Categorii

Maria în misterul Bisericii: A treia predică de Advent (18 decembrie 2015)

Cantalamessa-atreia-predica-adventMariologia din Lumen gentium

Obiectul acestei ultime meditaţii din Advent este capitolul VIII din Lumen gentium intitulat „Sfânta Fecioară Maria în misterul lui Cristos şi al Bisericii”. Să reascultăm ceea ce spune Conciliul în această privinţă:

„Sfânta Fecioară, a cărei maternitate divină a fost predestinată din veșnicie, ca și întruparea Cuvântului, după planul providenței divine a fost, aici pe pământ, Mama aleasă a divinului Răscumpărător, însoțitoare de o excepțională generozitate și slujitoare umilă a Domnului. Zămislindu-l pe Cristos, născându-l, hrănindu-l, înfățișându-l Tatălui în templu, suferind împreună cu Fiul său răstignit pe cruce, ea a cooperat într-un mod cu totul deosebit la opera Mântuitorului, prin ascultare, credință, speranță și iubire aprinsă, pentru a reda sufletelor viața supranaturală. De aceea, ea ne este Mamă în ordinea harului”[1].

Alături de titlul Mamă a lui Dumnezeu şi a credincioşilor, cealaltă categorie fundamentală pe care o foloseşte Conciliul pentru a ilustra rolul Mariei este cea de model, sau de figură:

„Prin darul și menirea maternității divine, prin care este unită cu Fiul ei, Răscumpărătorul, și prin harurile și funcțiile ei deosebite, sfânta Fecioară este strâns unită și cu Biserica: Născătoarea de Dumnezeu este prototipul Bisericii, așa cum afirma deja sfântul Ambroziu, și anume în ordinea credinței, iubirii și unirii perfecte cu Cristos”[2].

Noutatea cea mai mare a tratării conciliare despre Sfânta Fecioară Maria constă, după cum se ştie, chiar în locul în care este inserată, adică în constituţia despre Biserică. Cu asta Conciliul – nu fără suferinţe şi sfâşieri – realiza o profundă reînnoire a mariologiei, faţă de aceea din ultimele secole[3]. Discursul despre Maria nu mai este de sine stătător, ca şi cum ea ar ocupa o poziţie intermediară între Cristos şi Biserică, ci este condus, aşa cum a fost în epoca Părinţilor, în cadrul acesteia din urmă. Maria este văzută, aşa cum spunea sfântul Augustin, ca mădularul cel mai excelent al Bisericii, dar un mădular al ei, nu din afară, sau mai presus de ea:

„Sfântă este Maria, fericită este Maria, dar mai importantă este Biserica decât Fecioara Maria. De ce? Pentru că Maria este o parte a Bisericii, un mădular sfânt, excelent, superior tuturor celorlalte, dar totuşi un mădular al întregului trup. Dacă este un mădular al întregului trup fără îndoială trupul este mai important decât un mădular”[4].

Cele două realităţi se luminează reciproc. De fapt, dacă discursul despre Biserică face lumină asupra a cine este Maria, discursul despre Maria face lumină asupra a ce este Biserica, adică „trup al lui Cristos” şi, ca atare, „aproape o prelungire a întrupării Cuvântului”. Subliniază asta sfântul Ioan Paul al II-lea în enciclica sa Redemptoris Mater: „Prezentând-o pe Maria în misterul lui Cristos, Conciliul al II-lea din Vatican găseşte şi calea pentru a aprofunda cunoaşterea misterului Bisericii”[5].

O altă noutate a mariologiei Conciliului este insistenţa asupra credinţei Mariei[6], şi aceasta o temă reluată şi dezvoltată de Ioan Paul al II-lea care face din ea tema centrală a enciclicei sale mariane Redemptoris Mater [7]. Este o întoarcere la mariologia Părinţilor care, mai mult decât pe privilegiile Fecioarei, insistau asupra credinţei sale, ca aport personal al Mariei la misterul mântuirii. Şi aici se observă influenţa sfântului Augustin:

„Fecioara Maria a născut crezând, ceea ce a zămislit crezând… După ce îngerul a vorbit, ea, plină de credinţă (fide plena), zămislindu-l pe Cristos mai întâi în inimă decât în sân, a răspuns: Iată-mă, sunt slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău”[8]

  1. Maria Mamă a credincioşilor în perspectivă ecumenică

Ceea ce aş vrea să fac este să scot în evidenţă însemnătatea ecumenică a acestei mariologii a Conciliului, adică modul în care ea poate contribui – şi chiar deja contribuie – la reapropierea catolicilor şi protestanţilor pe acest teren delicat şi controversat care este evlavia faţă de Fecioară.

Înainte de toate clarific principiul care este la baza reflecţiilor care urmează. Dacă Maria se situează în mod fundamental de partea Bisericii, rezultă că toate categoriile şi afirmaţiile biblice de la care trebuie pornit pentru a face lumină asupra ei sunt mai degrabă cele referitoare la persoanele umane care constituie Biserica, aplicate ei „a fortiori”, decât cele referitoare la persoanele divine, aplicate ei „prin reducţie”.

De exemplu, pentru a înţelege în modul corect conceptul delicat al medierii Mariei în lucrarea mântuirii este mai util a porni de la medierea creaturală, sau de jos, cum este cea a lui Abraham, a apostolilor, a sacramentelor şi a Bisericii însăşi, decât de la medierea divino-umană a lui Cristos. De fapt, distanţa cea mai mare nu este aceea care există între Maria şi restul Bisericii, ci aceea care există între Maria şi Biserică pe de o parte, şi Cristos şi Treime pe de altă parte, adică între creaturi şi Creator.

Acum să tragem din toate acestea concluzia. Dacă Abraham, prin ceea ce a făcut, a meritat în Biblie numele de „părintele nostru al tuturor”, adică al tuturor celor care cred (cf. Rom 4,16; Lc 16,24), se înţelege mai bine cum Biserica nu ezită s-o numească pe Maria „Mamă a noastră a tuturor”, mamă a tuturor celor care cred.

Din confruntarea dintre Abraham şi Maria putem scoat o lumină şi mai mare care nu se referă numai la simplul titlu, ci şi la conţinutul sau semnificaţia sa. Mama celor care cred este un simplu titlu de onoare sau este ceva mai mult? Aici se întrevede posibilitatea unui discurs ecumenic despre Maria. Calvin interpretează textul în care Dumnezeu îi spune lui Abraham: „În tine vor fi binecuvântate toate familiile pământului” (Gen 12,3) în sensul că „Abraham va fi nu numai exemplu şi patron, ci motiv de binecuvântare”[9]. Un cunoscut exeget protestant modern scrie, în acelaşi sens:

„S-a pus întrebarea dacă cuvintele din Geneză 12,3 [„În tine vor fi binecuvântate toate neamurile pământului”] vor să afirme numai că Abraham va deveni un soi de formulă pentru a binecuvânta şi că binecuvântarea de care s-a bucurat el va trece în proverb […]. Trebuie să ne întoarcem la interpretarea tradiţională care înţelege acel cuvânt al lui Dumnezeu «ca o poruncă dată istoriei» (B. Iacob). Lui Abraham îi este rezervat, în planul mântuitor al lui Dumnezeu, rolul de mediator al binecuvântării pentru toate generaţiile pământului”[10].

Toate acestea ne ajută să înţelegem ceea ce tradiţia, începând de la sfântul Irineu, spune despre Maria: adică, ea nu este numai un exemplu de binecuvântare şi de mântuire, ci, într-un mod dependent numai de harul şi de voinţa lui Dumnezeu, şi cauză de mântuire. „După cum Eva, scrie sfântul Irineu, neascultând, a devenit cauză de moarte pentru sine şi pentru tot neamul omenesc, tot aşa Maria…, ascultând, a devenit cauză de mântuire pentru sine şi pentru tot neamul omenesc”[11]. Cuvintele Mariei: „Toate popoarele mă vor numi fericită” (Lc 1,48) trebuie considerate, şi ele, „o poruncă dată de Dumnezeu istoriei”.

Este un fapt încurajator a descoperi că înşişi iniţiatorii Reformei au recunoscut Mariei titlul şi prerogativa de Mamă, şi în sensul de Mama noastră şi Mamă a mântuirii. Într-o predică pentru Liturghia de Crăciun, Luther spunea: „Aceasta este mângâierea şi bunătatea îmbelşugată a lui Dumnezeu: ca omul, deoarece crede, să se poată bucura de un bun aşa de preţios, ca Maria să fie adevărata sa mamă, Cristos fratele său, Dumnezeu Tatăl său… Dacă tu crezi aşa, tu şezi atunci cu adevărat în sânul Fecioarei Maria şi eşti pruncul ei drag”[12]. Zwingli, într-o predică din 1524, o numeşte pe Maria „curata Fecioară Maria, mamă a mântuirii noastre” şi spune că, în privinţa ei, niciodată nu s-a „gândit şi cu atât mai puţin n-a învăţat sau afirmat în public ceva nelegiuit, dezonorant, nedemn sau rău”[13].

Aşadar cum de am ajuns la situaţia actuală de atâta greutate din partea fraţilor protestanţi faţă de Maria, până acolo încât în unele locuri se consideră aproape o obligaţie să fie diminuată Maria, să se atace încontinuu catolicii cu privire la acest punct şi, în orice caz, să se survoleze tot ceea ce Scriptura însăşi spune despre ea?

Nu este acesta locul pentru a face o revizionare istorică; vreau să spun numai care mi se pare că este calea pentru a ieşi din această tristă situaţie cu privire la Maria. Această cale trece printr-o sinceră recunoaştere din partea noastră a catolicilor a faptului că adesea, în special în ultimele secole, am contribuit ca s-o facem pe Maria inacceptabilă de fraţii protestanţi, cinstind-o în mod uneori exagerat şi nesăbuit şi mai ales nepunând această devoţiune într-un cadru biblic foarte clar care să-i arate rolul subordonat faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, faţă de Duhul Sfânt şi faţă de Isus însuşi. Mariologia din ultimele secole devenise o continuă fabrică de noi titluri, noi devoţiuni, adesea în polemică faţă de protestanţi, folosind-o uneori pe Maria – Mama comună! – ca o armă împotriva lor.

Conciliul al II-lea din Vatican a reacţionat în mod oportun împotriva acestei tendinţe. El a recomandat ca toţi credincioşii „Să evite cu grijă, atât în cuvinte cât și în fapte, tot ce ar putea induce în eroare pe frații despărțiți sau pe orice altă persoană, în privința adevăratei învățături a Bisericii”, şi a amintit aceloraşi credincioşi că „adevărata devoțiune nu constă nici într-un sentiment steril și trecător, nici într-o credulitate deșartă”[14].

Din partea protestantă trebuie luat act, cred, de influenţa negativă pe care a avut-o, în atitudinea lor faţă de Maria, nu numai polemica anticatolică, ci şi raţionalismul. Maria nu este o idee, ci este o persoană concretă, o femeie, şi ca atare nu se prestează să fie cu uşurinţă teoretizată sau redusă la un principiu abstract. Ea este însăşi icoana simplităţii lui Dumnezeu. Pentru aceasta nu putea, într-un climat dominat de un raţionalism exasperat, să nu fie eliminată din orizontul teologic.

O femeie luterană, decedată în urmă cu câţiva ani, Maica Basilea Schlink, a întemeiat o comunitate de călugăriţe în sânul Bisericii luterane, numite „Surorile Mariei”, acum răspândită în diferite ţări din lume. Într-o broşură a sa, a cărei ediţie italiană am îngrijit-o, după ce a amintit diferite texte ale lui Luther despre Sfânta Fecioară Maria, scrie:

„Citind cuvintele lui Luther, care până la sfârşitul vieţii sale a cinstit-o pe Maria, i-a sfinţit sărbătorile şi a cântat în fiecare zi Magnificat, se simte cât de mult ne-am îndepărtat, în general, de atitudinea corectă faţă de ea… Raţionalismul, care admite numai ceea ce se poate înţelege cu raţiunea, răspândindu-se, a eliminat din Bisericile evanghelice sărbătorile Mariei şi tot ceea ce se referă la ea şi a făcut să se piardă sensul oricărei referinţe biblice la Maria: şi de această moştenire suferim şi astăzi. Dacă Luther, cu această frază: «După Cristos ea este în toată creştinătatea bijuteria preţioasă, niciodată lăudată îndeajuns» ne inspiră această laudă, eu, la rândul meu, trebuie să mărturisesc că sunt printre cei care timp de mulţi ani din propria viaţă n-au făcut asta, eludând astfel şi ceea ce spune Scriptura: «Iată de acum toate popoarele mă vor numi fericită» (Lc 1,48). Eu nu m-am pus printre aceste popoare”[15].

Toate aceste premise ne permit să cultivăm în inimă speranţa că, într-o zi neîndepărtată, catolicii şi protestanţii să putem să nu mai fim despărţiţi, ci uniţi de Maria, într-o veneraţie comună, diferită probabil în forme, dar unanimă în a recunoaşte în ea pe Mama lui Dumnezeu şi pe Mama celor care cred. Eu am avut bucuria să constat personal câteva semne ale acestei schimbări aflate în desfăşurare. În mai multe ocazii am putut să vorbesc despre Maria unui auditoriu protestant, observând printre cei prezenţi nu numai primire, dar, cel puţin într-un caz, o adevărată emoţie, ca şi cum ar fi regăsit ceva drag şi o vindecare a memoriei.

  1. Maria, mamă şi fiică a milostivirii lui Dumnezeu

Acum să lăsăm deoparte discursul ecumenic şi să încercăm să vedem dacă şi Anul Milostivirii nu ne ajută să descoperim ceva nou despre Mama lui Dumnezeu. Maria este invocată în rugăciunea foarte veche Salve Regina ca „Mater misericordiae”, Maica milei; în aceeaşi rugăciune, ei îi este adresată invocaţia: „illos tuos misericordes oculos ad nos converte”, „întoarce spre noi ochii tăi cei milostivi”. La Liturghia de deschidere a Anului Jubiliar în Piaţa „Sfântul Petru” din 8 decembrie, alături de altar era expusă o icoană antică a Mamei lui Dumnezeu, venerată într-un sanctuar al greco-catolicilor din Jaroslav, în Polonia, cunoscută ca „Poarta milostivirii”.

Maria este mamă şi poartă a milostivirii într-un dublu sens. A fost poarta prin care milostivirea lui Dumnezeu, cu Isus, a intrat în lume, şi acum este poarta prin care noi intrăm în milostivirea lui Dumnezeu, ne prezentăm la „tronul milostivirii” care este Treimea. Toate acestea sunt adevărate, dar este numai un aspect al raportului dintre Maria şi milostivirea lui Dumnezeu. De fapt, ea nu este numai canal şi mediatoare a milostivirii lui Dumnezeu; este şi obiectul şi prima destinatară a milostivirii lui Dumnezeu. Nu este numai cea care ne obţine milostivire, ci şi cea care a obţinut, cea dintâi şi mai mult decât toţi, milostivire.

Milostivire este sinonim cu har. Numai în Treime iubirea este natură şi nu este har; este iubire, dar nu milostivire. Faptul că Tatăl îl iubeşte pe Fiul nu este har sau concesie; este, într-un anumit sens, necesitate; Tatăl are nevoie să iubească pentru a exista ca Tată. Faptul că Fiul îl iubeşte pe Tatăl nu este concesie sau har; este necesitate intrinsecă, deşi foarte liberă; El are nevoie să fie iubit şi să iubească pentru a fi Fiu. Atunci când Dumnezeu creează lumea şi în ea creează creaturi libere iubirea sa devine dar gratuit şi nemeritat, adică har şi milostivire. Asta încă înainte de păcat. Păcatul va face numai ca milostivirea lui Dumnezeu, din dar să devină iertare.

Aşadar, titlul „plină de har” este sinonim cu „plină de milostivire”. Maria însăşi, de altfel, proclamă asta în Magnificat: „A privit, spune ea, la umilinţa slujitoarei sale”, „aducându-şi aminte de milostivirea sa”; „milostivirea lui rămâne din neam în neam”. Maria se simte beneficiară a milostivirii, martora ei privilegiată. În ea milostivirea lui Dumnezeu nu s-a realizat ca iertare a păcatelor, ci ca ferire de păcat.

Dumnezeu a făcut cu ea, spunea sfânta Tereza a Pruncului Isus, ceea ce ar face un medic bun în timp de epidemie. El merge din casă în casă pentru a-i îngriji pe cei care au contractat contagiul; dar dacă are o persoană care îi este deosebit de dragă, cum ar fi soţia sau mama, va face în aşa fel încât, dacă poate, nici măcar să nu ia contagierea. Şi aşa a făcut Dumnezeu, ferind-o pe Maria de păcatul strămoşesc pentru meritele pătimirii Fiului.

Vorbind despre omenitatea lui Isus, sfântul Augustin spune: „Pe baza a ce anume omenitatea lui Isus a meritat să fie asumată de Cuvântul veşnic al Tatălui în unitatea persoanei sale? Care faptă bună a sa a precedat asta? Ce anume a făcut înainte de acest moment, ce anume a crezut sau a cerut, pentru a fi înălţată la aşa demnitate inefabilă?”. Şi adăuga în altă parte: „Caută meritul, caută dreptatea, reflectează şi vezi dacă găseşti altceva decât har”[16].

Aceste cuvinte aruncă o lumină singulară şi asupra persoanei Mariei. Despre ea trebuie să se spună, şi mai pe bună dreptate: ce anume a făcut Maria, pentru a merita privilegiul de a da Cuvântului omenitatea sa? Ce anume a crezut, a cerut, a sperat sau a suferit pentru a veni pe lume sfântă şi neprihănită? Caută, şi aici, meritul, caută dreptatea, caută tot ceea ce vrei şi vezi dacă găseşti în ea, la început, altceva decât har, adică milostivire!

Şi sfântul Paul nu va înceta, toată viaţa sa, să se considere ca un rod şi un trofeu al milostivirii lui Dumnezeu. Se defineşte „unul care a obţinut milostivire de la Domnul” (1Cor 7,25). Nu se limitează să formuleze doctrina milostivirii, ci devine martorul ei viu: „mai întâi am fost un defăimător, un persecutor şi un insultător, dar am găsit îndurare” (1Tim 1,12).

Maria şi apostolul ne învaţă că modul cel mai bun de a predica milostivirea este de a da mărturie despre milostivirea pe care Dumnezeu a avut-o faţă de noi. Să ne simţim şi noi roade ale milostivirii lui Dumnezeu în Cristos Isus, vii numai prin ea. (A simţi asta, nu în mod necesar a spune asta). Într-o zi Isus a vindecat un sărman posedat de un duh necurat. Acesta voia să-l urmeze şi să se unească la grupul discipolilor; Isus nu i-a permis asta, ci i-a spus: „Mergi acasă la ai tăi şi povesteşte-le ceea ce a făcut Domnul pentru tine şi cum s-a îndurat de tine” (Mc 5,19 şu).

„Misericordias Domini in aeternum cantabo” spunem cu psalmul (Ps 88,2): „Milostivirile Domnului în veci le voi cânta”. Maria, care în Magnificat îl preamăreşte pe Dumnezeu şi îi mulţumeşte pentru milostivirea sa, ne invită să facem acelaşi lucru în acest An al Milostivirii. Ne invită să facem să răsune în fiecare zi în Biserică glasul său, asemenea corului care repetă un cântec în urma solistului. De aceea îmi permit să vă invit să proclamăm împreună, în picioare, ca rugăciune finală în locul antifonului marian, cântarea către milostivirea lui Dumnezeu care este Magnificat. „Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul…”.

Sfinte Părinte, venerabili părinţi, fraţi şi surori: Crăciun Fericit şi An Fericit al Milostivirii!

de pr. Raniero Cantalamessa

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

[1] LG 61.

[2] LG 63.

[3] Cu privire la evenimentele schemei mariologice în discuţiile conciliare, cf. citata Storia del Concilio Vaticano II, a cura di G. Alberigo, II, pag. 520-522; III, pag. 446-449; IV, pag. 74 şu.

[4] Sf. Augustin, Discurs 72,7 (Miscellanea Agostiniana, I, Roma 1930, pag. 163).

[5] Sf. Ioan Paul al II-lea, Enciclica Redemptoris Mater, 5.

[6] Cf. LG 58.

[7] RM, 5: „În aceste reflecţii mă refer mai ales la acea «peregrinare a credinţei», în care «Fericita Fecioară a înaintat», păstrând cu fidelitatea unirea sa cu Cristos”.

[8] Sf. Augustin, Discursuri, 215, 4 (PL 38, 1074).

[9] Calvin, Le livre de la Genèse, I, Geneva 1961, pag. 195.

[10] G. von Rad, Das erste Buch Moses, Genesis, Göttingen9 1972 (trad. it. Genesi, Brescia 1978, pag. 204).

[11] Sf. Irineu, Adv. Haer., III, 22, 4.

[12] Luther, Kirchenpostille (ed. Weimar, 10, 1, pag. 73).

[13] H. Zwingli, Predigt von der reinen Gottgebärerin Maria (în: Zwingli, Hauptschriften der Prediger, I, Zurich 1940, pag. 159).

[14] LG 67.

[15] Mutter Basilea Schlink, Maria, der Weg der Mutter des Herrn, Darmstadt 1982 (ed. it. Milano, Ancora, 1983, pag.102-103).

[16] Sf. Augustin, Predestinaţia sfinţilor, 15,30 (PL 44, 981); Discursuri 185, 3 (PL 38, 999).

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.