Categorii

La o lună de la Sinod. Leoncini (auditor): „O generaţie de rebuturi”

Tinerii? „O generaţie de rebuturi”. Papa? „Avocatul lor al apărării”. La o lună de la încheiere, Thomas Leoncini, scriitor, studios al modelelor psihologice şi sociale şi auditor la Sinod trasează portretul „unei Biserici coerente care îl urmează pe papa Francisc şi a înţeles gravitatea situaţiei tinerilor, dar mai ales lucrează pentru a face ceva practic”, aşa cum demonstrează documentul final.

După o lună, care este „fotografia” pe care o mai porţi în inimă?

A fost o lună istorică pentru că Biserica s-a oprit ca să asculte o întreagă generaţie, aceea a tinerilor, luând-o în considerare pentru ceea ce este realmente: o generaţie de rebuturi. Poate să pară prea pesimistă această afirmaţie, însă tinerii tot mai global sunt înşelaţi şi ajung să fie frustraţi. Se îmbogăţesc, dar numai cu competenţe, care nu menţin însă promisiunile de ocupaţie, deci de satisfacţie necesară pentru a descărca tensiunile acumulate. Tinerii sunt o generaţie fragilă, nu numai în legăturile cu alţii, ci şi în adâncul lor, în lumea precară a muncii şi a lui welfare, tot mai mult privilegiu decât drept. Să ne gândim chiar la muncă: logica nu mai există, se trăieşte numai în input-urile noilor începuturi şi toate promisiunile în care odinioară eram înclinaţi să credem, acum se fărâmiţează, se dezintegrează lăsând tinerilor numai frustrarea şi un mare sentiment de inutilitate. Primele mari victime ale acestei societăţi lichide sunt tinerii. A recunoaşte asta nu este chiar aşa de sigur, dimpotrivă, nu toţi sunt conştienţi de asta. Fotografia post-Sinod este unei Biserici coerente care îl urmează pe papa Francisc şi a înţeles gravitatea situaţiei tinerilor, dar mai ales lucrează pentru a face ceva practic. Cu siguranţă documentul final dă mărturie despre acest efort.

În timpul primului Sinod dedicat în întregime tinerilor, papa Francisc a fost unul dintre voi, şi în momentele informale cum ar fi pauza de cafea. Cu cartea ta „Dumnezeu este tânăr”, într-un anumit mod, ai „anticipat” Sinodul. Ce fel de papă ai cunoscut vorbind cu el cu acea ocazie şi ce fel de papă ai întâlnit în timpul lunii de muncă în Vatican?

Acelaşi identic papă, un papă uman şi martor al vieţii. Am regăsit acel om fără filtre pe care l-am cunoscut în adâncul emoţiilor sale, acelea care se opreau cu un văl de nostalgie asupra copilăriei sale la Buenos Aires. În timpul celor şase întâlniri lungi ale noastre pentru a scrie „Dumnezeu este tânăr”, tradusă în toată lumea, s-a arătat fără frică, relatând şi durerile din tinereţea sa, fricile cele mai intime ale lui Bergoglio copil şi adolescent. Papei Francisc nu-i este teamă să fie el însuşi şi acest lucru este indispensabil pentru a fi iubit de tineri, care şi în periferii sunt în schimb acoperiţi de măşti şi de exemple de predicatori care adesea spun una şi fac alta. Nu exagerez când spun că papa Francisc este avocatul apărător al tinerilor din lume, nu-i este frică să frecventeze viitorul, şi a-i frecventa pe tineri înseamnă a frecventa viitorul.

În intervenţia ta la Sinod ai vorbit, printre altele, despre „ascunderea” politicii faţă de tineri: ce este de făcut pentru a solicita protagonismul lor?

Suntem în faţa unei societăţi care se decivilizează cu rapiditate. Numai până în urmă cu câţiva ani a vorbi despre rase ar fi provocat zâmbete şi ar fi părut anacronic într-o perioadă considerată aşa în avangardă ca a noastră. În schimb acum nu ne mai ruşinăm să vorbim despre diversitate ca o problemă care trebuie rezolvată. Şi aceasta este o ucidere de pedepsit cu închisoare pe viaţă: uciderea dialogului. Viteza cu care s-a schimbat acest aspect este alarmantă şi periculoasă. Ar fi fundamental să se creeze o legătură onestă puternică între tineri şi bătrâni: tinerii trebuie să poată visa o lume democratică făcută din valori şi idealuri, nu numai din util imediat. Politica, în loc să încerce să rezolve această problemă, a ridicat la rangul de unic dumnezeu utilul imediat, deci, conştient sau inconştient, urmează această stare de lucruri.

Printre temele reieşite din confruntarea dintre episcopi şi tineri la Sinod, care consideri că sunt mai urgente de înfruntat, pentru ca glasul tinerilor să fie realmente ascultat şi luat în considerare?

Personal consider necesar ca acela care reprezintă Biserica, mai ales în periferii, să fie martor al vieţii şi al credinţei, vorbind un limbaj simplu şi direct care să fie mai ales ascultare, mai degrabă decât sentinţă. Cred că este necesar să se discearnă în mod foarte urgent între situaţii care cer un „sprijin” şi situaţii care cer în schimb o „recuperare”, dar tânărul trebuie să fie cel care cere să fie recuperat. Un tânăr trebuie să fie liber să greşească, dacă greşeşte cu curaj şi determinare. A greşi este mereu necesar pentru a creşte şi pentru a schimba propria viaţă, pentru a se cunoaşte şi a înţelege ce drum trebuie întreprins. Dac ă tânărul cere sprijin de la Biserică, aceasta din urmă nu poate risca să ajungă în moralism şi să pretindă că are o soluţie universală pentru orice problemă privată. Tânărul care se apropie de preot pentru că are o problemă şi vrea să vorbească despre asta cu cineva, este un tânăr care se teme de judecată, vrea întocmai un sprijin, nu vrea o recuperare. Judecata preoţilor, dacă nu este cerută de tineri, este un laţ la gâtul Bisericii.

După părerea ta, prezenţa tinerilor a fost determinantă la Sinod, sau Biserica mai are paşi de făcut, şi ce fel de paşi, pentru „a se sintoniza” cu viaţa concretă a tinerilor?

Prezenţa tinerilor a fost indispensabilă pentru că fiecare dintre ei a adus mărturiile tinerilor din ţara lor şi dialogul care s-a creat a fost rodnic şi plin de voinţa de a schimba lucrurile. În aula sinodală tehnic eram câteva sute, dar prin mărturiile aduse eram milioane de persoane.

De M. Michela Nicolais

(După agenţia SIR, 28 noiembrie 2018)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.