Categorii

Maria: părintele Saraceno, să învăţăm din „înţelepciunea” lacrimilor sale

Când a citit cartea sa, Papa Francisc i-a telefonat pentru a-i mărturisi că a plâns când a citit-o. Părintele Luca Saraceno, astăzi paroh al Bisericii mame din Solarino, este autorul volumului „Înţelepciunea lacrimilor. Papa Francisc şi semnificaţia plânsului”. Pornim de aici, pentru a-i cere o reflecţie despre semnificaţia figurii Mariei, în luna mai, în mod tradiţional dedicată Mamei lui Isus.

Dumneavoastră aţi fost cinci ani rector al sanctuarului Sfintei Fecioare Maria a lacrimilor de la Siracusa. Ce semnificaţie are acest tip de devoţiune mariană în viaţa concretă a oamenilor?

Devoţiunea către Sfânta Fecioară Maria a lacrimilor este simţită mai ales datorită capacităţii sale de a pune împreună caracterul extraordinar şi caracterul ordinar, misterul şi familiaritatea vieţii zilnice. Evenimentul care i-a dat naştere este fără îndoială un eveniment excepţional – lăcrimarea unui tablou din ghips care reprezintă inima neprihănită a Mariei – însă trăit într-un context absolut obişnuit: viaţa de familie, într-o casă, deasupra patului unei femei care aştepta un copil.

A merge la sanctuarul Sfintei Fecioare Maria a lacrimilor înseamnă, pentru credincioşi, a se simţi înţeleşi: dacă Sfânta Fecioară Maria a plâns, înseamnă că înţelege ce înseamnă această pătimire a noastră, mai ales pentru copii, pentru soarta copiilor noştri. Plânsul Sfintei Fecioare Maria se naşte dintr-o maternitate, şi naşterea este un eveniment ordinar şi extraordinar.

„Plânsul femeilor nu lipseşte niciodată în lume”, am ascultat la Via Crucis din acest an, scrisă de o femeie. Papa Francisc, în timpul Jubileului, a „inventat” o Veghe pentru a şterge lacrimile. Dar totul a început cu Maria, la picioarele crucii…

Trebuie să ne amintim că Maria participă la plânsul lui Isus: este Isus care plânge, în Evanghelii nu a ascuns niciodată lacrimile sale: lacrimi pentru moartea lui Lazăr, lacrimi pentru Ierusalim care n-a înţeles sensul venirii sale, lacrimi pentru misterul pătimirii şi morţii pe cruce…

Plânsul Mariei dă glas plânsului lui Dumnezeu care se înduioşează, simte compasiune faţă de oameni. Papa Francisc a scos în evidenţă de mai multe ori tema lacrimilor, a plânsului, tocmai pentru că acele lacrimi şi acel plâns dau glas unui limbaj tăcut. Într-una dintre catehezele dedicate speranţei, Francisc a citat plânsul Rahelei, care a adus speranţă şi viaţă nouă: nu durerism, nu suferinţă scop în sine. Ca în naştere, lacrimile generează ceva nou. În timpul Veghii pentru luna Rozariului, anul trecut, Papa a vorbit despre lacrimile Sfintei Fecioare Maria ca mijloc pentru a găsi forţa pentru a-i mângâia pe cei care sunt în durere. Speranţă şi mângâiere: nu bocet, ci balsam pentru a-l mângâia pe cel care plânge. În timpul călătoriei la Napoli, Francisc a menţionat lacrimile mamelor din Napoli, amestecate împreună cu lacrimile Mariei: lacrimi capabile de a înmuia împietrirea inimilor, lacrimi de iertare şi de răscumpărare, care sunt o breşă asupra viitorului, niciodată o concentrare pe noi înşine. Mângâiere şi speranţă, iertare şi răscumpărare: două binoame care atestă forţa dătătoare de viaţă a lacrimilor.

Papa Francisc vorbeşte adesea despre o Biserică mamă, cu faţă de mamă. Ce relevanţă are pentru Biserica de astăzi figura Mariei?

Papa, aşa cum au observat mulţi comentatori, reia imaginea teologului elveţian von Balthasar despre principiul petrin şi principiul marian în Biserică. Atunci când spune că Biserica este la feminin, se conectează cu ceea ce a spus Conciliul despre Maria, ca principiu eclezial, imagine, icoană autentică a Bisericii. Există apoi devoţiunea deosebită pe care Francisc o nutreşte faţă de Sfânta Fecioară Maria care desface nodurile şi faţă de Sfânta Fecioară Maria Odigitria, foarte populară la noi în Sicilia: cea care nu numai că arată calea, dar coboară pe drum cu noi, nu rămâne statică. Maria nu este o „tânără-divan”, a spus Francisc tinerilor în video-mesajul pentru următoarele ZMT: porneşte la drum în grabă pentru a ajunge la verişoara sa Elisabeta, merge în grabă dar nu trăieşte în grabă.

Rugăciunea mariană prin excelenţă este Rozariul. Este o rugăciune răspândită, sau riscă să fie marginalizată numai la riturile şi la ceremoniile evlaviei populare?

Cred că Rozariul este o rugăciune foarte simţită printre oamenii noştri, dar din păcate adesea prevalează aspectul devoţional în sensul peiorativ al termenului. Rozariul este o rugăciune cristologică, ce pune în centru figura lui Isus pe care noi îl rugăm având-o alături pe Maria: imaginea este cea din Faptele Apostolilor, cu Maria care se roagă cu discipolii aşteptându-l pe Duhul Sfânt.

Maria este cea care se roagă cu noi: noi n-o rugăm pe Maria, ne rugăm cu Maria. Când recităm Rozariul, rugăciunea noastră este adresată lui Isus şi este o rugăciune care nu de dezincarnează de realitate, dimpotrivă. Se naşte din ascultare, ne determină să ieşim pentru a-l întâlni pe Isus în feţele suferinde şi pentru a exercita acea slujire foarte frumoasă care este mângâierea. Să stăm cu acela care este singur. Este dificilă rugăciunea Rozariului, este rugăciunea contemplativă prin excelenţă: rugăciunea sufletelor curate, nu o simplă iaculatorie.

De M. Michela Nicolais

(După agenţia SIR, 2 mai 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.