Categorii

Mai ales un păstor: Iese o carte care adună interviuri luate lui Benedict al XVI-lea

papa-benedict-carte-interviuLa 9 septembrie, la chioşcurile de ziare italiene cu ziarul „Corriere della Sera” şi în librării cu Garzanti, iese un volum care adună interviuri luate lui Benedict al XVI-lea şi din care cotidianul milanez a publicat câteva anticipări. Textul a fost îngrijit de Peter Seewald şi tradus de Chicca Galli (Ultime conversazioni, 240 de pagini) şi este a patra realizată de jurnalistul şi scriitorul german după interviurile luate cardinalului Joseph Ratzinger despre creştinism şi Biserica catolică în secolul al XXI-lea (Sarea pământului, 1996), despre credinţă şi viaţă astăzi (Dumnezeu şi lumea, 2000) şi lui Benedict al XVI-lea despre pontificat, Biserică şi semnele timpurilor (Lumina lumii, 2010). Anticipăm din carte câteva fragmente.

Exerciţiile spirituale

Nu vă apasă enorm să nu mai luaţi în mână stiloul?

Deloc. Pregătesc în fiecare săptămână omiliile mele pentru duminică şi pentru aceasta am mereu o misiune spirituală de desfăşurat: unde să găsesc cuvintele pentru a interpreta un text. Dar n-aş mai putea scrie. În spatele scrisului există o muncă metodică şi pentru mine ar fi pur şi simplu prea obositor.

Scrieţi omilii pentru patru, cinci persoane?

De ce nu? [râde] Desigur! Fie că sunt trei sau douăzeci sau o mie de persoane, Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să ajungă mereu la om.

Există anumite exerciţii spirituale pe care acum le îndrăgiţi mai mult şi au pentru dumneavoastră mai multă valoare?

Eh, acum pot să mă opresc asupra breviarului, să mă cufund în lectura sa şi să aprofundez în acest mod apropierea de Psalmi, de Sfinţii Părinţi. Şi aşa cum am spus deja, în fiecare duminică ţin şi o scurtă omilie. Toată săptămâna las ca gândurile mele să se apropie un pic de temă, aşa încât să se formeze încet-încet şi eu să pot degusta un text în diferitele sale părţi. Ce-mi spune? Ce le spune oamenilor aici în mănăstire? Aceasta este noutatea, dacă pot să spun aşa: faptul ca eu să mă pot coborî cu şi mai mult linişte în Psalmi, ca să pot intra în familiaritate tot mai mare cu ei. Şi ca în acest mod textele liturgiei, mai ales cele duminicale, să mă însoţească toată săptămâna.

Aveţi o rugăciune preferată?

Există mai multe. Este aceea a sfântului Ignaţiu: „Ia, Doamne, şi primeşte toată libertatea mea…”. Apoi una a sfântului Francisc Xaveriu: „Eu te iubesc nu pentru că poţi să-mi dai paradisul sau să mă condamni la iad, ci pentru că eşti Dumnezeul meu. Te iubesc pentru că Tu eşti Tu”. Sau aceea a sfântului Nicolae de Flüe: „Ia-mă aşa cum sunt…”. Şi apoi îmi place în mod deosebit – aş fi văzut-o foarte bine inserată în Gotteslob [carte de rugăciuni şi de cântece folosită în diecezele catolice de limbă germană], dar am uitat s-o propun – „rugăciunea comună” a sfântului Petru Canisiu care este din secolul al XVI-lea dar este încă frumoasă şi actuală.

La conciliu

Vă amintiţi de ziua plecării dumneavoastră la Roma?

Mai întâi am mers să vizitez mormintele episcopilor în domul din Köln, cardinalul Frings, [secretarul Hubert] Luthe şi eu. Cardinalul s-a oprit îndelung în faţa locului în care avea să fie înmormântat. Apoi ne-am îndreptat spre aeroport.

Eraţi cazaţi toţi trei în istoricul colegiu germano-austriac pentru preoţi, l’Anima?

Cardinalul şi Luthe erau cazaţi la l’Anima [la colegiul Santa Maria dell’Anima], precum şi toţi episcopii austrieci. Pentru mine nu mai era loc, de aceea rectorul mi-a făcut rost de o cameră la Hotelul Zanardelli, care este chiar la colţ. Dar de la micul dejun, începând de la liturghia de dimineaţă, eram la l’Anima, în afară de aţipeală, care la Roma, am învăţat atunci, era foarte importantă. Până în acel moment nu ştiam ce era aţipeala, dar apoi a devenit o obişnuinţă. În a doua perioadă conciliară locuiam în Palatul Pamphilj, care este adiacent cu „Sfânta Agneza” în Piaţa Navona. Numai în timpul celei de-a treia şi a patra perioade am fost cazat la l’Anima.

Vă plăcea viaţa romană? De exemplu Piaţa Navona?

Pentru mine era totul nou. Dimineaţa devreme treceau copiii care mergeau la şcoală cu uniforma: nu aveau ghiozdane, ci purtau cărţile în mână legate cu un elastic. Consideram asta foarte distractiv. Totul în jur mişuna de viaţă, erau negustorii şi sălile bărbierilor erau aglomerate de clienţi cu faţa acoperită de spumă: atunci încă se mai obişnuia să se meargă la bărbier. În fiecare zi făceam plimbarea mea, astfel am învăţat să cunosc cartierul. Uneori venea şi cardinalul, era orb, trebuie să fie însoţit. Odată mi s-a întâmplat să pierd orientarea şi să nu mai ştiu în ce parte să merg. A fost o situaţie stânjenitoare. „Descrieţi-mi piaţa în care ne aflăm”, mi-a spus Frings. I-am descris atunci statuia care era în piaţă. Îl reprezenta pe un politician italian. „Ah, e Minghetti, deci trebuie să mergem pe aici şi apoi pe acolo”, mi-a explicat el indicându-mi drumul. Consideram distractivă şi interesantă viaţa romană: veselia, faptul că cea mai mare parte a zilei se desfăşura pe stradă şi tot zgomotul acela. La l’Anima era frumos să cunosc atâţia oameni, pe episcopii austrieci, pe tinerii capelani din colegiu. Cardinalul Frings îi aduna pe cardinalii care proveneau din toate părţile. Episcopul Volk, un om cu înaltă rigoare intelectuală şi deosebite capacităţi de organizare, convoca reuniuni de grupuri internaţionale de episcopi în apartamentul său din Villa Mater Dei, la care participam mereu şi eu. Acolo l-am cunoscut şi pe de Lubac…

Cum a fost prima dată? Eraţi entuziasmat, satisfăcut?

Eram mai degrabă lânced. Desigur marile locuri ale creştinismului primar m-au entuziasmat, catacombele, Sfânta Priscilla, biserica „Sfântul Paul din interiorul zidurilor”, „Sfântul Clement”. Şi, desigur, necropola de sub „Sfântul Petru”. Însă nu în sensul că mă simţeam suspendat pe nori, ci pentru că originea era acolo, se atingea cu mâna măreţia continuităţii.

Când v-aţi aflat pentru prima dată în piaţa „Sfântul Petru” nu v-aţi luat de gât, dumneavoastră n-aţi spus: „Iată-ne aici, dragă Georg, în patria noastră, în centrul creştinătăţii”?

Noi Ratzingerii nu suntem aşa de emotivi. Nu că n-ar fi impresionant, bineînţeles. Înainte de toate, întocmai, întâlnirea cu continuitatea începând de la origini, de la Petru şi de la apostoli. De exemplu în închisoarea mamertină, unde se poate retrăi epoca primului creştinism. Totuşi, această fascinaţie s-a exprimat mai mult la nivel intelectual, interior, fără a ne face, să spunem aşa, să izbucnim în strigăte de jubilare.

Călătoria constituia deja o pregătire pentru Conciliu?

Şi noi am fost contagiaţi de entuziasmul trezit de Ioan al XXIII-lea. Modurile sale anticonvenţionale m-au fascinat mereu. Îmi plăcea că era aşa de direct, aşa de simplu, aşa de uman.

Dumneavoastră eraţi un susţinător al lui Ioan al XXIII-lea?

Desigur că eram.

Un fan autentic?

Un fan autentic. Se poate spune aşa.

Vă amintiţi cum şi unde aţi aflat despre anunţarea Conciliului?

Nu cu exactitate. Poate că am auzit-o la radio. Apoi, desigur, am vorbit despre asta între noi profesorii. A fost un moment de mare emoţie. Anunţarea Conciliului punea întrebări – cum se vor pune lucrurile, cum trebuie făcut pentru ca să meargă în direcţia corectă? – dar trezea şi mari speranţe.

Aţi fost mereu prezent de la prima până la ultima zi, în toate cele patru perioade conciliare?

Da, mereu. În aceste cazuri un profesor obţine plecare temporară de la ministerul educaţiei.

Cum vă înţelegeaţi? Dumneavoastră vorbeaţi italiană puţină.

Puţină, da, dar într-un fel funcţiona. Înainte de toate, cunoşteam destul de bine latina, chiar dacă n-am studiat niciodată teologie în latină, ca germanicii [studenţii de limbă germană de la colegiul Germanicum]. Făceam totul în germană. Pentru aceasta şi a vorbi latină pentru mine era o experienţă complet nouă care limita posibilităţile mele de participare. Cunoşteam desigur şi un pic de franceză.

Nu v-aţi acordat un curs de italiană?

Nu [râde]. Nu era timp. Aveam aşa de mult de făcut!

Aţi luat cu dumneavoastră un dicţionar?

Asta da.

Ce experienţă vă amintiţi cu mai mare plăcere?

Pentru Toţi Sfinţii am mers la Capri cu cardinalul. Mai înainte am vizitat Napoli, diferitele biserici şi aşa mai departe. În acele timpuri călătoria la Capri încă era o aventură, la bordul unei bărci care se clătina foarte mult. Au vomitat toţi, şi cardinalul, în timp ce eu m-am reţinut. Însă apoi la Capri a fost foarte frumos. A fost un adevărat moment de alinare.

De care parte vă consideraţi, de partea progresistă?

Aş spune că da. În acea epocă a fi progresişti încă nu însemna a termina cu credinţa, ci a învăţa s-o înţelegi mai bine şi s-o trăieşte în mod mai corect, pornind de la origini. Atunci încă mai credeam că noi toţi voiam asta. Şi progresişti vestiţi ca de Lubac, Daniélou şi alţii aveau o idee asemănătoare. Schimbarea de ton s-a perceput deja în al doilea an al Conciliului şi apoi s-a schiţat cu claritate în cursul anilor care au urmat.

În anii cincizeci

Cum vă vedeaţi pe dumneavoastră înşivă?

Eram progresişti. Voiam să reînnoim teologia şi cu ea Biserica, făcând-o mai vie. Eram norocoşi pentru că trăiam într-o epocă în care, prin stimulentul mişcării de tineret şi al celei liturgice, se deschideau noi orizonturi, noi căi. Voiam ca Biserica să progreseze şi eram convinşi că în acest mod se va reîntineri. Noi toţi nutream un anumit dispreţ – atunci era o modă – faţă de secolul al XIX-lea, adică faţă de noul gotic şi de toate acele imagini şi statui de sfinţi un pic kitsch; faţă de devoţiune şi sentimentalismul excesiv un pic restrânse şi ele un pic kitsch. Voiam să le depăşim intrând într-o nouă fază a devoţiunii şi reînnoirea a pornit tocmai de la liturgie, recuperându-i sobrietatea şi măreţia originară.

Eraţi existenţialist?

Nu am citit mult din Heidegger, dar ceva am citit şi l-am considerat interesant. Ne însuşeam acea filozofie, acele concepte, cu o anumită excitare. Aşa cum am spus deja, eu voiam să ies din tomismul clasic – şi aici m-a ajutat Augustin, fiindu-mi călăuză – şi nu puteam face abstracţie de confruntarea şi de dialogul cu noile filozofii. Dar desigur n-am fost niciodată existenţialist.

Se citeşte în memoriile dumneavoastră: „dialogul cu Augustin”, pentru care acum vă simţeaţi acum suficient de pregătit, este un dialog „pe care în multe moduri în încercasem deja de mult timp”.

[râde] Eh, când suntem tineri avem multă consideraţie faţă de noi înşine, credem că putem ajunge la ţinte înalte. Nu eram impresionat de faptul că alţii deja au scris despre această temă. Nu aveam acel complex, dimpotrivă, gândeam: noi suntem tineri, avem un nou punct de vedere. Şi certitudinea de a putea construi o lume nouă făcea în aşa fel încât să nu-mi fie frică să mă cimentez în mari activităţi. Este adevărat, la începutul anului 1946 îl descoperisem pe Augustin, citisem ceva şi conflictul interior pe care el îl exprimă în operele sale mă atinsese mult. În fond Toma scrie texte scolastice, într-un anumit sens impersonale, deşi şi în spatele paginilor sale se ascunde o mare luptă; dar se descoperă asta numai într-un al doilea moment. În schimb Augustin luptă cu el însuşi, chiar şi după convertire, şi asta e ceea ce face experienţa sa atât de frumoasă şi dramatică.

Mai ales un păstor

Vă numeau „profesor papă” sau „papa teologul”. Credeţi că erau apelative potrivite?

Aş spune că încercam să fiu mai ales un păstor. Şi una dintre îndatoririle unui păstor este să trateze cu pasiune Cuvântul lui Dumnezeu, care este şi ceea ce ar trebui să facă un profesor. Am fost şi un duhovnic. Conceptele de „profesor” şi „duhovnic” au din punct de vedere filologic aproape aceeaşi semnificaţie, chiar dacă îndatorirea unui păstor este mai apropiată de cea a duhovnicului.

Până acum, oricât de departe poate merge privirea noastră, în niciun loc nu există ceva ce am putea să ne imaginăm cerul în care ar trebui să domnească Dumnezeu.

[râde] Este pentru că nu există un loc în care El domneşte. Dumnezeu însuşi este locul mai presus de toate locurile. Dacă dumneavoastră priviţi în lume, nu vedeţi cerul, ci vedeţi peste tot urmele lui Dumnezeu: în structura materiei, în raţionalitatea realităţii. Şi acolo unde vedeţi oamenii, găsiţi urmele lui Dumnezeu. Vedeţi viciul, dar şi virtutea, iubirea. Acestea sunt locurile în care este Dumnezeu. Trebuie să ne dezlipim de aceste concepţii spaţiale antice, care nu mai sunt aplicabile nu pentru că universul nu este infinit în sensul strict al termenului, chiar dacă este destul de mare pentru ca noi oamenii să-l putem defini ca atare. Dumnezeu nu poate să fie în vreo parte înlăuntrul sau în afara lui, prezenţa sa este complet diferită. Este foarte important să reînnoim şi modul nostru de a gândi, să ne eliberăm de categoriile spaţiale şi să le înţelegem dintre perspectivă nouă. După cum există o prezenţă spirituală între oameni – două persoane pot să fie apropiate chiar dacă trăiesc în continente diferite pentru că această dimensiune de proximitate nu se identifică cu aceea spaţială – tot aşa Dumnezeu nu este „în vreun loc”, ci este realitatea. Realitatea fundament a tuturor realităţilor. Şi pentru această realitate am nevoie de un „unde” pentru că „unde” este deja o delimitare, nu mai este deja infinitul, creatorul, care este universul, care cuprinde orice timp şi nu este el însuşi timp, ci îl creează şi este mereu prezent. Cred că multe dintre percepţiile noastre trebuie revizuite. Şi ideea noastră de ansamblu despre om s-a schimbat. Nu mai avem şase mii de ani de istorie [aşa cum se calculează în Biblie], dar nu ştiu cât mai mulţi. Să lăsăm deschise aceste ipoteze numerice. În orice caz, pe baza acestei cunoaşteri, structura timpului, cea a istoriei astăzi se revelează schimbată. Aici misiunea primară a teologiei este să desfăşoare o muncă şi mai aprofundată şi să ofere oamenilor noi posibilităţi de a-l reprezenta pe Dumnezeu. Traducerea teologiei şi a credinţei în limba de astăzi este încă foarte carentă; este necesar să se creeze scheme de reprezentare, să fie ajutaţi oamenii să înţeleagă că astăzi nu trebuie să-l caute pe Dumnezeu în „vreun loc”. Este mult de făcut.

(După L’Osservatore Romano, 9 septembrie 2016)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.