Categorii

Martirii din Algeria, postulatorul: „Fericiţi ai dialogului şi simplităţii”

„La distanţă de peste 20 de ani, foarte mulţi oameni, în mare parte de credinţă islamică, merg în continuare în pelerinaj la mormintele creştinilor asasinaţi în Algeria. Există o formă aproape de devoţiune, de recunoştinţă faţă de aceşti martiri în mijlocul unui popor martirizat, algerieni cu algerienii”. Sunt imediat intense cuvintele pe care părintele trapist Thomas Georgeon, postulator al cauzei de beatificare a celor 19 călugări ucişi între 1994 şi 1996 în cursul războiului civil algerian foarte violent care a făcut peste 200 de mii de morţi, le rosteşte pentru a descrie semnificaţia unei prezenţe prietene pe care nici sfârşitul tragic n-a întrerupt-o. Sâmbătă 8 decembrie, cei 19 martiri, toţi aparţinând la familii călugăreşti, vor fi proclamaţi fericiţi la sanctuarul Notre-Dame di Santaa Cruz la Orano, în Algeria.

„Eu cred că este foarte indicativ că papa Francisc a voit să citeze evenimentul călugărilor din Tibhirine în exortaţia apostolică Gaudete et exsultate despre sfinţenie. A subliniat că a fost vorba de un drum comunitar în care pentru a discerne, se adunau împreună la ascultarea spiritului cu scopul de a înţelege bine ce anume dorea Domnul. Toţi cei 19 călugări au trăit această experienţă într-un context foarte deosebit, cel al războiului, dar cred că este adevărat pentru fiecare dintre noi în alegerile noastre. Trăiau pur şi simplu în mijlocul oamenilor pentru a mărturisi că o anumită formă de slăbiciune, de sărăcie, se poate transforma într-un semn pentru lume”.

Dumneavoastră aparţineţi ordinului trapist, acelaşi al celor şapte călugări din Tibhirine; ce loc avea această experienţă originală în cadrul congregaţiei?

La început nu a fost un raport simplu, unii superiori, de exemplu, se întrebau «Dar ce fac în acel sat îndepărtat? Ce sens are a sta cufundaţi într-o ţară în întregime musulmană?». Dar ei erau acolo tocmai pentru că acel mod de a trăi apropie oamenii, face să se evidenţieze sensul cristologic, viaţa şi moartea, bobul de grâu care dacă moare aduce rod. Aveau o viaţă foarte simplă ca toţi cistercienii, rugăciune, munca pământului pentru a duce înainte ferma care dădea de muncă multora în zonă. Împărtăşeau terenurile cu taţi de familie musulmani care trăiau aproape de ei. Nu se aflau la Tibhirine din întâmplare, fiecare dintre ei alesese să meargă în mănăstirea aceea: unii atraşi de micimea şi de sărăcia comunităţii, alţii pentru că era o mănăstire cufundată în ţinut islamic şi credeau că era un mod direct pentru a-l face prezent pe Cristos şi a trăi o convieţuire şi o fraternitate autentice. Credeau mult în dialogul interreligios, dar foarte simplu, dialog al vieţii zilnice, sunt fericiţi ai simplităţii.

Dumneavoastră, în afară de a fi postulator sunteţi autorul cărţii „Moartea noastră nu ne aparţine” editată de Emi, un text care relatează vieţilor celor 19 martiri, membri din opt ordine diferite, ce tip de Biserică reprezentau?

Cardinalul Duval, fost arhiepiscop de Alger, credea mult în prietenia cu musulmanii şi după independenţă a spus clar: „Trebuie să devenim o Biserică algeriană, o Biserică înainte de toate a prieteniei şi apoi a slujirii celui mai sărac, a tinerilor, a mamelor, a familiilor”. Prima intenţie era aceea de a sta în mijlocul oamenilor şi a favoriza dialogul şi întâlnirea paşnică. Episcopul de Orano, Pierre Claverie, ucis la 1 august 1996, de exemplu, era cu adevărat un om al dialogului, un om care încerca să facă să crească toţi cei pe care-i întâlnea. Era un adevărat păstor. În ziua funeraliilor sale, îmi amintesc de o femeie musulmană care continua să repete: „l-au ucis pe episcopul nostru”. Toţi cei 19 martiri au ales să împărtăşească viaţa poporului, nu puteau şi nu voiau să plece. Când văd angajarea autorităţilor algeriene pentru a pregăti ceremonia de beatificare, mă gândesc că este un semn clar cum aceste femei şi aceşti bărbaţi sunt de acum percepuţi ca parte a istoriei ţării.

În acest sens este foarte semnificativ că în icoana beatificării va fi reprezentat, pentru prima dată, un credincios islamic, şoferul monseniorului Claverie…

Întâmplarea lui Mohamed Bouchiki este foarte simbolică, putem spune că reprezintă nodul central al cauzei de beatificare, este cheia de lectură, sângele unui musulman amestecat cu sângele unui creştin. Cu puţin timp înainte de uciderea sa, monseniorul Claverie i-a spus unui preot din dieceza sa că şi numai pentru un om ca Mohamed merita să rămână, deşi cunoştea riscul de a fi ucişi. Însuşi Mohamed ştia riscul în care se afla aducând servicii unui creştin străin, cu atât mai mult unui episcop. După moartea lor, a fost găsit într-un mic carneţel testamentul acestui tânăr de 22 de ani, o pagină foarte densă care prezintă un ecou descumpănitor cu testamentul lui Christian De Chergé, prior al abaţiei din Tibhirine: „Cer iertare celui care a auzit din gura mea un cuvânt rău din cauza vârstei mele tinere. Mulţumesc pentru tot ceea ce am primit şi, în această zi, vreau să-mi amintesc de tot ceea ce am făcut bine în viaţa mea, ca Dumnezeu în atotputernicia sa, să facă aşa încât eu să fiu supus Lui şi să-mi acorde duioşia sa”.

Ce s-a întâmplat cu mănăstirea din Tibhirine după moartea celor şapte călugări trapişti?

De doi ani este o comunitate mică din Chemin Neuf compusă din patru membri. Continuă lucrarea părintelui Jean Marie Lassausse care a îngrijit mănăstirea în manieră extraordinară timp de 15 ani, din 2001 până în 2016. A făcut o lucrare extraordinară, mai întâi pentru că a menţinut-o şi apoi pentru că a făcut-o o casă care trăieşte, nu un muzeu. Acel loc mic a devenit ţintă de pelerinaj şi lucrul extraordinar este că 95% dintre pelerini sunt de religie musulmană, au rămas profund impresionaţi de prezenţa gratuită a acelor oameni ai rugăciunii. Există atâţia oameni care merg să se roage la mormântul călugărilor, foarte mulţi vizitează mormântul fratelui Luc, care era medic, pentru că au rude îngrijite de el. Există o formă de devoţiune, de recunoştinţă. Precum ceilalţi 12, au fost una cu acel popor martirizat. Dacă n-ar fi fost răpirea şi uciderea, lumea n-ar fi auzit niciodată vorbindu-se despre Tibhirine, o tăcere care a devenit cuvânt pentru lume.

De Luca Attanasio

(După Vatican Insider, 4 decembrie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.