Categorii

Lucruri noi ŞI lucruri vechi. Limbajul papei Francisc în Panama

Un limbaj care încălzeşte inima. Ca întotdeauna, sunt multe şi bogate stimulentele oferite de o călătorie apostolică precum aceea a papei Francisc de la 23 la 28 ianuarie pentru ZMT. Recitind cu suflet obiectiv intervenţiile sale, câteva cotituri cu tehnica întrebare-şi-răspuns a mulţimii, sau cu repetarea corală a frazelor-bază, bate la ochi marea sa capacitate de a se sintoniza nu numai cu limbajul, ci chiar cu „jargonul” tineretului. Un adevărat cărturar, cum este pontiful, ştie să scoată, ca un stăpân al casei, din comoara creştină lucruri noi şi lucruri vechi (Mt 13,52). În Panama, de la Darién până la Chiriquí şi Bocas del Toro, era într-adevăr condensată a şaisprezecea parte a tineretului mondial. Mai mult, Panama era de acum centrul lumii. La 24 ianuarie, la întâlnirea cu autorităţile, preluând o frază a lui Simón Bolivar – „Dacă lumea ar trebui să aleagă capitala sa, istmul Pana ar fi semnalat pentru acest destin măreţ” – papa Francisc, de altfel, a identificat acea ţară geografică ca o punte între oceane şi pământul natural de întâlniri. În acest mod Panama, ţara cea mai strâmtă din tot continentul american, a devenit cu adevărat simbolul capacităţii de a crea legături şi alianţe între popoare vechi şi recente, tradiţionale şi moderne, popoare native (Bribri, Buglé, Emberá, Kuna, Nasoteribe, Ngäbe şi Waunana , a spus Francisc) şi popoare contemporane. Şi acolo papa – Petru în Panama – a vorbit într-adevăr cu un limbaj care ştie să înflăcăreze inima, trăgând la bordul bărcii lui Petru şi pe cei mai „depărtaţi”, (minunată acea frază adresat celor 700 de mii şi repetată de mai multe ori: „Voi nu sunteţi viitorul, voi sunteţi prezentul, acum-ul lui Dumnezeu!”). De exemplu amintind cuvintele lui Ricardo Miró, care, cântând patriei atât de iubite, spunea: „Pentru că văzându-te, o, patrie, s-ar spune / că te-a format voinţa divină / pentru ca sub soarele care te luminează / să se unească în tine întreaga omenire” (Patria de mis amores).

Panama, un hub al speranţei. Ca un dispozitiv care creează diferiţii utilizatori la server, sau ca un mare aeroport de pe care tranzitează numeroase rute. Panama a devenit, cuvânt al papei, un hub al speranţei. În acest sens tinerii care au participat la a 34-a zi mindială a lor au fost mari. Nu o măreţie materială, adică una care nu se apreciază în termeni monetari sau consumişti. De fapt, a repetat Francisc, măreţia nu înseamnă numai a avea ultimul model de maşină, sau a cumpăra ultima tehnologie de pe piaţă. Fără a bypass-a marile „de ce”-uri existenţiale, cuvintele papei Francisc au permis persoanelor, feţelor concrete, să fie, să existe. Nimeni n-a încetat să existe, aşa cum uneori se întâmplă în oraşele opulenţei şi consumismului, a conexiunii full time şi a reţelelor tehnologice. Adică nimeni n-a încetat să existe pentru alţii, pentru familie, pentru societate, pentru comunitate. Având conştiinţa, preluată de papa, că nu este suficient a sta tată ziua conectaţi pentru a se simţi recunoscuţi şi iubiţi. Şi asta împotriva tuturor vederilor mioape care, seduse de resemnare, de lăcomie, sau prizonier al paradigmei tehnocratice, cred că singurul drum posibil trece prin „jocul competitivităţii”, al speculaţiei, „şi al legii celui mai puternic, unde cel puternic îl mănâncă pe cel mai slab” (Evangelii gaudium, nr. 53).

Atâta culoare şi atâta căldură. Una dintre observaţiile cele mai incisive ale Sfântului Părinte a fost aceea conform căreia nicio diferenţă nu-i poate opri pe tineri. Adică s-a declanşat impulsul fraternităţii, care a apropiat, întocmai, atâtea culori şi atâta căldură din toate părţile globului. Toate acestea sunt posibile numai pentru că, a continuat papa, ştim că există Cineva care ne uneşte, care ne face fraţi, tineri şi fraţi coloraţi; dar „nu pentru a crea o Biserică paralelă un pic mai «distractivă» sau «cool»”, ci ca efect vizibil al harului invizibil al Duhului Sfânt, care de atâtea ori realizează noi Rusalii. În această logică, episcopul de Roma a desfăşurat şi a invitat să se desfăşoare o slujire concretă, nu, aşa cum a spus el, o slujire aşa, „de figurine”. Deja cu faptul de a pleca şi a merge cu tinerii, el a descris plastic ucenicia creştină. De altfel, aşa cum au ascultat toţi, dacă unul începe să meargă, este deja un discipol. A merge ştiind că sunt obstacole, mai ales marele obstacol diabolic dacă este adevărat, aşa cum este adevărat, că diavol este literalmente cel care se pune de-a curmezişul. Toate acele discursuri se concentrează şi se angajează în a crea dezbinare, a reafirmat Petru în Panama, toate acele discursuri care încearcă să excludă şi să alunge pe cei care „nu sunt ca noi”, dau credit tatălui minciunii: „ştim că tatăl minciunii, diavolul, preferă mereu un popor dezbinat şi certăreţ. El este maestrul dezbinării şi îi este frică de un popor care învaţă să lucreze împreună”.

Nu ca papagalii, ci ca „influencer” a lui Dumnezeu. A lua viaţa aşa cum vine, a merge împreună, cu încredere, a depăşi obstacolele. Dar asta nu înseamnă nici ca toţi să gândească acelaşi lucru, nici ca toţi să trăiască egali făcând şi repetând aceleaşi lucruri: asta, a amintit papa, o fac papagalii, nu persoanele. În schimb, „«creştinismul este o Persoană care m-a iubit mult, care doreşte şi cere iubirea mea. Creştinismul este Cristos» (Sf. Oscar Romero, Omilie, 6 noiembrie 1977). Spunem asta toţi împreună? [împreună cu tinerii] Creştinismul este Cristos. Încă o dată: Creştinismul este Cristos. Încă o dată: Este Cristos!”. Discipolii-pelerini, plini de Duh Sfânt, strigă la unison ca un slogan, amintesc şi menţin viu visul care ne face fraţi şi care, a insistat papa, suntem chemaţi să nu lăsăm să se congeleze în inima lumii: oriunde ne vom afla. Chiar dacă viaţa ne-ar rezerva cruci – crucile atâtor creştini care merg alături de noi –, a spus la via crucis din 25 ianuarie: „El merge, suferă în atâtea feţe care suferă datorită indiferenţei satisfăcute şi anesteziante a societăţii noastre, societate care consumă şi care se consumă, care ignoră şi se ignoră în durerea fraţilor săi”. Totul nu numai la dimensiune antropologică, ci ecologică, ba chiar integrală: „Via crucis a Fiului tău se prelungeşte în strigătul mamei noastre pământ, care este rănit în măruntaiele sale de poluarea atmosferei, de sterilitatea ogoarelor sale, de murdăria apelor sale şi care se vede călcată în picioare de dispreţul şi de consumul înnebunit dincolo de orice raţiune”. Concreteţe de analiză chiar dacă în optica creştină a speranţei, aşa cum s-a întâmplat în veghea din 26 ianuarie, când jucând cu metafora pomului vieţii, Francisc a amintit că nu este vorba de o mântuire atârnată „în nori”, ci de un fapt concret. În acest fapt, străluceşte Maria, prezentată în mod surprinzător de Francisc ca „influencer” a lui Dumnezeu: „tânăra din Nazaret nu apărea în „reţelele sociale” ale epocii, ea nu era o influencer, însă fără a voi asta şi fără a căuta asta a devenit femeia care a avut cea mai mare influenţă în istorie”. Această influencer a lui Dumnezeu, cu puţine cuvinte a avut curajul să spună „da” şi să se încreadă în iubire, să se încreadă în promisiunile lui Dumnezeu, care este singura forţă capabilă să reînnoiască, să facă noi toate lucrurile. De aici invitaţia la o reflecţie creştină profundă: „Să ne gândim un pic: ce anume vreau eu ca Dumnezeu să reînnoiască în inima mea?”… Maria n-a cumpărat o asigurare pe viaţă! Maria a intrat în joc, şi pentru aceasta este puternică… «Da»-ul şi dorinţa de a sluji au fost mai puternice decât îndoielile şi decât dificultăţile”.

În sfârşit, se realizează visul unui nou limbaj care să ne facă să ne îndrăgostim de Cristos. Aşa cum a repetat papa Francisc la Casa Hogar a bunului samaritean, la 27 ianuarie, trebuie „să visăm lumea mai umană şi, de aceea, mai divină”.

De Vincenzo Bertolone

(După L’Osservatore Romano, 8 februarie 2019)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.