Categorii

Meditaţia cardinalului vicar Angelo de Donatis la întâlnirea papei cu clerul din dieceza de Roma

Bazilica „Sfântul Ioan din Lateran”, joi, 7 martie 2019

Joi, 7 martie 2019, papa Francisc a fost în bazilica „Sfântul Ioan din Lateran” pentru tradiţionala liturgie penitenţială de la începutul Postului Mare rezervată clerului din dieceza de Roma, care este celebrată mereu în ziua care urmează după Miercurea Cenuşii. După o meditaţie a cardinalului vicar Angelo De Donatis, preoţii s-au spovedit; şi Sfântul Părinte a ascultat câteva spovezi şi a încheiat celebrarea. La sfârşit a oferit în dar un material ajutător pentru a doua lectură de la Oficiul Lecturilor din Postul Mare.

Itinerarul nostru de Postul Mare începe cu această liturgie penitenţială, papa Francisc a voit că această întâlnire anuală a noastră cu el să aibă forma unei celebrări a milostivirii lui Dumnezeu, a unui cânt de bucurie adus măreţiei iubirii sale.

De fapt, timpul liturgic pe care-l vom trăi ne va cere să fim slujitori ai reconcilierii, ambasadori şi diaconi ai iertării lui Dumnezeu pentru toţi fraţii noştri. Vom spune cu glas tare în comunităţile noastre: „vă implorăm, în numele lui Cristos: lăsaţi-vă împăcaţi cu Dumnezeu!”. Îi vom invita pe toţi să ceară iertare, cu umilinţă, lui Dumnezeu şi fraţilor pentru răul făcut.

Este un dar foarte semnificativ a putea gusta încă de astăzi, între noi diaconi, preoţi şi episcopi, dulceaţa iubirii sale, pentru a fi mai pregătiţi s-o împărtăşim cu fraţii noştri. Este important şi să ne cerem iertare unii altora, cu curaj. Să facem din această liturgie penitenţială nu o operaţiune de „maquillage”, adică o retuşare pe faţa noastră aparent „cumsecade”, ci să săpăm în profunzime şi cu ruşinea pe faţă să mergem în faţa lui Dumnezeu; şi nu numai în faţa Lui, ci cu intenţie dreaptă şi cu determinare evanghelică, să mergem şi la fraţii preoţi cu care ni se pare că avem un „cont suspendat”, contul unei milostiviri de dat sau de primit. Domnul va răsplăti acest gest cu premiul unei bucurii fără egal…

Paradigma din Exod ne oferă trei texte pentru cercetarea cugetului, trei texte din Scriptură asupra cărora mons. Libanori (cu ajutorul unui grup de tineri preoţi biblişti din preoţimea noastră diecezană) a elaborat schiţe utile pentru exerciţiile spirituale de ţinut în parohie. Primul relatează murmurarea poporului datorită foamei şi respectivul dar al manei, al doilea este cel central despre viţelul de aur, al treilea, luat din Cartea Numerelor, relatează despre frica ce cuprinde inima poporului când se află în faţa duşmanilor percepuţi ca uriaşi, odată ajuns în Ţara Promisă.

Să le ascultăm pe toate trei şi să ne lăsăm atinsă inima de Cuvântul lui Dumnezeu.

Exod 16,2-12

Toată adunarea fiilor lui Israel a murmurat împotriva lui Moise şi a lui Aaron în pustiu. 3 Fiii lui Israel le-au zis: „De-am fi murit de mâna Domnului în ţara Egiptului, când şedeam lângă oalele cu carne, când mâncam pâine pe săturate! Dar voi ne-aţi scos în pustiul acesta ca să moară de foame toată această adunare”.

4 Domnul i-a zis lui Moise: „Iată, eu voi face să plouă pentru voi pâine din ceruri. Poporul să iasă şi să adune în fiecare zi porţia pentru o zi; ca să-l pun la încercare, dacă umblă sau nu după legea mea. 5 În ziua a şasea, când vor pregăti ce au adunat, va fi de două ori mai mult decât ce vor aduna pentru fiecare zi”.

6 Moise şi Aaron au zis către toţi fiii lui Israel: „În seara aceasta veţi cunoaşte că Domnul v-a scos din ţara Egiptului. 7 Dimineaţă veţi vedea gloria Domnului, pentru că a auzit murmurările voastre împotriva Domnului. Iar noi, ce suntem că murmuraţi împotriva noastră?”. 8 Moise a mai zis: „Domnul vă va da în seara aceasta carne să mâncaţi şi dimineaţă pâine să vă săturaţi, pentru că Domnul a auzit murmurările voastre cu care murmuraţi împotriva lui; căci ce suntem noi? Murmurările voastre nu sunt împotriva noastră, ci împotriva Domnului”.

9 Moise i-a zis lui Aaron: „Spune întregii adunări a fiilor lui Israel: «Apropiaţi-vă înaintea Domnului, căci a auzit murmurările voastre!»”. 10 Pe când vorbea Aaron întregii adunări a fiilor lui Israel, şi-au întors privirea spre pustiu, şi, iată, gloria Domnului s-a arătat în nor.

11 Domnul i-a spus lui Moise: 12 „Am auzit murmurările fiilor lui Israel. Spune-le: «Veţi mânca diseară carne şi dimineaţă vă veţi sătura cu pâine; veţi cunoaşte că eu sunt Domnul Dumnezeul vostru»”.

La început, când poporul, după ce a trecut Marea Roşie, a intrat în pustiu, mai ales foamea s-a făcut simţită. Nevoia incoercibilă de hrană, căreia nu-i este dat răspuns imediat, cum ar vrea israeliţii (aici şi imediat), alimentează nostalgia după oalele de carne din Egipt. Nimeni nu-şi aminteşte că aceea este hrana sclaviei şi că faraonul va de mâncare dar le ucide copiii; nimeni nu mai pare conştient că timp de secole strigătul poporului s-a înălţat neîncetat către Dumnezeu şi că în sfârşit răspunsul lui Jhwh le-a permis să regăsească libertatea; nimeni n-a păstrat experienţa trecerii Mării Roşii, când Dumnezeu a născut poporul pe malul mării şi israeliţii au înălţat strigăt de bucurie. Privirea a abandonat marile orizonturi, inima împietrită a pierdut amintirea mântuirea primită, stomacul dictează legea şi se concentrează asupra necesităţii imediate.

Nu este greu de actualizat pentru noi astăzi această situaţie. Găsim multe asemănări cu condiţia noastră de preoţi.

În pofida organizării obositoare a parohiilor noastre şi a angajării pe care o punem în „miile de treburi de făcut”, încă ne este foame. Suntem nesatisfăcuţi: nici lucrurile pe care le facem nici cu atât mai puţin viaţa pe care o ducem nu par să ne fie suficiente. Aş spune, mulţumire fie lui Dumnezeu!, pentru că altminteri ne-am mulţumi cu ceea ce nu este pâine adevărată.

Numai Dumnezeu şi Cuvântul său, numai împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea sa, sunt în măsură să ne hrănească inima. Numai pâinea din cer. Ştim asta din totdeauna (de când l-am întâlnit pe Domnul), predicăm asta altora, şi totuşi, în mod misterios, uităm de acest lucru. Căutăm în altă parte şi mai mult pretindem imediat să fim săturaţi; şi iată-ne dispuşi la orice numai să punem sub dinţi vreo mâncare, nu contează dacă ne otrăveşte sau nu… Ne mulţumim cu hrana sclaviei:

  • în faţa urgenţelor prezentului, care scot în evidenţă nepotrivirea noastră, ne mulţumim cu lucrurile mereu făcute, bine rodate, mai ales pentru că ne garantează un anumit grad de gratificare şi de recunoaştere din partea altora;
  • ne limităm la „minimul indispensabil”: liturghia celebrată cu demnitate, un pic de timp pentru spovezi, catehismul pentru copii, pachetele de la centrul de ascultare Caritas, îngrijirea puţinelor persoane pe care le cunoaştem bine… „ce altceva se pretinde de la mine, din aceste timpuri?”;
  • sau ne lăsăm cuprinşi de necesitatea urgentă de a ne îngriji să funcţioneze „maşina organizatoare” a parohiei, atât din punct de vedere administrativ cât şi de gestiune: facem ca Marta care revendică dreptul-obligaţia pentru sine (şi ar vrea să impună asta surorii sale!) de a sta în bucătărie, pentru că „este nevoie de cineva care să se ocupe de aceste lucruri!”);
  • în faţa unei lumi tot mai ostile şi a unei comunităţi parohiale tot mai dezamăgitoare, pentru că este complicată şi certăreaţă, ne refugiem în apartenenţa la un grup sau la o realitate eclezială unde ne simţim mai în largul nostru, pentru că este mai potrivită pentru sensibilitatea noastră, sau este mai în linie cu ideile noastre. Aici mâncăm numai pâinea care ne convine s-o mâncăm, aici ascultăm numai glasurile care ne convine să le auzim. Dar nu înseamnă că ele coincid mereu cu ceea ce Dumnezeu vrea să ne spună…
  • ne dedublăm: pe de o parte slujirea pastorală, în care strângem din dinţi şi ne străduim să facem orice lucru pentru bine, chiar şi în manieră ireproşabilă; pe de altă parte viaţa noastră privată, căreia îi dedicăm tot mai mult timp, pe care o apărăm cu gelozie de atacurile cererilor poporului lui Dumnezeu, în care ne hrănim cu hrana relaxării, a bunăstării individuale, a dietei şi a sportului pentru „a sculpta” un pic corpul…

Domnul ne cheamă la riscul foamei, la aventura răbdării timpurilor lungi, la ineditul drumurilor care n-au fost explorate niciodată înainte, la goliciunea de hainele prea grele pe care trebuie să le scoatem pentru a merge mai vioi. Cu Domnul plângem şi ne bucurăm, experimentăm succes şi dezamăgire, creştem prin oboseală şi suferinţă, odihnă şi mângâiere.

Cu Domnul nu ne hrănim cu de toate: numai cu ceea ce are gustul libertăţii. Cu orice Cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.

Iată al doilea text, viţelul de aur

Exod 31,1-14

Poporul a văzut că Moise întârzie să coboare de pe munte, s-a adunat în jurul lui Aaron şi i-a zis: „Scoală-te, fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră; căci lui Moise, omul care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce i s-a întâmplat”. 2 Aaron le-a zis: „Scoateţi cerceii de aur din urechile soţiilor, fiilor şi fiicelor voastre şi aduceţi-i la mine”. 3 Şi tot poporul şi-a scos cerceii de aur din urechi şi i-au adus la Aaron. 4 El i-a luat din mâinile lor, i-a turnat într-un tipar şi a făcut un viţel turnata. Şi ei au zis: „Acesta este dumnezeul tău, Israele, care te-a scos din ţara Egiptului”. 5 Când a văzut Aaron, a zidit un altar înaintea lor şi a strigat: „Mâine va fi sărbătoare în cinstea Domnului!”. 6 A doua zi s-au sculat dis-de-dimineaţă şi au adus arderi de tot şi jertfe de împăcare. Poporul s-a aşezat să mănânce şi să bea; apoi s-au sculat să joace.

7 Domnul i-a zis lui Moise: «Coboară, căci poporul tău pe care l-ai scos din ţara Egiptului, s-a pervertit. 8 S-au abătut repede de la calea pe care le-o poruncisem; şi-au făcut un viţel turnat, s-au închinat înaintea lui, i-au adus jertfe şi au zis: „Acesta este dumnezeul tău, Israele, care te-a scos din ţara Egiptului»”. 9 Domnul i-a zis lui Moise: „Văd că poporul acesta este un popor încăpăţânat. 10 Acum, lasă-mă; mânia mea se va aprinde împotriva lor şi-i va mistui; dar pe tine te voi face un popor mare”.

11 Moise l-a înduplecat pe Domnul Dumnezeul său, zicând: „Pentru ce să se aprindă, Doamne, mânia ta împotriva poporului tău pe care l-ai scos din ţara Egiptului cu putere mare şi cu braţ puternic? 12 Pentru ce să zică egiptenii: «Cu răutate i-a scos, ca să-i ucidă printre munţi şi ca să-i şteargă de pe faţa pământului?». Potoleşte-ţi aprinderea mâniei şi iartă răutatea poporului tău! 13 Adu-ţi aminte de Abraham, de Isaac şi de Israel, slujitorii tăi, cărora le-ai spus, jurându-te pe tine însuţi: «Voi înmulţi descendenţa voastră ca stelele cerului şi voi da urmaşilor voştri toată ţara aceasta, de care am vorbit; şi ei o vor stăpâni pentru totdeauna»”. 14 Şi Domnul a iertat răul pe care spusese că vrea să-l facă poporului său.

Când poporul, după ce a celebrat alianţa, rămâne timp îndelungat fără prezenţa lui Moise care a urcat pe muntele lui Dumnezeu, un sentiment de rătăcire, o percepţie de abandonare se răspândeşte printre israeliţi. Este frica de a fi abandonaţi de Moise şi mai ales de Dumnezeu, motiv pentru care poporul reclama siguranţa unui conducător care să ştie să-l conducă dincolo de singurătatea imensă a pustiului. Astfel Israel, contrazicând porunca primită, ajunge să pretindă că poate da un chip Dumnezeului invizibil: din topirea obiectelor de aur este produs un viţel, iar scopul precis al acestui chip este ca să-l înlocuiască pe Moise, mergând în fruntea poporului şi deschizând calea. Saltul în realitate este enorm: de la conducătorul ales de Dumnezeu, prietenul lui Dumnezeu care vorbeşte cu El faţă în faţă, la statuia mută, dependentă în toate de mâinile celui care o manevrează. De Moise, care spune poporului voinţa lui Dumnezeu, sunt obligaţi să asculte; în schimb viţelul-idol ascultă de voinţa noastră.

Percepţia de a fi abandonaţi de Dumnezeu şi convingerea că putem să ne bazăm numai pe forţele „eu”-ului nostru, personal sau de grup, sunt purtătoare de consecinţe foarte negative în viaţa noastră a preoţilor:

  • Ştim din experienţă că Dumnezeu se manifestă în viaţa noastră zilnică, prin ceea ce ne atinge mai intim sau ceea ce atinge viaţa comunităţii noastre. Dumnezeu intră în viaţă, nu se lasă prins nici nu poate fi închis într-o imagine asiguratoare. Nevoia de siguranţă duce la crearea modelor, la fixarea certitudinilor, la definirea lucrurilor cu precizie. Însă cel care îl urmează pe Domnul trebuie să înveţe să caute neîncetat, să parcurgă cărări care încă nu sunt trasate. Cel care stă cu Domnului ştie numai să meargă cu El, ştie că El este fidel şi menţine promisiunile, dar nu ştie niciodată exact pe ce drum va ajunge la plinătatea vieţii. Este truda discernământului, care este truda oamenilor liberi, chemaţi de Dumnezeu să deschidă drumuri noi. Acest timp al nostru are nevoie de păstori care să aibă o încredere profundă în conducerea lui Dumnezeu; adică să nu-l înlocuim pe El, prezentând o siguranţă falsă (adesea o siguranţă în propriile capacităţi sau în propria convingere că avem ideile clare), ci să stăm cu adevărat împreună cu poporul în ascultarea voinţei lui Dumnezeu, uneori misterioasă şi inedită.
  • În afară de asta, preotul este înainte de toate unul care a învăţat să observe semnele prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu, chiar şi mai ales într-un context cultural cum este al nostru, care surprinde şi adesea apare ostil sau impenetrabil Evangheliei. Noi slujitorii suntem chemaţi să fim prietenii lui Dumnezeu, cei care îi disting glasul, care recunosc pasul său, care ştiu să-i asigure pe oameni cu privire la prezenţa sa, în special atunci când poporul lui Dumnezeu se simte abandonat. Uneori misiunea noastră este să avem simţul răbdător al timpurilor lungi ai lui Dumnezeu şi să-i ajutăm pe alţii să perceapă lucrurile cu această privire amplă. Alteori vom putea să-i ajutăm pe fraţi să perceapă că o situaţie concretă în care se află conţine o chemare a lui Dumnezeu care nu aşteaptă ezitări, care nu suportă întârzieri.
  • Mai adaug că probabil unul din roadele cele mai frumoase ale trăirii noastre, an după an, aceste liturgii penitenţiale din prima joi din Postul Mare, este probabil o umilinţă mai mare în noi preoţii, umilinţă care ne face să recunoaştem parţialitatea propriului punct de vedere. Vreau să spun că nu există niciunul dintre noi care să pretindă să se pună în fruntea poporului şi să dictăm timpi şi etape ale drumului tuturor. Nu mi se pare că să existe vreunul care să creadă că are „exclusivitatea” înţelegerii voinţei lui Dumnezeu.

Avem experienţă suficientă pentru a şti că suntem păcătoşi şi că singuri suntem şi orbi. Însă asta deschide o perioadă formidabilă, cu adevărat sinodală, a Bisericii noastre, în care, renunţând la orice pretenţie de autosuficienţă, fiecare se pune în ascultarea celorlalţi, a acelei lumini pe care Domnul o dăruieşte mai ales celor mici şi săraci, întrebându-se cu onestitate şi fără filtre despre ce anume vrea Domnul de la noi, de la Biserica sa, în momentul în care îi cere să anunţe cu bucurie Evanghelia în acest timp al nostru. Trăită astfel, ca discipoli reconciliaţi de iubirea sa, evanghelizarea va fi mereu şi pretutindeni vestire a milostivirii lui Dumnezeu.

Şi acum al treilea text

Numeri 13,25 – 14,10

13,25 S-au întors de la cercetarea ţării după patruzeci de zile. 26 Au mers şi au venit la Moise şi la Aaron şi la toată adunarea fiilor lui Israel, în pustiul Paran, la Cadeş. Le-au adus ştiri, lor şi întregii adunări, şi le-au arătat roadele ţării. 27 Au istorisit şi au spus: „Ne-am dus în ţara în care ne-ai trimis. Cu adevărat, este o ţară în care curge lapte şi miere şi acestea sunt roade de-ale sale. 28 Dar poporul care locuieşte în ţară este puternic, cetăţile sunt întărite şi foarte mari. Ba chiar am văzut acolo şi pe fiii lui Anac. 29 Amaleciţii locuiesc ţinutul de la sud; iebuseii şi amoreii locuiesc la munte; canaaneenii şi heteii locuiesc lângă mare şi de-a lungul Iordanului”. 30 Caleb a făcut poporul să tacă înaintea lui Moise. Şi a zis: „Să mergem să o luăm în stăpânire, căci putem s-o facem”. 31 Bărbaţii care fuseseră împreună cu el au zis: „Nu putem să mergem împotriva poporului [aceluia], căci este mai puternic decât noi”. 32 Şi au răspândit zvonuri rele înaintea fiilor lui Israel, despre ţara pe care o cercetaseră spunând: „ţara pe care am străbătut-o ca s-o cercetăm este o ţară care-şi devorează locuitorii; tot poporul pe care l-am văzut în ea sunt oameni de statură înaltă. 33 Acolo am văzut uriaşii, pe fiii lui Anac, din [neamul] uriaşilor: noi păream, în ochii noştri, ca nişte lăcuste; tot aşa eram în ochii lor.

14,1 Toată adunarea a ridicat vocea şi a strigat. Şi a plâns poporul în noaptea aceea. 2 Toţi fiii lui Israel au murmurat împotriva lui Moise şi a lui Aaron şi toată adunarea le-a zis: „De-am fi murit în ţara Egiptului sau de-am muri în pustiul acesta! 3 Pentru ce ne duce Domnul în ţara aceasta ca să cădem prin sabie, iar soţiile noastre şi copilaşii noştri să ajungă pradă? Nu ar fi mai bine să ne întoarcem în Egipt?”. 4 Şi au zis unul către altul: „Să ne alegem o căpetenie şi să ne întoarcem în Egipt!”. 5 Moise şi Aaron au căzut cu faţa la pământ înaintea întregii adunări a comunităţii fiilor lui Israel. 6 Iosue, fiul lui Nun, şi Caleb, fiul lui Iefune, dintre cei care cercetaseră ţara, şi-au sfâşiat hainele. 7 Şi au vorbit întregii adunări a fiilor lui Israel: „Ţara pe care am străbătut-o ca s-o cercetăm este o ţară foarte, foarte bună. 8 Dacă Domnul va fi binevoitor cu noi, ne va duce în ţara aceasta şi ne-o va da: este o ţară în care curge lapte şi miere. 9 Numai să nu vă răzvrătiţi împotriva Domnului şi să nu vă temeţi de oamenii din ţara aceea, căci ei sunt prada noastră. Sprijinul lor s-a îndepărtat de la ei: Domnul este cu noi, nu vă temeţi de ei!”.

10 Toată adunarea vorbea să-i ucidă cu pietre când gloria Domnului s-a arătat tuturor fiilor lui Israel peste cortul întâlnirii.

Din nou frica, lipsa de încredere, ispita de a se întoarce înapoi, în căutarea unui alt conducător care să nu fie Moise. Duşmanii care trebuie înfruntaţi sunt nişte uriaşi invincibili, motiv pentru care ţara promisă, deşi este bună, e inaccesibilă: este mai bine să înceteze să viseze, pentru că dorinţa de a intra în ea este periculoasă, ba chiar, cu siguranţă distructivă pentru popor. Moise încă o dată în ochii poporului său apare ca acela care i-a târât pe israeliţi într-o capcană mortală: merită să fie ucis cu pietre, eliminat o dată pentru totdeauna. Este inutilă tentativa tinerilor Iosue şi Caleb de a-i convinge pe bătrânii poporului să accepte provocarea, întăriţi de experienţa de atâtea ori trăită a lui Dumnezeu care a intervenit pentru a-i nimici pe duşmani: nu se poate face nimic, frica învinge. Adesea viitorul, şi pentru noi preoţii, apare fascinantă dar şi plină de incertitudini, de necunoscute, motiv pentru care se strecoară ideea că în acel viitor nu este nevoie de noi, că credinţa şi apartenenţa eclezială vor fi în fond irelevante şi că viitorul rămâne o ţară imposibil de cucerit.

Frica bătrânilor, răspândită drept prudenţă înţeleaptă, va avea unicul efect de a amâna din an în an intrarea în ţara promisă, până la trecerea la o generaţie mai curajoasă; între timp, toţi cei care au trăit trecerea Mării Roşii au pierit în pustiu, înfrânţi deja înainte de a încerca bătălia.

Să facem cercetarea cugetului şi în lumina acestui text:

  • Viitorul este în mod trainic în mâinile lui Dumnezeu, nu în mâinile noastre. Cel Înviat şi împărăţia lui Dumnezeu ne vin în întâmpinare din viitor şi deja transfigurează prezentul, în măsura în care suntem de acord cu schimbarea şi nu ne lăsăm înfrânţi de frică. Această lipsă de încredere în viitorul lui Dumnezeu este o altă variabilă a viţelului de aur, adică a bazării mai mult pe forţele noastre decât în providenţa lui Dumnezeu care conduce istoria.
  • Nu degeaba şi în Biserică tinerii sunt umiliţi, ca Iosue şi Caleb. Nu sunt înţeleşi, nu sunt ascultaţi, sunt confundaţi cu nişte visători imprudenţi. Adevărul este că noi bătrânii nu vrem să murim: obişnuiţi cu vechea noastră lume pune băţul în roată lui Dumnezeu care ridică noul, pornind de la cererile pe care ni le fac tinerii. De ce am încetat să ne întrebăm cu privire la absenţele lor din comunitate? De ce nu se găsesc niciodată în consiliile noastre pastorale? De ce nu mergem niciodată să-i vizităm în şcoală sau în locurile lor de adunare pentru a-i provoca, a le cere să se exprime şi a-i face să spună când simt prezenţa lui Dumnezeu, ce îi impresionează din Evanghelia lui Isus, cum ar trebui să fie Biserica pentru a fi după măsura lor…
  • În sfârşit, să cerem iertare Domnului pentru tendinţa, care se află adesea în noi preoţii, de a fi neîncrezători faţă de laici, de a nu delega, de a centra totul în mâinile noastre, întăriţi de convingerea îngâmfată că voinţa noastră coincide cu voinţa lui Dumnezeu. Adesea nu suntem nici înţelepţi nici prudenţi, ci numai înfricoşaţi de a pierde rolul nostru central. Profetul pe care Dumnezeu îl trimite (fie că este Moise bătrânul, fie că este Iosue tânărul) se recunoaşte prin faptul că repropune cu transparenţă în prezent cuvântul evanghelic şi că viaţa sa mărturiseşte misterul pascal de moarte şi înviere din iubire. Profetul nu face calcule, nu este gelos, nu manipulează, nu-i sufocă pe fraţi, nu dispreţuieşte diferenţele lor… ci se bucură în a-i promova, în a-i vedea crescând. Ştie că încrederea este baza oricărei acţiuni ecleziale şi că comuniunea nu este omologare, ci primire reciprocă, recunoaştere, stimă chiar şi a diversităţilor. Nu blochează acţiunea Duhului lui Dumnezeu, ci o recunoaşte şi o susţine.

Aşadar avem multe despre care să ne întrebăm. Să pregătim actul nostru de căinţă şi să ne încredem în îmbrăţişarea Celui care este milostiv şi îndurător, încet la mânie şi mare în iubire.

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.