Categorii

Liturgie penitenţială – „24 de ore pentru Domnul” (29 martie 2019)

„Au rămas numai ele două: mizerabila şi milostivirea” (In Joh 33,5). Aşa încadrează sfântul Augustin finalul Evangheliei pe care tocmai am ascultat-o. Au plecat cei veniţi pentru a arunca pietre în femeie sau pentru a-l acuza pe Isus cu privire la Lege. Au plecat, nu aveau alte interese. Isus în schimb rămâne. Rămâne pentru că a rămas ceea ce este preţios în ochii săi: acea femeie, acea persoană. Pentru El înainte de păcat vine păcătosul. Eu, tu, fiecare dintre noi în inima lui Dumnezeu venim mai înainte: înainte de greşeli, de reguli, de judecăţi şi de căderile noastre. Să cerem harul unei priviri asemănătoare cu aceea a lui Isus, să cerem să avem încadrarea creştină a vieţii, unde înainte de păcat să-l vedem cu iubire pe păcătos, înainte de greşeală pe greşitor, înainte de istoria sa persoana.

„Au rămas numai ele două: mizerabila şi milostivirea”. Pentru Isus acea femeie prinsă în adulter nu reprezintă un paragraf al Legii, ci o situaţie concretă în care să se implice. De aceea rămâne acolo cu femeia, stând aproape întotdeauna în tăcere. Şi între timp face de două ori un gest misterios: scrie cu degetul pe pământ (In 8,6.8). Nu ştim ce anume a scris şi probabil că nu este lucrul cel mai important: atenţia Evangheliei este pusă de fapt pe faptul că Domnul scrie. Vine în minte episodul de la Sinai, când Dumnezeu a scris tablele Legii cu degetul său (cf. Ex 31,18), exact cum face Isus acum. După aceea Dumnezeu, prin intermediul profeţilor, a promis să nu mai scrie pe table de piatră, ci direct pe inimi (cf. Ier 31,33), pe tablele de carne ale inimilor noastre (cf. 2Cor 3,3). Cu Isus, milostivirea lui Dumnezeu întrupată, a venit momentul de a scrie în inima omului, de a da o speranţă sigură mizeriei umane: de a da nu atât legi externe, care lasă adesea distanţi pe Dumnezeu şi omul, ci legea Duhului, care intră în inimă şi îl eliberează. Aşa se întâmplă pentru acea femeie, care-l întâlneşte pe Isus şi revine la viaţă. Şi merge pentru a nu mai păcătui (cf. In 8,11). Isus este cel care, cu puterea Duhului Sfânt, ne eliberează de răul pe care-l avem înăuntru, de păcatul pe care Legea putea să-l împiedice, dar nu să-l înlăture.

Şi totuşi răul este puternic, are o putere seducătoare: atrage, vrăjeşte. Pentru a ne dezlipi de el nu este suficientă angajarea noastră, este nevoie de o iubire mai mare. Fără Dumnezeu nu se poate învinge răul: numai iubirea sa ridică dinăuntru, numai duioşia sa revărsată în inimă ne face liberi. Dacă vrem eliberarea de rău trebuie dat spaţiu Domnului, care iartă şi vindecă. Şi face asta mai ales prin sacramentul pe care-l celebrăm. Spovada este trecerea de la mizerie la milostivire, este scrierea lui Dumnezeu în inimă. Acolo citim de fiecare dată că suntem preţioşi în ochii lui Dumnezeu, că El este Tată şi ne iubeşte mai mult decât ne iubim noi pe noi înşine.

„Au rămas numai ele două: mizerabila şi milostivirea”. Numai ele. De câte ori noi ne simţim singuri şi pierdem firul vieţii. De câte ori nu mai ştim cum să reîncepem, oprimaţi de truda de a ne accepta. Avem nevoie să începe de la capăt, dar nu ştim de unde. Creştinul se naşte cu iertarea pe care o primeşte la Botez. Şi se renaşte mereu de acolo: din iertarea surprinzătoare a lui Dumnezeu, din milostivirea sa care ne restabileşte. Numai ca iertaţi putem să repornim îmbărbătaţi, după ce am simţit bucuria că suntem iubiţi de Tatăl până la capăt. Numai prin iertarea lui Dumnezeu se întâmplă lucruri cu adevărat noi în noi. Să reascultăm o frază pe care Domnul ne-a spus-o astăzi prin profetul Isaia: „Eu fac un lucru nou” (Is 43,19). Iertarea ne dă un nou început, ne face creaturi noi, ne face să atingem cu mâna viaţa nouă. Iertarea lui Dumnezeu nu este o fotocopie care se reproduce identică la fiecare trecere prin confesional. A primi prin intermediul preotului iertarea păcatelor este o experienţă mereu nouă, originală şi inimitabilă. Ne face să trecem de la faptul de a fi singuri cu mizeriile noastre şi cu acuzatorii noştri, ca femeia din Evanghelie, la faptul de a fi ridicaţi şi încurajaţi de Domnul, care ne face să repornim.

„Au rămas numai ele două: mizerabila şi milostivirea”. Ce este de făcut pentru a ne afecţiona de milostivire, pentru a depăşi teama de Spovadă? Să primim tot invitaţia lui Isaia: „Nu-l recunoaşteţi?” (Is 43,19). A recunoaşte iertarea lui Dumnezeu. Este important. Ar fi frumos, după Spovadă, a rămâne ca acea femeie, cu privirea îndreptată spre Isus care tocmai ne-a eliberat: nu spre mizeriile noastre, ci spre milostivire. A privi Răstignitul şi a spune cu uimire: „Iată unde au ajuns păcatele mele. Tu le-ai luat asupra ta. Nu ai îndreptat spre mine degetul, mi-ai deschis braţele şi m-ai iertată iarăși”. Este important de a comemora iertarea lui Dumnezeu, de a ne aminti de duioşia sa, de a gusta din nou pacea şi libertatea pe care le-am experimentat. Pentru că aceasta este inima Spovezii: nu păcatele pe care le spunem, ci iubirea divină pe care o primim şi de care avem nevoie mereu. Poate să ne mai vină o îndoială: „spovada nu foloseşte, fac mereu obişnuitele păcate”. Dar Domnul ne cunoaşte, ştie că lupta interioară este dură, că suntem slabi şi înclinaţi să cădem, adesea recidivişti în a face răul. Şi ne propune să începem să fim recidivişti în bine, în a cere milostivire. El va fi cel care ne va ridica din nou şi va face din noi creaturi noi. Aşadar să repornim de la Spovadă, să redăm acestui sacrament locul pe care-l merită în viaţă şi în pastoraţie!

„Au rămas numai ele două: mizerabila şi milostivirea”. Şi noi trăim astăzi în Spovadă această întâlnire de mântuire: noi, cu mizeriile noastre şi cu păcatul nostru; Domnul, care ne cunoaşte, ne iubeşte şi ne eliberează de rău. Să intrăm în această întâlnire, cerând harul de a-l redescoperi.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.