Categorii

La şcoala Sărăcuţului şi a părintelui Kolbe: Ministrul general al fraţilor minori conventuali retrăieşte întâlnirile cu Pontiful la Assisi şi Auschwitz

Papa-franciscaniNu se întâmplă tuturor să-l întâlnească pe Papa de două ori în mai puţin de o săptămână, în locuri distante între ele de aproape o mie cinci sute de kilometri. Dar se poate întâmplat dacă eşti superiorul unui ordin călugăresc al cărui fondator a fost ales ca model pentru pontificat. Şi astfel părintele Marco Tasca, ministru general al fraţilor minori conventuali, la 29 iulie l-a primit pe Francisc în faţa celulei sfântului Maximilian Kolbe la Auschwitz şi la 4 august l-a salutat din nou în curtea bazilicii „Sfânta Maria a Îngerilor”, cu ocazia vizitei Pontifului la Porţiuncula din Assisi. În acest interviu dat la L’Osservatore Romano preotul franciscan destăinuieşte propriile impresii.

Să începem de la Assisi. Ce momente v-au impresionat mai mult?

Papa s-a făcut „pelerin între pelerini” pentru a se ruga la Porţiuncula, această realitate care de opt sute de ani împarte har, milostivire, pace. Un gest al său de mare semnificaţie. Prin care Papa spune că rugăciunea la Porţiuncula este o cale care trebuie parcursă pentru a ajunge la pace, la reconciliere, la milostivire. Noi ca miniştri generali am scris o scrisoare tuturor realităţilor din familia franciscană pentru a explica semnificaţia Porţiunculei. Şi în această scrisoare un pic ne ruşinăm, pentru că de atâtea ori nu ne îngrijim de realităţile grele, de război, de exploatare care lovesc omenirea şi de toate acelea care nu ne ajută să umblăm ca oameni ai păcii.

La întâlnire era prezent şi Qader Mohd, imam de Perugia. Ce s-a întâmplat?

A fost un schimb extrem de scurt, dar a fost frumos să-l vedem pe Papa care îi întindea mâna imamului. Veneam de la o duminică în care chiar la Assisi am trăit o experienţă profetică de întâlnire între creştini şi musulmani şi a-l vedea pe Pontif care merge în întâmpinarea acestui om pentru a instaura un moment de dialog, cred că este important pentru toţi. Îndeosebi pentru noi franciscanii. Papa ne-a spus că acesta este drumul: să facem punţi. Este modul creştin pentru a înfrunta şi provocările de astăzi.

Cât priveşte Auschwitz, dumneavoastră l-aţi putut saluta pe Papa departe de telecamere. Ce a făcut în locurile în care a murit sfântul Maximilian Kolbe?

Eu şi provincialul din Cracovia n-am intrat cu Francisc în celula 18. Eram la intrare înainte ca el să coboare pe scări, dar am observat că era foarte gânditor, avea faţa emoţionată: i-am strâns mâna, dar niciun cuvânt. Această tăcere la Auschwitz şi la Birkenau în faţa tragediilor care s-au consumat acolo cred că este atitudinea cea mai potrivită. Pentru că altminteri cuvintele pot denatura sensul şi înţelegerea a ceea ce s-a întâmplat. M-au impresionat tăcerea şi rugăciunea Papei. Şi chiar atunci când i-a întâlnit pe supravieţuitorii teribilei tragedii shoah, am remarcat un aspect important: mai mult decât să facă proclamări Pontiful vrea să întâlnească fiecare persoană care a suferit. Aşadar, căutarea dialogului, a relaţiei. Şi acelaşi lucru l-a făcut la Birkenau, cu cei 25 de drepţi ai naţiunilor, care s-au opus ororii chiar cu riscul vieţii. Papa încă o dată, ca mijloc de evanghelizare, a ales întâlnirea nu atât cu ideile ci cu viaţa celui care a suferit.

Şi printre cei care au plătit preţul cel mai mare îl găsim şi pe părintele Kolbe?

Există o frază a sa care-i sintetizează existenţa: „Numai iubirea creează. Ura distruge”. Şi Papa spune că dacă răspundem la ură cu ură nu vom construi nimic. Printr-o coincidenţă semnificativă vizita s-a desfăşurat la a 75-a aniversare a zilei în care părintele Kolbe s-a oferit în locul unui prizonier condamnat la moarte. Ioan Paul al II-lea şi Paul al VI-lea au spus nu că a murit, ci că şi-a dat viaţa. Pentru că în gestul sfântului Maximilian este o alegere de fond: de vreme ce nu era nicio demnitate umană, el s-a opus violenţei, samavolniciei, urii, negării vieţii, oferind propria viaţă. Pentru aceasta şi în celula foamei, Papa Francisc n-a făcut discursuri. Pentru a ne ajuta şi pe noi astăzi să înţelegem că numai cu viaţa vom fi capabili să dăm o mărturie credibilă.

La 14 august, ziua morţii sale, este comemorarea liturgică a sfântului Maximilian. Care este actualitatea mesajului său?

Dacă în sărbătoare amintim numai martiriul, riscăm să punem în planul al doilea tocmai viaţa acestui om, a acestui franciscan conventual, a acestui preot catolic, care a fost un jurnalist, un misionar, animator neobosit a 700 de fraţi. A avut o fantezie creativă incredibilă în vestirea Evangheliei. Şi este frumos de amintit şi toată viaţa sa plină de pasiune pentru Dumnezeu şi pentru Împărăţia sa.

Asta confirmă ulterior legătura acestui pontificat cu spiritualitatea franciscană.

Exact. În prima „Regulă”, Sărăcuţul din Assisi a scris, la capitolul al şaisprezecelea, cum trebuie să meargă fraţii în misiune. Şi a introdus un concept simplu: trebuie să mărturisiţi că vă iubiţi. Aşadar şi aici în centru este viaţa. Acum, după opt secole şi Papa Francisc insistă asupra acestui lucru: mărturia frumuseţii de a trăi ca fraţi, frumuseţea comuniunii. Eu văd o mare conexiune între spiritualitatea franciscană şi metoda misionară din Evangelii gaudium pe care Papa Francisc o duce înainte. Un al doilea aspect se referă în schimb la Anul Sfânt al Milostivirii. Sărăcuţul din Assisi a cerut indulgenţa Porţiunculei pentru că avea un program: „Vreau să vă trimit pe toţi în paradis”. Mi se pare că acesta este acelaşi vis al Papei: ca toţi să poată întâlni Evanghelia Dumnezeului bun şi milostiv, a Dumnezeului primitor şi care vine în întâmpinarea oamenilor.

De Gianluca Biccini

(După L’Osservatore Romano, 14 august 2016)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.