Categorii

Lumea, un loc unde să descoperim o prezență

Publicăm fragmente din „O mare speranţă”, eseu inedit al papei Francisc care încheie cartea „Mama Noastră Pământ. O lectură creştină a provocării ambientului” (Nostra Madre Terra. Una lettura cristiana della sfida dell’ambiente, Città del Vaticano, Libreria Editrice Vaticana) care va apare la 24 octombrie. „Mama Noastră Pământ” adună fraze, texte, discursuri şi omilii ale papei Bergoglio pe tema păzirii creației şi a promovării unei vieți demne pentru fiecare om. Introduce cartea o prefață a patriarhului ecumenic Bartolomeu, care subliniază înțelegerea dintre ortodocși şi catolici – în lumina credinţei în Cristos – a darului creației şi a vieţii umane.

Sfânta Scriptura ne învaţă că Dumnezeu a creat lumea. Apoi, liturgia Bisericii ne destăinuiește că El a făcut asta „pentru a revărsa iubirea sa” (Liturghierul roman. Prefața de la Rugăciunea euharistică IV) asupra a tot ceea ce venea la viaţă din nimic. Așadar ceea ce există poartă cu sine o amprentă, o urmă, o amintire – aş îndrăzni să spun genetică – care trimite la Tatăl. Asta înseamnă că, în toată ceea ce există, Tatăl se dăruiește şi îl putem întâlni așadar, putem avea vreo experienţă a iubirii sale, putem percepe o scânteie a paternității sale. Nu există nimic aşa de mic sau sărac care să nu poarte în sine această origine sau care s-o poată pierde total. Astfel putem împrumuta cuvintele autorului Cărții Înţelepciunii, care se adresează lui Dumnezeu, spunând: „Tu iubești toate cele care sunt şi nu disprețuiești nimic din ceea ce ai făcut; căci dacă ai fi urât ceva, l-ai fi format? Cum ar putea să rămână, dacă tu nu ai vrea, sau să se păstreze ceea ce nu este chemat de tine? Tu cruți toate, căci ale tale sunt, stăpâne, iubitorule al vieţii!” (Înţ 11,24-26).

Există, așadar, o legătură continuă, radicală între tot ceea ce există: lumea provine de la un Dumnezeu iubire care în lume se dăruiește şi ne cheamă să împărtășim acest mod al său de existență. Totuşi creația nu este, aşa cum se crede adesea, pur şi simplu natură şi ambient.

Noi suntem creaturi şi timpul care trece este creatură. Asta înseamnă că nu există nicio situaţie, nicio încercare sau criză, nicio bucurie sau succes, în care să nu se poată trăi experienţa Domnului, să nu se poată face un pas spre El pentru a crește în prietenia cu El şi pentru a putea iubi la rândul nostru, deoarece suntem iubiți nebunește.

Tot ceea ce există, există așadar pentru a putea „trăi” ca Dumnezeu, deci ca dar, ca iubire primită şi înmânată. Însă creația poate trăi asta numai prin intermediul omului. Numai în om, microcosmos care condensează în sine universul, dar care trăieşte din suflul pe care Dumnezeul personal l-a insuflat direct peste faţa sa, lumea poate corespunde sacramentalităţii sale secrete, adică să fie văzută ca dar. Un dar este mereu o realitate personală: într-un fel conține pe cel care l-a dăruit şi cere celui căruia îi este oferit tocmai să-l vadă aşa, ca o realitate transparentă a feței donatorului, un dar oferit pentru a-l cunoaște pe cel care este iubit şi a face din viaţa celuilalt o comuniune cu sine. Este datoria omului să descifreze în mod liber şi creator revelarea acestui dar. Şi este tot datoria omului să ia lumea în comuniunea sa cu Dumnezeu. Creația este așadar un loc în care suntem invitați să descoperim o prezență. Dar asta înseamnă că este capacitatea de comuniune a omului de a condiționa starea creației. Aceasta este marea noastră responsabilitate. Când nu reușim să descifrăm prezența care locuieşte în lucruri, totul devine banal şi opac, încetează să fie un mijloc de comuniune şi devine o ocazie de ispită şi de poticnire. Toate acestea încep în inima fiecăruia dintre noi şi se răspândește prin gânduri, intenții, comportamente, obiceiuri, atât la nivel de individ cât şi de grupuri sociale. Pentru a fi parte din acest lanț care banalizează sau deformează darul creației nu este necesar deci să fim niște criminale: este „suficient” să nu recunoaștem că darul care este celălalt – oricare altul –, de la cel din familie la vecinul de casă, de la colegul de apartament la săracul pe care întâlnesc pe stradă, de la prieten la migrantul care caută loc de muncă sau un apartament unde să trăiască… Ceea ce se întâmplă în inima omului are o semnificație universală şi se imprimă asupra lumii. Așadar este destinul omului să determine destinul universului.

Tocmai pentru că totul este conectat (cf. Laudato si’, 42; 56) în bine, în iubire, tocmai pentru asta orice lipsă de iubire are repercusiune asupra întregului. Criza ecologică pe care o trăim este astfel înainte de toate unul din efectele acestei priviri bolnave asupra noastră, asupra celorlalți, asupra lumii, asupra timpului care se scurge; o privire bolnavă care nu ne face să percepem totul ca un dar oferit pentru a ne descoperi iubiți. Această iubire autentică, ce ajunge uneori la noi în manieră inimaginabilă şi neașteptată, ne cere să revedem stilurile noastre de viaţă, criteriile noastre de judecată, valorile pe care ne întemeiem alegerile. De fapt, este cunoscut de acum că poluarea, schimbările climatice, deșertificarea, migrațiile ambientale, consumul nesustenabil al resurselor planetei, acidificarea oceanelor, reducerea biodiversității sunt aspecte inseparabile de inegalitatea socială (cf. Evangelii gaudium, 52-53; 59-60; 202): a concentrării crescânde a puterii şi a bogăției în mâinile câtorva foarte puțini şi a aşa-numitelor societăți ale bunăstării, a cheltuielilor militare nebune, a culturii rebutului şi a unei lipse de considerare a lumii din punctul de vedere al periferiilor, a lipsei de tutelare a copiilor şi minorilor, a bătrânilor vulnerabili, a copiilor încă nenăscuți (…). Ecologia este ecologie a omului şi a creației în întregime, nu numai a unei părţi. Aşa cum într-o boală gravă nu este suficient numai medicamentul, ci trebuie privit la bolnav şi a înţelege cauzele care au dus la apariţia bolii, tot aşa în mod analog criza din timpul nostru trebuie înfruntată în rădăcinile sale. Drumul propus constă așadar în a regândi viitorul nostru pornind de la relaţii: bărbaților şi femeilor din timpul nostru le este mare sete de autenticitate, de a revedea cu sinceritate criteriile vieţii, de a se concentra din nou asupra a ceea ce are valoare, restructurând existenţa şi cultura.

Dincolo de angajarea personală şi comunitară în convertirea mentalității – chiar înaintea convertirii comportamentelor – o contribuție pe care putem s-o oferim drept credincioşi este așadar tocmai aceea a viziunii. Şi această viziune o putem învăța zi după zi de la liturgie, care este experienţa zilnică de a ne afla în faţa Domnului înviat şi victorios, pentru a participa cu El la mântuirea creației în întregime. Acest lucru este deosebit de evident chiar la Liturghie, care este mulțumirea prin excelență adusă lui Dumnezeu: în ea noi îi oferim ceea ce vine de la El (grâul şi strugurii) transformate de lucrarea înțeleaptă a omului pentru a fi hrana noastră, băutura noastră, adică acele elemente cu care ne hrănim pentru a trăi şi a trăi la cele mai bune capacități ale noastre. De fapt, pe de o parte noi toţi lucrăm pentru a putea mânca şi hrana noastră este ceea ce ne permite să trăim existenţa noastră zilnică, să ne cufundăm în relațiile importante, să luptăm pentru lucrurile care contează, să dăm contribuția noastră mică sau mare la viaţa lumii. Pâinea şi vinul sunt tocmai două simboluri prin excelență, pentru că arată unitatea între darul lui Dumnezeu şi angajarea noastră, între munca noastră şi munca altuia, între truda zilnică şi bucuria relațiilor şi a sărbătorii. Or, la Liturghie noi îi oferim Tatălui toată munca noastră şi truda noastră şi toată speranţa noastră şi bucuria noastră; i le oferim nu pentru că El ar avea nevoie de ele sau le-ar pretinde de la noi, ci pentru că acela care iubește dăruiește, ba chiar se dăruiește. Făcând această ofrandă, admitem că lucrurile, tratate pur şi simplu ca atare, sunt o lume care moare şi comuniunea cu această lume nu ne mântuiește.

Numai conectându-le cu Dumnezeu primim de la El darul vieţii. Şi de fapt, ce se întâmplă la Liturghie? Noi oferim totul şi în timp ce oferim îl implorăm pe Tatăl ca să-l trimită pe Duhul Sfânt, pentru ca să unească sărăcia noastră cu oferirea lui Cristos, Fiul său, care a venit pentru ca fiecare dintre noi, în El, să devină fiu al Tatălui. În acest mod pâinea noastră şi vinul nostru devin Cristos, darul prin excelență al Tatălui, adevăratul nostru frate, în care cu toții în sfârşit suntem şi ne descoperim fraţi. Noi credem că lumea este pentru om, pentru că este dar al celui care ne iubește şi este în slujba vieţii fiilor lui Dumnezeu, aşa cum fiecare dintre noi este în slujba celorlalți. Şi aşa cum în Euharistie pâinea şi vinul devin Cristos pentru că sunt udate de Duhul, iubirea personală a Tatălui, tot aşa creația întreagă (persoane, lucruri, animale, plante, timp şi spațiu) devine un cuvânt personal al lui Dumnezeu când este folosit pentru iubire, pentru binele celuilalt, mai ales al celui care are nevoie. Dar, căință, ofrandă, fraternitate. Iată patru cuvinte care exprimă o viziune a realității, a creației, dar care indică şi un drum de vindecare de la nevoia de posesie, de putere, de abuz spre împărtășire, colaborare şi respect. Spre o fraternitate universală – ca aceea pe care ne-a arătat-o sfântul Francisc de Assisi – patron al celui care lucrează pentru ecologie, adevărată ecologie umană, pentru că are gustul modului în care Dumnezeu mântuiește lumea. Iată marea mea speranţă pentru timpul nostru.

(După L’Osservatore Romano, 17 octombrie 2019)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.