răstignit

Din Evanghelia după Luca

Când au ajuns la locul numit Craniul, l-au răstignit pe el şi pe răufăcători, unul la dreapta şi altul la stânga. Atunci Isus a spus: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac” (23,33-34).

Din cartea profetului Isaia

Pedeapsa care ne dă mântuirea s-a abătut asupra lui; prin rănile sale noi am fost vindecaţi (53,5).

Meditaţie

Cu adevărat Dumnezeu este acolo unde n-ar trebui să fie!

Fiul preaiubit, Sfântul lui Dumnezeu, este acel trup expus pe o cruce de infamie, abandonat dezonoarei, în mijlocul a doi răufăcători. Om al durerilor de care să-ţi iei privirea; pentru a spune adevărul, aşa cum se ia privirea de la atâtea fiinţe umane desfigurate pe care le intersectează drumurile noastre.

Cuvântul lui Dumnezeu, în care totul a fost creat, nu mai este decât o carne mută şi suferindă. Cruzimea umanităţii noastre s-a năpustit împotriva lui şi a învins.

Da, Dumnezeu este acolo unde n-ar trebui să fie şi unde, totuşi, unde noi avem atâta nevoie ca El să fie!

A venit pentru a împărtăşi cu noi viaţa sa. „Luaţi!”, a spus fără încetare în timp ce oferea vindecarea sa bolnavilor, iertarea sa inimilor rătăcite, trupul său la cina pascală.

Dar a ajuns în mâna noastră, în teritoriu de moarte şi de violenţă: aceea care ne lasă uluiţi în actualitatea lumii; şi aceea care şerpuieşte în fiecare. Ştiau bine asta călugării ucişi la Tibhirine, care la rugăciunea „Dezarmează-i!” adăugau implorarea „Dezarmează-ne!”.

Era necesar ca dulceaţa lui Dumnezeu să viziteze iadul nostru, era unicul mod pentru a ne elibera de rău.

Era necesar ca Isus Cristos să aducă duioşia infinită a lui Dumnezeu în inima păcatului lumii.

Era necesar acest lucru, pentru că, pusă în faţa vieţii lui Dumnezeu, moartea să se dea înapoi şi să cadă, ca un duşman care a găsit unul mai puternic decât el şi se pierde în nimic.

Rugăciune

Doamne, Dumnezeul nostru, primeşte lauda noastră tăcută.

Ca regii care rămân fără cuvinte în faţa operei Slujitorului revelată de profeţia lui Isaia (cf. 52,15), rămânem stupefiaţi în faţa Mielului jertfit pentru viaţa noastră şi a lumii şi mărturisim că de rănile tale am fost vindecaţi.

„Ce-i voi da Domnului pentru toate binefacerile pe care mi le-a făcut? […] Îţi voi aduce jertfă de laudă şi voi invoca numele Domnului” (Ps 116,12.17).

Pater noster

Cristoase mort pentru păcatele noastre,

Cristoase înviat pentru viaţa noastră,

te rugăm, miluieşte-ne pe noi.

Staţiunea a X-a

Isus pe cruce este batjocorit

Din Evanghelia după Luca

Conducătorii îşi băteau joc de el, spunând: „Pe alţii i-a salvat, să se salveze pe sine, dacă el este Cristos al lui Dumnezeu, alesul”. Şi soldaţii îl luau în râs, când se apropiau de el, şi-i aduceau oţet, spunând: „Dacă tu eşti regele iudeilor, salvează-te pe tine însuţi”. Deasupra lui era şi o inscripţie: „Acesta este regele iudeilor”. Unul dintre răufăcătorii răstigniţi îl insulta, spunând: „Oare nu eşti tu Cristos? Salvează-te pe tine şi pe noi!” (23, 35-39).

„Dacă tu eşti Fiul lui Dumnezeu, spune acestei pietre să devină pâine. […] Dacă tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos de aici: de fapt, este scris: […] îngerii te vor purta pe mâinile lor” (4,3.9-11).

Meditaţie

Isus n-ar fi putut să coboare de pe cruce? Cu greu îndrăznim să ne punem această întrebare: Evanghelia oare n-o aşează pe buzele celor păcătoşi?

Şi totuşi, ea ne persecută, în măsura în care facem încă parte din lumea ispitei, pe care Isus a înfruntat-o în timpul celor patruzeci de zile în pustiu, preludiu şi început al activităţii sale: „Dacă tu eşti Fiul lui Dumnezeu, spune ca aceste pietre să devină pâine, aruncă-te jos din înaltul templului, pentru că Dumnezeu veghează asupra celui care este prietenul său”. Dar în măsura în care, botezaţi în moartea şi în învierea lui Isus Cristos, îl urmăm pe calea sa, provocările Celui Rău nu mai au putere asupra noastră, sunt reduse la nimic, minciuna lor este dezvăluită.

Atunci se descoperă necesitatea imperioasă a acelui „trebuia” (Lc 24,26) pe care Isus îl învaţă cu răbdare şi ardoare celor care erau în drum spre Emaus.

„Trebuia” ca Cristos să intre în această ascultare şi în această neputinţă pentru a ajunge în neputinţa în care ne-a pus neascultarea noastră.

Începem, astfel, să înţelegem că „numai un Dumnezeu slab ne poate mântui”, cum scria pastorul Dietrich Bonhoeffer cu puţine luni înainte de a muri asasinat, când, experimentând până la capăt puterea răului, putea să rezume, în acest adevăr simplu şi ameţitor, mărturisirea credinţei creştine.

Rugăciune

Doamne, Dumnezeul nostru, cine ne va elibera de cursele puterii conform lumii? Cine ne va elibera de tirania minciunilor, care ne fac să-i exaltăm pe cei puternici şi să alergăm la rândul nostru după glorii false?

Numai Tu poţi converti inimile noastre.

Numai tu ne poţi face să iubim cărările umilinţei.

Numai tu… care ne revelezi că nu există victorie decât în iubire şi că tot restul nu este decât paie pe care vântul o risipeşte, miraj care dispare în faţa adevărului tău.

Noi te rugăm, Doamne, risipeşte minciunile care vor să domnească asupra inimilor noastre şi asupra lumii.

Fă-ne să trăim după căile tale, pentru ca lumea să recunoască puterea Crucii.

Pater noster

Dumnezeul meu, Dumnezeul meu,

pentru ce m-ai părăsit?

Staţiunea a XI-a

Isus şi mama sa

Din Evanghelia după Ioan

Lângă crucea lui Isus, stăteau mama lui Isus şi sora mamei lui, Maria a lui Cleopa, şi Maria Magdalena. Aşadar, văzând Isus că stătea acolo mama lui şi discipolul pe care îl iubea, i-a spus mamei: „Femeie, iată-l pe fiul tău!” Apoi, i-a spus discipolului: „Iat-o pe mama ta!” Şi, din ceasul acela, discipolul a luat-o acasă la el (19,25-27).

Meditaţie

Maria, şi ea, a ajuns la sfârşitul drumului. Iat-o ajunsă la acea zi despre care vorbea bătrânul Simeon. Când a ridicat cu braţele sale tremurânde pruncul şi aducerea sa de mulţumire s-a prelungit în cuvinte misterioase, care împleteau împreună dramă şi speranţă, durere şi mântuire.

„Iată – a proclamat el –, acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora în Israel şi ca semn care va stârni împotrivire – ca să se dezvăluie gândurile din multe inimi – iar ţie, o sabie îţi va străpunge sufletul” (Lc 2,34-35).

Deja vizita îngerului făcuse să răsune în inima sa vestea incredibilă: Dumnezeu alesese viaţa sa, pentru a face să răsară noutatea promisă lui Israel, „lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit” (1Cor 2,9; cf. Is 64,3). Şi ea a consimţit la acel proiect divin, care avea să înceapă să tulburea carnea sa şi care avea să-l însoţească după aceea pe căi imprevizibile pe fiul născut din sânul ei.

În timpul zilelor aşa de obişnuite de la Nazaret, apoi în timpul vieţii publice, când a fost nevoie să facă spaţiu celeilalte familii, aceea a discipolilor, acei străini pe care Isus îi făcea fraţi, surori, mame, ea a păstrat aceste lucruri în inima ei. Le încredinţase marii răbdări a credinţei sale.

Astăzi este timpul împlinirii. Lama care străpunge coasta Fiului străpunge şi inima ei. Şi Maria se cufundă în încrederea fără sprijin, în care Isus trăieşte până la capăt ascultarea faţă de Tatăl.

În picioare, ea nu dezertează. Stabat Mater. În întuneric, dar cu certitudine, ştie că Isus este promisiunea şi împlinirea sa.

Rugăciune

Marie, mamă a lui Dumnezeu şi femeia din neamul nostru, tu care ne naşte în mod matern în cel pe care l-ai născut, susţine în noi credinţa în orele de întuneric, învaţă-ne speranţa împotriva oricărei speranţe.

Păzeşte Biserica ta într-o vigilenţă fidelă, aşa cum a fost fidelitatea ta, docilă cu umilinţă faţă de gândurile lui Dumnezeu, care ne atrag acolo unde nu ne-am gândi să mergem; care ne asociază, dincolo de orice previziune, la lucrarea mântuirii.

Pater noster

Salve, Regina, mater misericordiae;

vita, dulcedo et spes nostra, salve.

Staţiunea a XII-a

Isus moarte pe cruce

Din Evanghelia după Ioan

Isus a zis: „Mi-e sete”. Era acolo un vas plin cu oţet. Atunci, ei au pus în isop un burete îmbibat cu oţet şi i l-au apropiat de gură. După ce a luat oţetul, Isus a spus: „S-a împlinit!” Şi, plecându-şi capul, şi-a dat duhul. […] Dar când au venit la Isus şi au văzut că deja murise, nu i-au zdrobit fluierele picioarelor, ci unul dintre soldaţi i-a străpuns coasta cu o suliţă şi îndată a ieşit sânge şi apă. Cel care a văzut a dat mărturie şi mărturia lui este adevărată; el ştie că spune adevărul ca să credeţi şi voi (19,28-30.33-35).

Meditaţie

Acum, totul s-a împlinit. Misiunea lui Isus a fost dusă la capăt. A ieşit de la Tatăl pentru misiunea milostivirii. Aceasta a fost îndeplinită cu o fidelitate care a mers până la extremul iubirii. Totul s-a împlinit. Isus îşi încredinţează duhul în mâinile Tatălui.

E adevărat, aparent totul pare să se prăbuşească în tăcerea morţii care coboară pe Golgota şi pe cele trei cruci înălţate. În această zi a Pătimirii care se apropie de sfârşit, cine trece pe acea cale ce anume poate să înţeleagă dacă nu înfrângerea lui Isus, prăbuşirea unei speranţe care încurajase pe mulţi, mângâiase pe cei săraci, ridicase pe cei umiliţi, îi lăsase pe discipoli să întrevadă că a venit timpul în care Dumnezeu va realiza promisiunile vestite de profeţi. Toate acestea păreau pierdute, distruse, prăbuşite.

Totuşi, în mijlocul unei aşa dezamăgiri, iată că evanghelistul Ioan ne face să ne îndreptăm ochii spre un detaliu minuscul şi se opreşte asupra lui cu solemnitate. Apa şi sângele curg din coasta Răstignitului. O, uimire! Rana deschisă de suliţa soldatului lasă să treacă apă şi sânge care ne vorbesc despre viaţă şi despre naştere.

Mesajul este extrem de discret, dar atât de elocvent pentru inimile care au un pic de amintire. Din trupul lui Isus curge izvorul pe care profetul l-a văzut ieşind din Templu. Izvorul care creşte şi devine un fluviu mare, ale cărui ape vindecă şi fac să rodească tot ceea ce ating în trecerea lor. Isus într-o zi nu definise trupul său ca noul templu? Şi „sângele alianţei” însoţeşte apa. Isus nu vorbise despre trupul său şi despre sângele său ca hrană pentru viaţa veşnică?

Rugăciune

Doamne Isuse, în aceste zile ale misterului pascal reînnoieşte în noi bucuria botezului nostru.

Când contemplăm apa şi sângele care curg din coasta ta, învaţă-ne să recunoaştem din ce izvor este generată viaţa noastră, din ce iubire este edificată Biserica ta, pentru ce speranţă de împărtăşit în lume ne-ai ales şi ne-ai trimis Tu.

Aici este izvorul de viaţă care spală tot universul, curgând din rana lui Cristos. Botezul nostru să fie pentru noi singura bucurie, într-o aducere de mulţumire plină de uimire.

Pater noster

Mielul, care a fost jertfit,

este vrednic să primească

putere şi bogăţie,

înţelepciune şi forţă,

cinste, glorie şi binecuvântare,

în vecii vecilor.

Staţiunea a XIII-a

Isus este coborât de pe cruce

Din Evanghelia după Luca

[Iosif din Arimateea] luându-l jos de pe cruce, l-a înfăşurat într-un giulgiu şi l-a pus într-un mormânt săpat în stâncă, în care nimeni încă nu mai fusese pus (23,53).

Meditaţie

Gesturi de grijă şi de onoare pentru trupul profanat şi umilit al lui Isus. Câţiva bărbaţi şi femei se întâlnesc la picioarele crucii. Iosif, originar din Arimateea, om „bun şi drept” (Lc 23,50) care cere trupul de la Pilat, prezintă sfântul Luca; Nicodim, cel care a mers noaptea la Isus, adaugă sfântul Ioan; şi câteva femei care, fidele cu încăpăţânare, se uită de departe.

Meditaţia Bisericii a voit să o adauge la aceştia pe Fecioara Maria, şi ea aşa de verosimil prezentă la acest moment.

Maria, Maica milei, care primeşte în braţele sale trupul născut din trupul său şi însoţit cu duioşie, discreţie de-a lungul anilor, ca mamă mereu se îngrijeşte de fiul său.

De acum, este un trup imens pe care ea îl primeşte, după măsura durerii sale, după măsura noii creaţii care se naşte din pasiunea de iubire care a străbătut inima fiului şi a mamei.

În marea tăcere care a coborât după urletele soldaţilor, batjocurile trecătorilor şi zgomotele răstignirii, gesturile acum nu sunt decât de dulceaţă, mângâiere de respect. Iosif coboară trupul care se abandonează în braţele sale. Îl înfăşoară într-un giulgiu, îl depune în mormântul complet nou, care îl aşteaptă pe oaspetele său în grădina de alături.

Isus este smuls din mâinile ucigaşilor săi. De acum, în moarte, se află în mâinile duioşiei şi compasiunii.

Violenţa oamenilor ucigaşi a curs foarte departe. Dulceaţa s-a întors în locul supliciului.

Dulceaţa lui Dumnezeu şi a celor care îi aparţin, acele inimi blânde cărora Isus le-a promis într-o zi că vor moşteni pământul. Dulceaţă originară a creaţiei şi a omului după chipul lui Dumnezeu. Dulceaţă a sfârşitului, când orice lacrimă va fi ştearsă, când lupul va locui cu mielul, deoarece cunoaşterea lui Dumnezeu va ajunge la tot trupul (cf. Is 11,6.9).

Cântec către Maria

O, Marie, nu mai plânge: fiul tău, Domnul nostru, a adormit în pace. Şi Tatăl său, în glorie, deschide porţile vieţii!

O, Marie, bucură-te: Isus înviat a învins moartea!

Pater noster

În pacea ta, Doamne,

mă culc şi adorm;

mă trezesc: tu eşti sprijinul meu.

Staţiunea a XIV-a

Isus în mormânt şi femeile

Din Evanghelia după Luca

Atunci s-au apropiat femeile care veniseră împreună cu el din Galileea, au văzut mormântul şi cum era aşezat trupul lui. Apoi s-au întors şi au pregătit miresme şi balsamuri, iar sâmbăta s-au odihnit după Lege (23,55-56).

Meditaţie

Femeile au plecat. Cel pe care-l însoţiseră, mergând tenace şi grijulii pe drumurile din Galileea, acesta nu mai este. El nu le lasă lor drept companie, în această seară, decât viziunea imprimată în ele a mormântului şi a giulgiului unde se odihneşte acum. Săracă şi preţioasă amintire a zilelor fervente dispărute. Singurătate şi tăcere. De altfel, se apropie shabbat, care invită Israelul să înceteze munca, aşa cum a încetat-o Dumnezeu când creaţia a fost terminată, dusă la împlinire sub binecuvântarea sa.

Este vorba despre o altă împlinire astăzi; deocamdată ascunsă şi de nepătruns. Shabbat în care trebuie să rămână astăzi nemişcate, în reculegerea inimii şi a amintirii învăluite de lacrimi. Pregătind şi miresmele şi balsamurile cu care ele vor aduce ultimul lor omagiu trupului său, mâine, dis-de-dimineaţă.

Dar, cu acel gest, se pregătesc numai să îmbălsămeze speranţa lor? Şi dacă Dumnezeu a pregătit pentru grija lor un răspuns pe care ele nici măcar nu-l pot prevedea, imagina, intui… Descoperirea unui mormânt gol…, vestea că El nu mai este acolo, pentru a sfărâmat porţile morţii…

Rugăciune

Doamne, Dumnezeul nostru, binevoieşte a vedea şi a binecuvânta toate gesturile femeilor care cinstesc în această lume fragilitatea trupurilor pe care ele le înconjoară cu dulceaţă şi cu onoare.

Iar pe noi, care te-am însoţit pe această cale a iubirii până la sfârşit, binevoieşte să ne păstrezi, cu femeile din Evanghelie, în rugăciunea şi în aşteptarea pe care le ştim ascultate de învierea lui Isus, pe care Biserica se pregăteşte s-o celebreze în tresăltarea de bucurie din noaptea pascală.

Pater noster

Lui să-i fie glorie şi putere

în vecii vecilor! Amin!

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.