Categorii

Liturgia cuvântului cu comunitatea „Sfântul Egidiu” în comemorarea „Noilor martiri” din secolul al XX-lea şi al XXI-lea (22 aprilie 2017)

Am venit pelerini în această bazilică „Sfântul Bartolomeu” la Isola Tiberina, unde istoria antică a martiriului se uneşte cu comemorarea noilor martiri, a mulţilor creştini ucişi de ideologiile nebune din secolul trecut – precum şi de astăzi – şi ucişi numai pentru că sunt discipoli ai lui Isus.

Amintirea acestor martori eroici antici şi recenţi ne întăreşte în convingerea că Biserica este Biserică dacă este Biserică de martiri. Şi martirii sunt aceia care, aşa cum ne-a amintit Cartea Apocalipsului, „vin din încercarea cea mare. Ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului” (7,14). Ei au avut harul de a-l mărturisi pe Isus până la sfârşit, până la moarte. Ei suferă, îşi dau viaţa, iar noi primim binecuvântarea lui Dumnezeu pentru mărturia lor. Şi există şi atâţia martiri ascunşi, acei bărbaţi şi acele femei fideli faţă de puterea blândă a iubirii, faţă de glasul Duhului Sfânt, care în viaţa de fiecare zi încearcă să-i ajute pe fraţi şi să-l iubească pe Dumnezeu fără rezerve.

Dacă ne uităm bine, motivul oricărei persecuţii este ura: ura principelui acestei lumi faţă de cei care au fost mântuiţi şi răscumpăraţi de Isus cu moartea sa şi cu învierea sa. În textul din Evanghelie pe care l-am ascultat (cf. In 15,12-19) Isus foloseşte un cuvânt puternic şi înspăimântător: cuvântul „ură”. El, care este învăţătorul iubirii, căruia îi plăcea aşa de mult să vorbească despre iubire, vorbeşte despre ură. Dar El voia mereu să numească lucrurile cu numele lor. Şi ne spune: „Nu vă înspăimântaţi! Lumea vă va urî; dar să ştiţi că înainte de voi, m-a urât pe mine”.

Isus ne-a ales şi ne-a răscumpărat, printr-un dar gratuit al iubirii sale. Cu moartea şi învierea sa ne-a răscumpărat de puterea lumii, de puterea diavolului, de puterea principelui acestei lumi. Şi originea urii este aceasta: pentru că noi am fost mântuiţi de Isus, iar principele lumii nu vrea acest lucru, el ne urăşte şi provoacă persecuţia, care din timpurile lui Isus şi ale Bisericii primare continuă până în zilele noastre. Câte comunităţi creştine sunt astăzi obiect al persecuţiei! De ce? Din cauza urii duhului lumii.

De câte ori, în momente dificile ale istoriei, s-a auzit spunându-se: „Astăzi patria are nevoie de eroi”. Martirul poate fi imaginat ca un erou, însă lucrul fundamental al martirului este că a fost un „harificat”: harul lui Dumnezeu, nu curajul, e ceea ce ne face martiri. Astăzi, în acelaşi mod se poate pune întrebarea: „De ce anume are nevoie Biserica astăzi?”. De martiri, de martori, adică de sfinţii de toate zilele. Pentru că Biserica o duc înainte sfinţii. Sfinţii: fără de ei, Biserica nu poate merge înainte. Biserica are nevoie de sfinţii de toate zilele, cei din viaţa obişnuită, dusă înainte cu coerenţă; dar şi de cei care au curajul de a accepta harul de a fi martori până la sfârşit, până la moarte. Toţi aceştia sunt sângele viu al Bisericii. Sunt martorii care duc înainte Biserica; cei care atestă că Isus a înviat, că Isus este viu, şi atestă asta cu coerenţa vieţii şi cu forţa Duhului Sfânt pe care l-au primit în dar.

Eu aş vrea, astăzi, să adaug o icoană în  plus, în această biserică. O femeie. Nu-i ştiu numele. Dar ea ne priveşte din cer. Eram la Lesbo, îi salutam pe refugiaţi şi am găsit un bărbat de vreo treizeci de ani, cu trei copii. M-a privit şi mi-a spus: „Părinte, eu sunt musulman. Soţia mea era creştină. În ţara noastră au venit teroriştii, ne-au privit şi ne-au întrebat despre religie şi au văzut-o pe ea cu crucifixul şi i-au cerut să-l arunce la pământ. Ea n-a făcut asta şi au înjunghiat-o în faţa mea. Ne iubeam aşa de mult!”. Aceasta este icoana pe care o aduc astăzi aici drept cadou. Nu ştiu dacă acel bărbat mai este la Lesbo sau dacă a reuşit să meargă în altă parte. Nu ştiu dacă a fost capabil să iasă din acel lagăr de concentrare, deoarece lagărele de refugiaţi – atâtea – sunt de concentrare, pentru mulţimea de oameni care sunt lăsaţi acolo. Şi popoarele generoase care le primesc trebuie să ducă înainte şi această povară, pentru că acordurile internaţionale se pare că sunt mai importante decât drepturile umane. Şi acest om nu avea supărare: el, musulman, avea această cruce a durerii dusă înainte fără supărare. Se refugia în iubirea faţă de soţie, harificată de martiriu.

A aminti aceşti martori ai credinţei şi a ne ruga în acest loc este un mare dar. Este un dar pentru comunitatea „Sfântul Egidiu”, pentru Biserica din Roma, pentru toate comunităţile creştine din acest oraş şi pentru atâţia pelerini. Moştenirea vie a martirilor ne dăruieşte astăzi nouă pace şi unitate. Ei ne învaţă că, prin forţa iubirii, prin blândeţe, se poate lupta împotriva prepotenţei, a violenţei, a războiului şi se poate realiza cu răbdare pacea. Şi atunci putem astfel să ne rugăm: O, Doamne, fă-ne martori vrednici ai Evangheliei şi ai iubirii tale; revarsă milostivirea ta asupra omenirii; reînnoieşte Biserica ta, ocroteşte-i pe creştinii persecutaţi, dăruieşte curând pacea întregii lumi. Ţie, Doamne, să-ţi fie glorie, iar nouă, Doamne, ruşinea (cf. Dan 9,7)

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.